Pământ și cer

Jump to navigation Jump to search
Pământ și cer
de Octavian Goga


I[modifică]

Pământ, pământ... Ogradă vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Povestea ta o știu... e neschimbată...

Așa, muncit de-o tainică arsură,
Râvnind o nouă jertfă-nsângerată,
Flămând și rău, așa mi te arată
Din moși-strămoși a veacurilor rugă.

De-aceea,-nvins și obosit de tine,
Cu sufletul chemat de zări senine
De câte ori mă cerceta misterul,

Eu, însetat de-o nevăzută țară,
Smulgându-mă din haina ta murdară,
Priveam în sus, mă mângâiam cu cerul...

II[modifică]

Acolo-n slavă, binecuvântate,
Ardeau lumini sfințite din vechime,
Era un templu unde n-a fost nime
Din lumea asta plină de păcate...

Altar aveam acolo-n înălțime,
Căci după poarta bolții înstelate,
Homer mi-a dat a zeilor cetate,
Isus mi-a dat curata lui treime...

Putea oricât să stăruie minciuna
Aci în praf... căci ochii totdeauna,
Scăldându-se-n tăriile albastre,

Mă învățau în nopți de reverie
Că este sus, în cer, o armonie,
Ce-i dincolo de patimile noastre...

III[modifică]

Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte și-a otravă...

Zbătându-se în goana lui de fiară,
Pământul simt cum s-a urcat în slavă;
Mașina lui îmi uruie grozavă
Spărgând a bolții pace legendară...

Rănit văzduhul tremură-n răsfrângeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Și-n mintea mea un basm frumos se frânge!

Nu mai ești sfântă rază diafană,
Căci cerul alb și fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sânge...

Iași, 1917