Ideal

Salt la: navigare, căutare
Ideal
de George Coșbuc


Cuprins

I[modifică]

Venise fata de-mpărat
Cu alte fete pe-nserat
S-aducă apă din izvor
Din zări un tânăr călător,
Sosind pe-acolo, s-a rugat
Să bea din cana lor.

Iar fata de-mpărat i-a dus
Cofița ei; și când i-a spus
Flăcăul cel dintâi cuvânt,
Ea să uită speriată-n vânt,
Și ca certat-apoi și-a pus
Privirile-n pământ.

Aș vrea, ca și la-ntorsul meu,
Să fii aici să-mi dai să beu
Iar ea, tot nemișcată stând
Cu ochii-n jos, și tremurând
De lupta ei, târziu și greu
Rosti sfioasă: Când?

Și mâine poate... Mai târziu...
Ori peste-un an! Nici eu nu știu.
Sunt fiu de crai. Cărarea mea
Pe-aici va fi... Ne vom vedea:
De-acum iubitul tău să fiu,
Iar tu iubita mea.

Apoi plecă în grabnic pas...
Avea atâta dor în glas!
Era voinic și tinerel,
Înalt și tras ca prin inel:
De-atunci și ochii i-au rămas
Și inima la el.

II[modifică]

Și fata de-mpărat veni
Și-a doua zi, și-a treia zi,
Și-n toate zilele pe rând,
Încete clipe numărând,
Tot aștepta doar o veni
Flăcăul mai curând.

Grăbitul soare scăpăta,
Și fata tot acolo sta;
Și noaptea umedă din văi
Venea pe-ntunecate căi;
Târziu în noapte-abia pleca
Și fata la ai săi.

O fi bolnav! O fi murit!
O, Doamne, el ar fi venit
De-atâta timp! mai știu și eu!
Și doru-i plângător mereu
Creștea de presimțiri hrănit,
Din ce în ce mai greu.

Trecu și vara, și trecu
Și toamna, și pe văi căzu
Zăpada iernii, și-apoi iar
Sosi-nfloritul Cireșar
Dar nici acum voinicul nu,
Doritul ei drumar!

Dar totuși, azi el va veni...
Nici azi nu vine... unde-o fi?
Dar mâine va veni! Știu eu,
Că-mi spune inima! Și-al meu,
Al meu de-acum în veci va fi;
Ce bun e Dumnezeu!

Tu, vânt de seară,-n calea ta
Nu l-ai văzut venind cumva?
Și nici tu, nor, nu l-ai văzut
Prin multe lumi câte-ai trecut?
Să-i spui, te rog, de-l vei afla
Că-l plâng și că-l sărut!

Să-i spui că florile din strat
Le ud și cresc mai răvărsat,
Dar florile-pe-obrazul meu
Pălesc, că prea le ud mereu;
Și câte-amaruri am răbdat
Știu, biata, numai eu!

Că pentru dânsul, că-l iubesc,
Părinții-n drum mă ocolesc
Și m-au gonit din casa lor;
Că toți ai mei azi nu mă vor!
Sânt singură, pe căi trăiesc,
Sunt singură, și mor!

Treceau drumeți pe lângă ea,
Șoptind, dar fata nu-i vedea.
Treceau și zilele zburând,
Treceau și luni, treceau pe rând,
Treceau și ani, ei nu-i trecea
Răbdarea, așteptând.

III[modifică]

Auzi! ca valuri după val
Năvalnic tropotit de cal!
Și sună văile-ndrăzneț,
O, ăsta e voinic drumeț!
Și-n zarea lunei vezi pe mal
Un tânăr călăreț?

Ochi dragi, de-atâta timp pustii!
Mi-ai zis plecând: aici să fii,
Și-aici, aici tu mă găsești!
Dar uite, obosit ce ești!
Știam eu doar că ai să vii
Știam că mă iubești!

Dar ah, cât m-ai lăsat s-aștept!
Dar unde-ai fost? O, spune drept!
De-acum tu nu vei mai pleca,
Să-ți lași plângând iubita ta:
O, vino, strânge-mă la piept...
Ce bine mi-e așa!

Și nu mă-ntrebi, ce plâns nebun
Am plâns de-atunci? O, cum s-adun
În vorbe-atâta gând pribeag,
Și cum să-ncep... O, dă-mi toiag!
O, cât ești de frumos și bun
Și cât îmi ești de drag!

Dar n-a venit!... Și ea cu zor
Oprea din drum pe călător,
Râzând cu hohot îi spunea
Povestea ei; apoi plângea:
Ei l-au văzut, dar ei nu vor
Să-i spuie ce făcea?

Pe unde-i el? Nu s-a gătit
De-ajuns acum pentru nuntit?
O, nu! Pentr-un alai domnesc
Atâtea lucruri trebuiesc
Și-atâta vreme! N-a venit
Că-i tânăr și-l gătesc!

IV[modifică]

Pe-atunci erau vlăstari în lunci
Copacii de-azi, și tineri prunci
Erau bărbații. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe brațe, și e mult de-atunci,
De mult s-au măritat!

Acum pe cârje să proptea!
N-avea puteri, și tot venea.
Pe aici, pe-aici, e drumul lui...
E noapte-acum... ba încă nu-i...
L-am așteptat: atât aș vrea
Să pot de-acum să-i spui!

Dar într-o seară ea simți
Că azi e cea din urmă zi:
Ori vine azi de undeva
Iubitul ei și-o va lua,
Ori dacă nu, când va veni
El n-o va mai afla.

Și n-a venit! Nici n-a-ncercat
Să se ridice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simțea
Că-n veci de-acum nu va putea
Să plece, nu, și nemișcat
Sta frântă, și murea.

Veni atunci din răsărit,
Pe drum o babă. S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creștini când mor
Și capul fetei l-a proptit
În poala ei ușor.

De jale plâng... Nu pot să-nec
Amarul gând că, iată, plec
Și n-am putut să-l văd măcar
O dată! Ah, e gând amar!
Dar sus, în lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!

Iar sfânta Vineri o privea
Cu milă, Uite! zise ea
Un veac de om tu așteptând
Robit-ai fost de-un singur gând
De-ai fi știut tu, draga mea,
Acestea mai curând!

El și-a uitat de ochii tăi!
De mult s-a-ntors pe alte căi,
Căci lui menire i s-a dat
S-a-ntors de mult și s-a-nsurat;
Flăcăii lui au alți flăcăi:
E Negură-mpărat.

A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit
Și-apoi o liniște de veci!
Din lumea asta într-alta treci.
Și nici nu știi, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!.

Și sfânta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sărutat
Închișii ochi: Te depărtezi
Cu dragul gând, că ai să-l vezi!
Oh, omule, ești înșelat
În toate câte crezi!

A ta e mergerea mereu
Spre țintă drum îngust și greu
Dar ținta niciodată nu-i
A ta! Și-n gând tu tot ce-ți pui
E numai vis, căci Dumnezeu
Te poartă-n voia Lui!