Bordei sărac

Salt la: navigare, căutare
Bordei sărac
de George Coșbuc


Pe-ai tăi, pe rînd pe toți i-ai adunat
Ca puii-n cuib, și-i pace-acum în tine.
Și-adormi și tu, bordei nealintat.
E liniște-n văzduh, și noaptea vine
Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat
Zîmbi-va-ndată discul lunii pline.

Ești slab și vechi, dar te-ai luptat voinic
Să crești un stol de suflete sărace.
A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic
Și cel mai drag al tău... și parcă tace.
Asculți de-auzi vrun glas; n-auzi nimic,
Pui capu-n piept, zîmbind, și-adormi în pace.

E vremea să te-alini. Scurmat de vînt,
Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne,
Trăiești de mila lor pe-acest pămînt.
Vai cum se zbat s-agonisească pîne,
Sînt mulți și mici, și-așa de dragi îți sînt —
Și-acum ei tac și iar vor plînge mîne.

Dar, poate crezi că va pluti mereu
De-a lungul nopții pace-adormitoare?
Acum tu crezi, sărman bordei al meu,
Că-n alb veșmînt din cer o să coboare
Un înger blînd ! Dar nu știi ce știu eu:
La noapte-un duh cu hohote-o să zboare.

Porni-se-va, de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit și-urmat dintîi de șoapte
Așa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plîng prin lanurile coapte,
Și-apoi sosi-va șuierînd pe sus
Cel vecinic mînios din miazănoapte.

Prin somn tu vei simți trecînd fiori
Prin trupul tău, și deschizînd privirea
Vei sta cutremurat; acum tu mori !
Din mii de părți s-a-nvîrtejit pieire:
Cîmpii cu crivăț, și văzduh cu nori,
Și-un suflet răzvrătit întreagă firea !

Tu-n pază suflete de oameni ai !
Să nu te dai ! De te-o strivi pe tine,
Sînt toți ai tăi pierduți ! Să nu te dai !
El vine mînios, el vine, vine —
Te va urni din locu-n care stai,
Va smulge stuhul tău cu brațe pline.

Și-ai tăi, deștepți, vor plînge iarăși toți,
Cînd el te va-ncleșta să te ridice.
Trosnind te vei lupta să scoți
Din mîna lui, dar ca un snop de spice,
Tu strîns vei fi de el; și ce să poți,
Tu slab și vechi, în brațe-așa voinice !

Veți fi puțin de-a valma amîndoi
Și nu vei mai avea-n curînd putere,
Gemînd tu vei cădea strivit apoi.
Vai, nu te va durea a ta durere,
Dar uite-ai tăi pe cîmp desculți și goi,
Și tu murind, tu-ntreaga lor avere !

Cu hohote de diavol va-ndrepta
Și-asupra ta va netezi nămeții.
Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta,
Vai, nu de aspru ger al dimineții,
Voi sta-nghețat de mila lor și-a ta:
Nici tu nu vei mai fi, și nici ei bieții !

(1906)