Flăcări potolite

Jump to navigation Jump to search
Flăcări potolite
de George Coșbuc


E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal țin,
        Și-i cale până-n sat!
El e flămând și e-nsetat
        Și-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
        S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
        Sfârșit stătea acum.

Pe-același drum de soare plin,
Veneau doi inși; îngârbobit
Un moș cu umblet lin,
Și-o copilită. S-au oprit
Sub tei, lângă străin.


Și-au dat binețe și-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
        Să plece,și-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
        Și sta și se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind așa pe deal, răzleț:
        —„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
        Întreb, că sunt drumeț."

— „Când ești voinic, ți-e dealu-ntins
Ca șesul ici... dar pentru noi
        E drum cu dinadins."
Și-au stat tăcuți, că i-a cuprins
        O jale pe-amândoi.

Și iarăși a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat și rar,
        Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci...dar sânt
        Amar de ani, amar!

Știam și oameni..." El și-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
        —„Ședea pe vale-n sus
Ion al Anei... cicä rus
        Din moși; l-or fi-ngropat?"
 
— „Ion al Anei... L-ai știut
E mort de-un veac! Și bun creștin,
        Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
        I-a fost paharul plin."

—„Era bogat?" — „Era. și-a fost
Cuminte om ; dar nu știu cum,
        Așa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ți-e post,
        Și masa când ți-e-n drum.

Nevasta i-a murit; Și-apoi
I-a ars și casa; i-a trăsnit
        Deodată patru boi.
Trăia la praguri, și-n nevoi
        Că-n urmă-a-nnebunit."

—„Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu
Și-al altora, e zvon prin sat ;
        Dar știe Dumnezeu!
Din multe toate, — zic și eu,
        Dar, urma, din băiat."

— „Era mișel?" — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
        Să-și bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
        Și-i dus de-atunci, fugit."
  
—„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?"
— „O fată... vezi, că n-are rost
        Să spun de la-nceput.
Nimicun... ei!... și ce-a făcut
        Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,
Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu!
        Așa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
        Să-l ierte Dumnezeu."

Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
        Sta piatră și tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
        Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ți-e?" Și-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
        E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
        Și-i tânără, și-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
        Averea la golani!
Când faci copii, îți faci dușmani,
        C-atâta minte au!"

E gata moșul de plecat,
Și spre străin întors apoi:
        —„Ți-e drumu-ndelungat,
Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
        Să vii să dormi la noi..."

—„Că n-am... dar uite, nu e vânt
Și-i cald. Sub cap o mână pui,
        Dorm colea, pe pământ.
Îți mulțumesc!" — „Păi, Dormnul sfânt
        Te poarte-n paza Lui!"


El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiți,
        Rămase gânditor
Și frânt ca oamenii când mor,
        Cu ochi încremeniți.

Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, și-a crezut
        Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri șovăi
        Și-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,
Și ochii-i se facură grei
        Ca celuî îmbătat —
Și spre fântână s-a plecat
        Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuțit de-oțel,
        Și, dus așa de-un gând,
Strângea cuțitu-n pumn, câtând
        Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
        Cu el acest cuțit:
Era pentr-un dușman menit —
        Ce dulce gând era!

Și-acum... acum e de prisos!
Și-ncet cu-ncetul desfăcut
        Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
        Cuțitul a căzut!

Tovarăș, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viața lui!
        Și-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
        La nimeni n-o s-o spui!
 
Bătrânul s-a nălțat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
        Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieți ochii, slabi și numai doi
        Puține zări cuprind!

Cărarea asta, o știa,
Și colo stânca de-adäpost
        Pe ploaie-n vremea grea
Și parc-același vânt bătea,
        Și toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat
Și dealul mic, ușor să-l sui —
        Aici l-a legănat
Măicuța lui, și-aici în sat
        Sunt morți părinții lui!

Măcar din deal, așa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
        Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
        Și-atunci erau flăcăi!

Dar nu... în sat el ce-ar căta!
El știe tot ce-ar mai fi vrut
        Să știe-n viața sa
Sunt morți ai lui! El — un pierdut
        Mai bine-i poate-așa!

Și parcä neștiind nicicum,
Prin iarba el și-a pipăit
        Toiagul său acum,
Și-apoi porni... pe-același drum
        Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
        De-un rece vânt adus.
Zburau țipând cucori pe sus
        Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
        De lacrimi și bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
        Să moară-ntre străini!