Agonie

Jump to navigation Jump to search
Agonie
de Octavian Goga


În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cântăreț cu rostul de la țară
Se duce-acum și n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...

Demult... Demult... Din cea dintâi clipită,
De când te-au smuls de la bătrâna vatră,
Din casa cu șindrile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ți nesfârșită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neștiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la țară.
Din orice colț mi te prindea o sârmă
Și te-alunga un șuier de mașină...
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit și zmei și cosânzene,
Ți s-a uscat și lacrima din gene,
Au amuțit și sfaturile tale...

Așa, pe rând, ți-a tot trimis viața
Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,
Și fără milă-n toată dimineața
Te-a despoiat cu mâinile-amândouă!...

Acuma simt: drumețul dă să moară...
Un oaspe nou îi stă la căpătâie,
Încetișor în casă se strecoară,
Cu albe mâini, cu inima bolnavă,
Cu ochii arși de friguri și otravă...
Stăpân de-acuma el o să rămâie.

Privindu-și lung ograda în ruine,
El trist își spune gândul ce-l apasă;
Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Și pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopți târzii s-a furișa la mine
Și-o să mă știu străin la tine-n casă...