Vorbesc tăcerile
Vae surdis[1]
Acum când tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăceri înfricoșate
În largul țării românești.
Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.
Le poartă vântul primăverii,
Și cresc, și tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.
Pe urma lor bolnav pământul
Resimte taină și fior,
Otravă n-a avut cuvântul,
Mai tare ca otrava lor!
Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă brațele trunchiate,
Cum plâng picioarele de lemn.
Note
[modifică]- ↑ Vai de cei surzi
Revedere - Oaspe vechi - Agonie - Paris (I) - Ziua (II) - Notre dame (III) - Felinarul (IV) - În muzeu - Cinquecento - Mama - Măsuța mea - La mal - Aeternitas - De profundis - Lacul - Eu stau la mal... - Scrisoarea ta... - Gândește-te... - Scirocco - Poet - Doina - Voi veniți cu mine... - Inima - Strămoșii... - Carmen laboris - Scrisoare - Moș Crăciun - Eu știu un basm - Trage-ți oblonul... - Un trandafir se stinge - Taina - Toamnă nouă - Mă-ntorc din nou - Amurg - O lacrimă - Moștenire - O clipă