Floarea-soarelui și macul

Salt la: navigare, căutare
Floarea-soarelui și macul
de George Coșbuc


Se-ntrebau, vorbind odată
     Două flori pe șes:
— „Vecinic stai îngâdurată,
Roșie și mândră floare!
ce-ai pe suflet de te doare,
     Și suspini ades?”

—„Stau așa! Mi-e dus și gândul
     Și mi-e somn mereu.
Dar tu capul tău plecându-l,
Pentru ce ești tot trudită?”
—„Cum n-aș fi, căci nedurmită
     Sunt în veci și eu

Când amurgu-n văi se-ngână,
     Vine din apus
Un flăcău; mă ia de mână,
Dă din cap și semn îmi face,
Tac și eu că și el tace
     Și zburăm în sus.

Peste mări, eu nu știu unde,
     Peste munți cu flori.
Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,
Și zburând prin lume moartă,
El mă lasă-n rai la poartă
     Strajă până-n zori!”

Tristă zise ceealaltă:
—„Lungă cale ai!
Floare galbenă și naltă
Și cu-așa de mândru nume.
Ce vezi tu pe ceea-lume,
     Strajă până stai?”

—„Ce să văd! Deschide cerul
     Mândrele lui porți,
Și-mpăratul vine, Lerul,
Iar cu el, în haină albă,
Vin purtând cununi de nalbă
     Suflete de morți.

Și e cald și e lumină,
     Și-ori pe unde treci,
Valea de copii e plină,
Prinși de mâni își joacă jocul,
Iar de cântec plin e locul,
     Plin de flori în veci.

Dar de ce suspini tu oare?”
     Zise ea apoi
Către ceealaltă floare.
—„Și de ce m-asculți mirată?”
A răspuns, pornind deodată,
     Cea cu roșii foi:

—„Ah, suspin că tot ca tine
     Strajă stau și eu!
Din apus un tânăr vine
Tot așa, când amurgește;
Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbește,
     Și zburăm mereu.

Și mi-e ciudă cum se poate
     Nopțile s-alerg.
Uite, ziua, știu de toate;
Seare însă plec uitucă:
Nu știu unde-o să măm ducă.
     Știu numai că merg.

Stau la poartă-ntunecată
     Și-ntr-un loc cumplit:
Nu văd soare niciodată,
Numai neguri și furtună,
Și prin nori un colț de lună
     Mort și-ngălbenit.

Și vin suflete-amărâte;
     Ochii lor, izvor:
Udă haine mohorâte,
Udă pietrele pe cale,
Și pornesc ca râu la vale
     Lacrimile lor.

Ah, și-n chinul lor cel mare
     Ei, pe piept, icnind,
Pumnii-i strâng așa de tare
Că-și pătrund prin carne pieptul
Și sub coaste ei de-a dreptul
     Inima și-o prind.”

—„Amândou-avem o soartă”,
     Suspinând vorbi
Floarea care-n pururi poartă
Ochii dornici după soare:
—„Dar voinicul tânăr oare
    Cine poate fi?

Din apus mereu săracul,
    Vine blând și bun.”
—„Nu-l cunosc”, răspunse macul.
Dar pe când vorbeau cuvâtul,
Se opri-ntre sălcii vântul
    Și-asculta ce-și spun.

A zâmbit și-apoi cu jale
    Șuierând s-a dus
Trist pe lângă râu la vale.
O să vie dânsul iară
Pe la flori în fapt de seară,
    Singur, din apus!