Somnul codrilor
La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, și vesel arde focul.
El și-a-ncercat departe prin alte țări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie.
Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat —
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Și focul arde vesel, e noapte și tăcere.
Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcușul de iederă uscată
A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări și-aproape-n urmă stând
Viteazului în față, ea lung la el privește,
Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește:
„Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Și râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.
Atunci bătrânul Codru, de hohot deșteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Și-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;
El mii de brațe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbește rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci
Să dorm și eu de-a pururi, să dormi și tu de veci!”
N-a râs acum viteazul; sta codrului în față
Cu ochiî mari și tulburi, cu sufletul de ghiață.
Și când clătește Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi și-și flutură veștmântul
Și cântă, dar sălbatic și fără șir e cântul:
„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ți fie gândul, și moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună!”
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat
Și-aleargă-n vânt și-n noapte năuc, și sugrumat
De gânduri troienite — și nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.
Și-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine cați, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să țipe și n-are glas de-ajuns.
El calul și-l întoarce și drumul îi arată,
Același drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morții-n suflet, cu nopțile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună -
Furtună-i viața toată, e moartea tot furtună?
Noapte de vară - Mânioasă - Nu te-ai priceput - Fatma - Nunta Zamfirei - Cântecul fusului - Baladă albaneză - Armingenii - Rea de plată - Fata morarului - Crăiasa zânelor - Puntea lui Rumi - Gazel (Oamenii mă-nvinuiesc) - Rugămintea din urmă - Logică - Romanță - Legendă - Ex ossibus ultor! - Cântec (Zice vodă) - Poet și critic - Vântul - Vestitorii primăverii - Zobail - Pe lângă boi - Rada - Trei, Doamne, și toți trei - Baladă - La oglindă - Calul dracului - De pe deal - El Zorab - Toți sfinții - Supțirica din vecini - Numai una! - Regina ostrogoților - Brâul Cosânzenii - Dușmancele - Costea - Somnul codrilor - Recrutul - Fragment - Popasul țiganilor - Lordul John - Moartea lui Fulger - Un cântec barbar - Gazel (Picurii cu strop de strop ) - Păstorița - Jertfele împăcării - Prahova - La pârâu - Fresco-ritornele - Vara - Nedumerire - Spinul - Un basm - Cântece - Pe Bistrița - Toamna