Sari la conținut

Jertfele împăcării

Jertfele împăcării
de George Coșbuc


În negura pădurii castelul îngrădit
Cu șanțuri uriașe stă trist, mucigăit,
Și numai câteodată în jurul său revine
Mișcarea vieții calde, când paveze quirine
Răsar de după ziduri — de două ori pe an.
Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna și tari ca răzbunarea,
Dar nu le simți nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,
Se-mprăștie deodată și iar s-adună des
Și pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânșii ies
Mai mulți! Erau o sută și-acum ei sunt o mie,
Mai iuți și mai năvalnici, mai plini de vijelie.
S-amestecă, s-aruncă popor peste popor !
Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor
Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ;
Ajung acum la piepturi, cu pumnii-și fac ei cale
Prin șiruri teutone : nici țipete de guri,
Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri
De pumn, mișcare mută de braț și de secure.
Și-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Așa-ncleștați : și codrii iau flacără acum.
Și ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânșii aprinși, se prăbușește
În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândește
La fugă — două neamuri aprinse de un gând :
Din doi protivnici unul să piară mai curând.

De mult, de când e Tibull prefect peste cohorți
E liniște. Stau moarte zăvoarele pe porți
Și nu mai sar oștenii desculți din așternuturi
Să piardă-n miezul nopții puternicele scuturi.
Păreau și teutonii de lupte-acum sătui,
Căci Aripert trimese de mult solia lui
La Tibull pentru pace. Și toate-au fost de bine ;
De-atunci traiesc frățește oștirile vecine.

—„Când stai în pragul casei, e soarele în prag !
Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag,
Reverși lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ;
Oh, cât ești de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna !
Când treci în zori pe colnic în albul tău veșmânt,
Cu ochii mari și-albaștri, cu părul dat în vânt,
Tu-n iernile vieței eș ti zi de primăvară !
Sălbatico ! Mă doare, când știu că ești barbară
lubești pădurea numai; cu ochii tăi frumoși
Tu vreai să-mbeți, copilă, bărbații-ntunecoși
Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă
Puternici ca mânia pe care ei o cântă
Cu glasuri răgușite, când pleacă la război!
De ce zâmbești ? Aruncă cununile de foi
Și pune diademă pe fruntea ta senină !
Ce-ți. pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină !
O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,
Cu lume și lumină, cu roiuri de femei
Frumoase ; și-ntre ele ca draga mea nici una,
Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !"
Ca un copil ce-ascultă povești cu sori apuși,
Așa-l ascultă fata cu ochii mari și duși.
Ea tremurä și-n ochii lui Tibull lung prive§te ;
Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice și rosește,
Ea simte că-i străină și neamul ei barbar !
Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ;
El e roman, e nobil, deprins la vitejie !
Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu știe
Să-i spună ei cuvinte așa de dragi ca el.
În urmă ea zâmbește : — „Ah, nu, că e mișel
Un suflet când își uitä pe-ai säi! Și mă-nfioară
De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară !
O, lasă-mă !" și fuge prin desetul de fagi,
Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.

În zori de zi străjerul vestește pe-un sträin.
E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin
Să te poftesc, romane, la zilele serbării !"
Noi mâine-aprindem focul sub jertfele-mpăcării !"
Și-a stat pe gânduri Tibull și n-a fost învoit !"
— „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit !"
Hiltruna cea frumoasä din codri ! Visätoarea !
— Așteaptă-mă Ariperte! Gătește-ți sărbătoarea !"

„Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea !
Și slab ce ești tu, Tibull, s-asculți de rugăciunea
Femeilor ! Barbarii au rele gânduri, cred !"
Dar nu-1 ascultă Tibull ; și-a doua zi purced
Din zori centurionii spre sihlele barbare,
Ei și-au ascuns cuțite sub albele pieptare
De za — puternici marturi ai apărării lor,
De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor —
Și-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mișelie,
Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ție.

Acolo fete blonde cu ochii de azur
Cântau sinistre cânturi de luptă, și-mprejur
Flăcăi înalți, sălbatici, jucau cu vuiet mare
Războinicele jocuri a ginților barbare.
Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied
Bărbați stau în șiruri, iar cupele cu mied
Oprite lung la gură trec vesele și-ntruna,
Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna,
Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei
Al neamului, paharul la zile mari să-l bei
Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă.
Tibull în fruntea mesei, și-ai săi pe lângă masă,
Cu Aripert, aleargă cu ochii însoțind
Mișcările de fulger a celor ce se prind
Mereu mai mulți la horă — sălbatic este jocul
Și tot mai mult Hiltruna cu mied hrănește focul.

—„E cald aici, romane ; afara-i cer senin" —
Afară miedul curge mai vesel și mai plin
În cupele făcute din coarne-ncăpătoare
De bou ; aici sub codru, pe pajiștea cu soare,
Se prind la joc neveste : de ochii lor frumoși
De două ori se-mbată bărbații-ntunecoși
Ai codrilor. E vuiet, e chiot și strigare.
Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare.

VIII

[modifică]

Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ
Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt
Când trece prin frunzișul tomnatic al pădurii
Asemeni e suflării sălbatice a gurii
Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiți
Se apără și-atacă, de jocuri obosiți
Și beți de vin — mulțime de vulturi la o pradă
Puțină — se-ncleștează și zece cad grămadă
Pe-un singur om al Romei, se sfâșie mușcând
Cu dinții, se sugrumă, și-n sângele curgând
Șiroaie mari înoată zburați dintr-o izbire
Și ochi și dinți și creieri. —
La-ntâia lor pornire
Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drep
Spre ei și îl cuprinde puternic peste piept
Cu brațele-amândouă. — „lubite, nu te teme,
Te apără Hiltruna !" Și strâns de fată gerne
Puternicul, s-azvârle, căci e ținut pe loc
Și mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc
Să mori la mine-n brațe ! Vezi, fruntea-mi e senină,
Ce-ți pasă dac-ai noștri la alte legi se-nchină ?"
El vrea să se desprindă și urlă, e turbat.
— „Ah, până când toporul nu-1 văd adânc intrat
În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane !
Lovit se simte Tibull de multe buzdugane
Și sângele-i țâșnește din calde tăieturi:
Atunci cu nebunia supremei izbituri
Se scutură, de fată abia se mântuiește ;
El prinde pe Hiltruna de mijloc și-o izbește
De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit,
Și cade-apoi și dânsul de rane-acoperit,
Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare,
Dar a putut să geamă din ultima suflare
Un semn știut de bucium.

Și semnul a intrat
Prin codri ca un țipăt, și codrii s-au mișcat.
Atunci cu pas de vifor din negura pădurii
Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii

A fost o luptă scurtă ; tot pumnul un omor.
Dar gloatele barbare cu Aripert al lor
Primeau puteri întruna din gloate sositoare.
Atât de slabă-n număr, puterea oștitoare
A Romei în clipita dintâi a atacat,
Și ea mergea-nainte ; izbit-apoi a stat,
Pe loc strângându-și șirul. În urmă șovăiește,
Se apără, se-ndeasă, dar fierul o rărește,
Și-n zid, format din piepturi, puterea-și face porți,
Încet-încet, romanii, ducând pe-ai lor ce-i morți
La mijloc, intră-n codri și iau acum cărarea
Spre șanțuri. Și din urmă, din față răzbunarea
Barbarilor izbește pe cei puțini, mai des,
Mai tare. Și din codrii barbarilor când ies,
Se văd o mână mică romanii, plini de rane,
Se târâie pe șesul castelelor romane
Goniți mereu. O sută, optzeci au mai rămas
Și mai rămân dintr-înșii la fiecare pas
Pe câmpi oșteni de-ai Romei. Câmpia geme cruntă,
Ei se retrag întruna, și viforul înfruntă,
Și morți de jumătate, ciuntiți îngrozitor,
Ajung în faptul serii în sanțurile lor.