Ocnele

Jump to navigation Jump to search
Ocnele
de Alexandru Macedonski


Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolți al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoșate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
Și nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar',
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru strălucește în zadar!
Scările în lungi spirale tremură ș-abia te poartă,
Pasul ți se-mpleticește, spiritul e-ncremenit;
De te uiți în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
La privire ți s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Și din fundul ce-ngrozește străbătând, pare că-ți zic,
C-aci, una lângă alta, zac ființe vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Și multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră și recad c-un murmur van.

Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Și ca într-un vis fantastic le-am parcurs și le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum își prelungesc rețeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ș-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut!
Câte chipuri sigilate de o suferință-adâncă,
Umbre searbăde și triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut și tinerețea în deplina-i bărbăție,
Cu suavele ei forme și cu mușchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viață, să-și zdrobească singur cată,
Și să lase-orice speranță pentru vecinicie-afar'!
Am văzut și bătrânețea de ani mulți în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum își plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simțământ uman!

Am văzut... și-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre și de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Și pe-a răului cărare cin' le-a-mpins a rătăci?
Ce?... Se naște omu-ntr-însul cu a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?... Tâlhar te-ații la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?... N-aștepți până ce foamea vine a te doborî?
Ce?... Ești vinovat când iarna se coboară să te-nghețe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilașii tăi?
Ce?... N-omori și-i lași să moară, pe când pot să se răsfețe
Într-a banului orgie bogătașii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ție le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânșii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viața, și îmi ceri să nu te-omoare?
Ești bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toții a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaș!
Statul e o ficțiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaș!
Am văzut... Și taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Își luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit...
Bolțile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ș-afară, fără veste, m-am trezit!