Dumbrava Roşie

Albert face ştire lui Ştefan cel Mare
— ,,Să depui puterea şi-armele barbare!"
Pentru-aceste zise, domnul îi scria
Aste vorbe dalbe: — ,,Vino de le ia!"
Iar la-ai săi le zice: — ,,În această lume
Cât cerescul soare va purta un nume,
Nimeni nu va spune, cât am vieţuit,
Că a călcat străinul ăst pământ iubit
Şi-a găsit în ţară cugete-njosite,
Inimi degradate, braţe putrezite!
Nu cătaţi mulţimea celor ce sosesc
Şi ascund în umbră soarele ceresc.
Inima la doruri e mai călduroasă,
Steaua-n noapte luce, e mai luminoasă!"
Zice; cere calu-i... Brava lui armie
Spre câmpia luptei pasă cu mândrie.

Ce-ai făcut vitejii plini de bărbăţie,
O, trufaşe rege! Ieri, tu, cu mândrie,
Le-mpărţeai al ţării lăudat pământ,
Astăzi n-au nici locul unui strâmt mormânt.
Plângi, trufaşe rege, căci a ta mândrie
A lovit cu moarte splendida Lehie!

Mii de pluguri ară. La fiece plug,
Zece câte zece robii leşi se-njug.
Astfel ară câmpul; iar prin arături,
Tot cu dânşii Ştefan seamănă păduri.

Doi trimişi de unguri la Ştefan sosesc.
— ,,Doamne! Toţi creştinii azi te fericesc.
Dar, ilustre Ştefan, toţi se roagă ţie,
Pentru robii voştri prinşi în bătălie..."
Astfel zic trimişii. Dar Ştefan cel Mare
Iată cum răspunde plin de turburare
— ,,La vecinii noştri prăzi noi nu cătăm,
Însă când ne calcă, ştim să ne-apărăm.
Nu-i în datul nostru cruda tiranie,
Dar un aspru-exemplu am voit să fie.
Din această faptă naşte-vor dumbrave
Ce-ar vorbi prin veacuri d-armele moldave...
Noi scriem istoria nu pe cărţi ce pier,
Ci pe frunţi de popoli cu paloş de fier!"