Cupa lui Ştefan

Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Şi în timpul mesei zice dureros:

- "Ştefan după moarte lăsă moştenire
Arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
Şi prădând locaşul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare!... Iată!"
El arată cupa... Toţi s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:

- "Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înţelepciune;
Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morţii tremură mai rău!

Ştefan nu mai este... Însă o să vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă până să vie lanţul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna."

Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei...
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.