Th. Speranția: Câinele ovreiului

Jump to navigation Jump to search
Th. Speranția: Câinele ovreiului
de George Topîrceanu
„Anecdotă pipărată”


Într-un an, cândva-ntr-o vară,
Nu știu unde, în ce sat,
Un ovrei mergând cu marfă
Într-o curte a intrat.
Și cum intră el pe poartă
Cu bagajul la spinare,
Hop, îi sare înainte
Un dulău urât și mare.
„Ce să fac acum? se-ntreabă
Bietul Ițic supărat.
Dacă strig să vie omul,
Pân’ să vie — m-a mâncat!
Dacă plec pe poartă iară, —
Aș pleca eu bucuros,
Dar dulăul e în stare
Să m-apuce pe din dos...
Nici încolo, nici încoace,
Eu mai bine stau pe loc;
Și-am să-l iau cu vorbă bună, —
Chiar așa să am noroc!"
— Moi Grivei, zic zou, ascultă,
De când umblu eu pe jos
N-am văzut în toată lumea
Un cățel așa frumos!
Mă mai duc la târg eu, lasă,
Ți-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri?
Parcă-ți iese vrun câștig?
Moi Grivei, tu ești cuminte,
Ce-ai cu mine de-mpărțit?
Am venit la badea Gheorghe, —
Ei și ce-i dac-am venit?
N-am să stau un an la dânsul,
Plec îndată la haham...
Dar dulăul se repede
Și mai tare: Ham! ham ham!
— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!
Ci păcat că n-am o pușcă!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Ieși afară că mă mușcă!
Badea Gheorghe iese-n ușă,
Dă c-o piatră după câine
Și-apoi zice: — Nu te teme!
Ține-ți inima, jupâne!
Nu știi vorba românească
De la moși-strămoși lăsată,
Că un câine care latră
Nu te mușcă niciodată?
— Știu proverbul — zice Ițic —
Că-l avem și la ovrei,
Știu prea bine... dar e vorba
Dacă-l știe și Grivei!