Poeții

Jump to navigation Jump to search
Poeții
de Alexandru Macedonski


De ce ca norii cei de iarnă
Ce vin pe câmpuri ca s-aștearnă
        Lungi strate de zăpadă,
Se strâng pe unele frunți june
Nori viforoși, sumbre furtune
        Ce se-mbulzesc grămadă?

Ori nu mai este-n ceruri soare,
Și-n lume viață râzătoare
        Misteruri și amoruri?
Ce patime-i însuflețește?
Vrun vis nebun îi urmărește
        Cu vecinicile-i doruri?

De sunt nebuni, voiesc să-i apăr,
Că-n ochi au fulgere ce scapăr'
        Schântei de poezie,
Și nu e rar să se întâmple
Să poarte-o lume între tâmple
        Pe care să n-o știe!

Cu ei vorbesc frunzele-n cale,
Cu ei și apele pe vale,
        Și bolțile albastre!
Iar dacă au un corp de tină,
Cu sufletele în lumină
        Plutesc mai sus de astre!

De suferinți, ei sunt exemple,
Când mor li se ridică temple
        Și falnice statuie!
În viață însă duc o cruce
Pe care toți se-ntrec s-apuce
        Să-i răstignească-n cuie!

Și nu e-n stare suferire
Ca să-ntrerupă-a lor menire
        Și nobilă, și sfântă!
Lor nu le pasă de năpastii;
Zâmbesc pe margini de prăpastii;
        Iubesc, mângâie, cântă!

Câștigă pâinea lor prin trude;
Nenorociții le sunt rude,
        Copii, le sunt orfanii;
Îi recunoști fiindcă-i latră
Toți câinii ce-au hrănit în vatră,
        Toți câinii, toți dușmanii!

Cu cerul care le zâmbește,
Sunt curcubeul ce unește
        Sărmana noastră lume!
„Poeți”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
        E-n ceruri al lor nume!