Oaspe vechi

Jump to navigation Jump to search
Oaspe vechi
de Octavian Goga


Când zilele-mi mureau în urmă, sărace toate deopotrivă.
Tu, sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi milostivă.

Când te iveai, din pragul bolții, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.

Tu mă vedeai în brațe slabe îmbrățișând trudita pernă,
Când visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă;

Tu mă găseai uitat și singur și darnică ca totdeauna
Între pereții morți și umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.

Cum cobora stăpâna blândă, făclie-n casă să-mi aprindă,
Se deslușea o lume-ntreagă închisă-n ciobul de oglindă...

Se-nfiripau lumini și visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atât prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...

Atunci, în pacea-nfiorată de năzuințe fără nume,
Un copilaș cu ochii vineți, senin ca rostul unei glume,

Se furișa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastâmpărul albastru din căutătura lui cuminte.

Cu degetele moi și albe pe ochi mă mângâia... pe frunte...
Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte...

Îmi dezgropa povești uitate, și cu făptura lui sprințară
Îmi deștepta un zvon de frunze, un glas de cântec de la țară.

Venea la mine busuiocul, veneau și flori de sânziene,
De mână mă ducea copilul în țări cu feți și cosânzene...

Cum trece vremea nendurată și pururi cumpăna și-o saltă...
M-a dăruit c-o mână soarta, dar m-a furat cu ceealaltă...

Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută și săracă,
Stau singur și aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă.

Nu mă mai știe vechiul oaspe... odată mi-a deschis pe-o clipă...
Și nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus în pripă...

Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă...
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă...