N. Davidescu: din Cântarea Omului

N. Davidescu: din Cântarea Omului
de George Topîrceanu


Ploaia[modifică]

A venit întâi un nor
călător
și-a acoperit ca fumul
o jumătate de cer și soarele.
Eu
mi-am dezgolit picioarele
și-am pornit încet pe drumul
care duce la pădure.
Toți copacii au început să murmure.
Mai târziu un fulger a spart pântecele
cerului.
Copacii și-au încetat pesemne cântecele
și picături de culoarea fierului
au căzut.
Sub coroana palmieruui se făcuse-aproape noapte.
Eu însă,
cu inima strânsă,
am mâncat smochine coapte
și-am tăcut.

Întoarcerea fiului risipitor[modifică]

Eu, tată, am plecat
și te rog să nu fii supărat,
căci dac-aș fi rămas
n-ai fi tăiat acum vițelul cel mai gras.
Am colindat flămând pământurile,
și m-au bătut în față vânturile,
și m-a pârlit soarele,
și m-au durut picioarele...
Acum te văd și-mi pare bine,
așadar
te rog să nu te uiți urât la mine —
că plec iar.
Eu sunt stâlpul de care inima ta se razimă.
Poruncește să-mi aducă niște poame
și o bucată mai mare de azimă,
că până s-o frige vițelul mor de foame...
Phi! câte lucruri ciudate am văzut
pe unde-am trecut.
De vreo două ori
am fost chiar slugă
și-am păzit o turmă de râmători.
Dar stăpânul m-a luat la fugă:
Zicea că eu am știut
că femeia
pe care-o luase tocmai din Idumeea
se ținea cu un vecin
(stăpânul meu avea șaptezeci de ani cel puțin).
Și m-a bătut
cu un băț uscat de măslin.
Vai, tată, prin câte locuri am umblat!
Dar să știi că nicăieri nu te-am uitat,
ci de câte ori vedeam pe alții stând la masă,
eu m-am gândit:
„Ce bine trebuie să fie-acum acasă!"
Și-am venit.