Șarpele-n inimă

Salt la: navigare, căutare
Șarpele-n inimă
de George Coșbuc


M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng
De brațul stâng —
De ce mă spui la toți că plâng?

"Să nu te văd cu vrun flăcău,
Că dai de rău!"
Dar ce, mă rog, sunt robul tău?

N-am plâns și nu te lăuda!
Am plâns, ba da,
Dar nu pentru mustrarea ta!

M-au întâlnit așa pe drum,
Mai știu eu cum,
Iar tu ești mânios și-acum!

Și-a fost și soră-ta cu ei;
Veneau tustrei,
Și-am stat puțin, și ce mai vrei?

N-am voie nici atât, eu nu?
Dar ce crezi tu,
Și ochii să mi-i scot de-acu?

Ai răsărit ca din pământ —
Ei, Doamne sfânt,
Îți sunt nevastă, soră-ți sunt,

De nu mă lași din ochi mereu?
Nu pot și eu
Să mă-ntîlnesc cu cine vreu?

"De unde viu? Ce cat în prund?
Ce flori ascund?"
Ești mamă tu, ca să-ți răspund?

Și-uitându-te și-n jos și-n sus
Scrâșnind mi-ai spus:
„Săracă fată!“ și te-ai dus.

Săracă! Dar de ce să fiu?
Pe suflet viu,
Cu nici o vină nu mă știu.

Apoi de ce tot spui și spui
Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui?

Ce semn? Tăcui așa mereu,
Că-mi fu cu greu,
Și ce-ți puteam răspunde eu?

De-aș fi jurat pe-un rai de sfinți,
Tu, printre dinți,
Mi-ai fi răspuns la toate: minți!

Că și ce nu-i și nu-i, tu vezi!
Te-nveninezi,
Și toate câte-ți par le crezi!

Și-am plâns și ieri, gândeam că mor
Că-mi tot dai zor
Să-mi afli vina-n fața lor.

De ce mă chinuiești tu vrând?
De ce ți-e-n gând
Mereu să mă tot vezi plangând?

Vrășmaș de veci de te-aș avea,
Tu n-ai putea
S-acrești mai rău viața mea!

De-s rea, tu bate-mă să zac,
De-ți e pe plac —
Dar nu-mi scorni și ce nu fac!