Demostene Botez: Prohod

Jump to navigation Jump to search
Demostene Botez: Prohod
de George Topîrceanu


În orașul nostru putrezit în ceață
Unde toată ziua cântă catirinci,
Au murit cinci oameni într-o dimineață
Și i-au dus la groapă, morți, pe câteșicinci.

După-aceea alții s-au pornit să moară,
Care mai de care, câte doi pe ceas.
Din locuitorii vii odinioară
Nu se știe bine câți au mai rămas.

Dar așa se-ntâmplă regulat când plouă,
Moare ici o babă, dincolo un domn.
Ceilalți îl îngroapă pe la ceasul două,
Ca să nu-l trezească liniștea din somn.

Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie,
Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic.
Și pe strada lungă trec trăsuri, tramvaie, —
Rudele, spăsite, calcă după dric.

Ceilalți, pe de laturi, toți își văd de treabă,
Unul la catedră, altul la proces.
Rareori din treacăt se oprește-o babă,
Și pe urmă pleacă după interes.

Doar în deal, departe, la Eternitate,
S-a pornit un clopot ca să-i indispună...
Bate-a deznădejde și-a pustietate,

I-auzi cum mai bate,
I-auzi cum mai sună...

Ca un glas de moarte singur în furtună,
Sună lung să spună zării-ndepărtate
C-a uitat, pesemne, ce-a avut să-i spună...

I-auzi cum mai sună,
I-auzi cum mai bate...

Dar nu se oprește nimeni să-l audă,
Și la noapte, târgul, încă populat,
O să-și ducă-n spate atmosfera udă,
Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat!

Ca și cum nimica nu s-ar fi-ntâmplat...