Th. Speranţia: Câinele ovreiului

Într-un an, cândva-ntr-o vară,
Nu ştiu unde, în ce sat,
Un ovrei mergând cu marfă
Într-o curte a intrat.
Şi cum intră el pe poartă
Cu bagajul la spinare,
Hop, îi sare înainte
Un dulău urât şi mare.
,,Ce să fac acum? se-ntreabă
Bietul Iţic supărat.
Dacă strig să vie omul,
Pân' să vie — m-a mâncat!
Dacă plec pe poartă iară, —
Aş pleca eu bucuros,
Dar dulăul e în stare
Să m-apuce pe din dos...
Nici încolo, nici încoace,
Eu mai bine stau pe loc;
Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —
Chiar aşa să am noroc!"
— Moi Grivei, zic zou, ascultă,
De când umblu eu pe jos
N-am văzut în toată lumea
Un căţel aşa frumos!
Mă mai duc la târg eu, lasă,
ţi-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri?
Parcă-ţi iese vrun câştig?
Moi Grivei, tu eşti cuminte,
Ce-ai cu mine de-mpărţit?
Am venit la badea Gheorghe, —
Ei şi ce-i dac-am venit?
N-am să stau un an la dânsul,
Plec îndată la haham...
Dar dulăul se repede
Şi mai tare: Ham! ham ham!
— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!
Ci păcat că n-am o puşcă!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Ieşi afară că mă muşcă!
Badea Gheorghe iese-n uşă,
Dă c-o piatră după câine
Şi-apoi zice: — Nu te teme!
ţine-ţi inima, jupâne!
Nu ştii vorba românească
De la moşi-strămoşi lăsată,
Că un câine care latră
Nu te muşcă niciodată?
— Ştiu proverbul — zice Iţic —
Că-l avem şi la ovrei,
Ştiu prea bine... dar e vorba
Dacă-l ştie şi Grivei!