Andrei sau luarea Nicopolei de Români

Andrei sau luarea Nicopolei de Români
de Dimitrie Bolintineanu

Partea întâi

I

De ce plângi tu oare, o, dulce Marie?
Ce abur umbrește voioasa-ți junie?
Uscatu-s-a roza ce ieri ai sădit
Și-n zâmbetu-ți tânăr azi a înflorit?

Perdlut-ai vro cruce mărgăritare
Sau paserea verde cu mândră cântare?
Văzut-ai vro fată c-un chip mai frumos,
C-un zâmbet mai tânăr, c-un păr mai undos?
Conpilă! dar este în lume fetiță
C-o față man dulce și mai drăguliță;
Cu geană man lunngă pe verzi ochișori
Ce flacăra-și stinge în lungi lăcrimiori?

II

Ca salbă de aur steluța zâmbește
Ce fantasmă dulce în noapte albește
Și trece subt arbori cu pasuri ușori
Călcând în picioare plăpândele flori?
Ați zice-o suavă și blândă părere
Ce-n vise de noapte apare-n tăcere.
E dulcea Marie ce-așteaptă p-Andrei,
Pe care-l iubește ca zilele ei.
Andrei se pornește, de astâzi, în lume,
Să-și facă prin arme, avere și nume,
Căci poate Mariei să fie el drag;
Dar lumea-i ciudată... Andrei e sărac.
Andrei se pornește, și cine nu știe
Câți pleacă la arme, să nu mai revie?

Spre seară, noi ziua mai mult prețuim;
Când viața ne lasă, mai mult o dorim;
Așa, o, durere! l-a lor despărțire,
Nimic nu egală a fetii iubire.

În seara aceca era mai frumoasă
Decât totdeauna nebună-armoroasă,
Vorbind, făr' să știe, ce-i vine în gând.
Îi strânge pe sânu-i râzând și plângând;
Și alba ei mână cosița-i răsfață,
Înclină pe buze-i suava ei față;
Suspină pe sânu-i, -necat de oftări,
'L-îneacă, -l-îmbată pe lungi sărutari.