Clipe de zbucium

Iubita mea, te simt aşa departe...
Mi-ai pus pe frumte mâinile subţiri, —
Dar, ca un zid puternic, ne desparte
O pânză de cernite amintiri.

Fiinţa mea întreagă când te cere,
Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, —
Şi câte taine pline de durere
Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!

Eu chem osânda care mă omoară, —
Sălbatic vântul patimii să bată, —
Eu cer icoana ta de-odinioară,
Pe care n-am văzut-o niciodată.

O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele!
Atâtea nopţi pustii am adorat-o,
I-am dat şi jertfa tinereţii mele
Zâmbind... Tu numai inima mi-ai dat-o.

Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte
Ce stă deasupra unui larg abis...
(Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte,
Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)

Căci sufletul, ca tristele ruine,
Păstrează-n el lumina altor vremuri, —
Şi când o rază-ajunge pân' la mine
Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:

Ea luminează-n tine, fără veste,
Prăpastia trecutului întreg...
Şi-atunci duioasa inimii poveste
Eu o ascult, — dar n-o mai înţeleg.

........................

De-aceea-n sara asta mi-e totuna,
Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o,
Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: —
De unde vii şi cine eşti, străino?...