De profundis (Topîrceanu)

Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an şi jumătate
De când aţi declarat că-s mort
În unanimitate.

Toţi proştii câţi m-au cunoscut
Ziceau: ,,Mi-era un fel de rudă —
Săracul! Cine-ar fi crezut?...”
Îmi vine să-nviez de ciudă!

Profane mâini mi-au răsfoit,
La Iaşi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.

Mă pipăi, stau nedumerit.
Mă trag de păr, simt că mă doare...
Nu, n-am murit!
Vă dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată.
Trăiesc, de vreme ce sunt trist
Şi râd ca altădată.

Dar astăzi, negru şi zburlit
De cum m-a prins duşmanul, —
Vă dau de veste c-am sosit
Întreg, şi eu, şi geamantanul!

Am fost la început în rai
La Neamţ, la mănăstire:
Păduri de cetini, flori de plai,
Singurătate şi iubire...

Pe urmă am intrat în iad
La Turtucaia,
Şi încă miroseam a brad
Când s-a-nceput bătaia.

Acolo jos, un căpitan
Cu barba rară
M-a pus alături d-un ţigan
Să-mi dau viaţa pentru ţară.

Mi se părea că e un basm,
Când gloanţele veneau din vale
Spre mine, cu entuziasm
Şi cu intenţii criminale.

Mă căutau prin cucuruz
Să mă mănânce, să mă frigă!
Şi când cădea câte-un obuz
Cât un ceaun de mămăligă,

Trosnea, cu flacără şi fum,
De se cutremura maidanul, —
Încât mă minunez ş-acum
Că nu mi-au spart timpanul!...

De-acuma chiar de m-aş zvârli
Într-o vultoare,
De mine Moartea va fugi
Cu coasa-ntre picioare.

Căci îşi va zice-n gândul ei:
"Mor toţi, — flămândul şi sătulul...
Dar ăsta are obicei
Să-mi tragă chiulul!"