A. Mirea: Caleidoscop

Adaugă legături
A. Mirea: Caleidoscop
de George Topîrceanu
Descarcă această pagină ca EPUB Descarcă în format ePub


Unei fosile[modifică]

De-atâtea ori noi ți-am făcut ovații,
Ți-am pregătit mândria ta pedantă.
Salută dar sinteza ambulantă
A celei mai nebune generații!

Căci la atâtea mari evenimente
Eu am luat o glorioasă parte:
Doar am avut principii conștiente
Și capul spart la 13 marte!

Nu vezi ce iute mă deprind cu zborul?
Aeroplanul visurilor mele
Vertiginos mă duce către stele,
Cum îl ducea pe Blériot, motorul.

Iubesc și cânt!... Nepăsător cultiv
A sufletului gratuită zestre, —
Căci eu sunt tânăr și-mi bat joc, maestre,
De prognosticul tău definitiv.

Tu ai ajuns de mult fatalul termen
Și te-a orbit sterila ta splendoare;
Eu port în suflet durerosul germen
Al operelor mele viitoare.

Bustului meu[modifică]

Tu, "cap de studiu", mobilă intactă,
Discret tovarăș de proiecte mari,
Tu reprezinți persoana mea abstractă, —
Un alter ego fără ochelari.

Și laolaltă noi trăim ca frații...
Dar vezi tu cât de nebulos apare
Destinul tău, prematură-ntrupare
A tainicelor mele aspirații!

Când mă cuprind presentimente rele
Mă uit la tine, mosafir posac,
Și nu știu dacă voi putea să-ți fac
Un piedestal din visurile mele...

Ori mă voi stinge ca un foc de paie
Și voi pieri cum piere-n lume totul,
Ori te răstoarnă slujnica cu cotul
Când va veni să scuture-n odaie.

Dar dacă scapi de-o moarte-așa brutală
Și dacă eu mi-oi face datoria,
Atunci e obligată primăria
Să-ți dea și ție-un loc în capitală.

Nemuritor și rece ca metalul,
Deși nu ești decât un "plagiat",
Vei fi mai mândru, mai apreciat
Și mai iubit decât originalul.

Zâmbind vei sta pe negru piedestal
Împodobit cu litere de aur,
Și trei țărănci enorme de metal
Îți vor întinde trei cununi de laur.

Iar eu, obscurul, eu acesta care
De două ceasuri stau în fața ta
Cu mâinile vârâte-n buzunare, —
Eu voi muri și toți mă vor uita.

Căci omul are partea cea nedreaptă:
El cântă, râde, suferă, iubește,
Adoarme-apoi și nu se mai deșteaptă, —
Pe când poetul supraviețuiește...

Răspunsul micilor funcționari[modifică]

Da, aveți dreptate: noi o ducem prost,
Țăcănim întruna la mașina Yost.
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane,
Urmărind cu ochii tinere cucoane
Care trec pe stradă... Sunt trăsuri și lume,
Pretutindeni zgomot, soare cald și glume.
Vremea parcă-și merge mersul în galop
Și aspectu-și schimbă ca-n caleidoscop.
Iar noi stăm deoparte...
Asta ni-i viața!
Tot mereu aceeași, seara, dimineața:
Slujba, facultatea, birtul și chiria, —
Peste tot apasă, grea, monotonia.
Da, ni-i tristă soarta și de nimeni plânsă.
Însă... Să trăiască salvatorul „însă"!
Seara, când cad leneși fulgii de zăpadă,
V-ați oprit vreodată la un colț de stradă, —
Când lumini la geamuri, vesele, pe rând,
Una după alta se aprind, și când
„Centrul" își trimite către mahalale,
În amurg, prisosul farmecelor sale?
E o-nvălmășală, un popor de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete,
Care trec grăbite, chicotind în șoapte.
Au în ochi lumină și-n privire noapte.
Blonde ucenice, oacheșe modiste
Trec uitând pustiul ceasurilor triste, —
Cine le pricepe zâmbetul fugar?
Numai oropsitul mic funcționar!

Cât îi par de calde hainele subțiri,
În văpaia unei tainice priviri!
Un cuvânt, o șoaptă ce de-abia se-ngână,
Mai târziu o caldă strângere de mână, —
Până când alături ei se duc, perechi,
Și se pierd în noaptea ulițelor vechi...
Da, ni-i tristă soarta, domnule A. Mirea, —
Dar avem Iubirea!
Dar noi suntem tineri, noi avem speranțe!
Când ne-nchidem visul în obscure stanțe
(Nu știți că noi facem și literatură?)
O, atunci se schimbă vitrega natură:
Ne-amintește teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre:
În biroul umed soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia zboară,
Țăcăne mașina ritmul unui vers...
Voi atingeți culmea, noi suntem în mers.

Răspunsul cometei[modifică]

Regret că mă-ntrerupi din cale
Cu interviul dumitale,
Dar iată, mă opresc o clipă
Să-ți dau răspunsul meu în pripă.

V-am salutat odată sfera,
Acum vreo zece mii de ani,
Când astronomii de pe Terra
Erau de-abia orangutani.
(Flammarion era gorilă,
Și bietul Newton, diplodoc,

Camil era de-abia cămilă,
Iar Duică... nu era deloc!
El de-abia azi, când scrie proză,
Se află în metamorfoză
Și se transformă tare greu:
Aspiră-acum la cimpanzeu.)


De-atunci, prin negrele stihii,
În noaptea largă și profundă,
Am rătăcit cu zeci de mii
De metri pe secundă,
Și diafană m-am ivit,
Din periodă-n perioadă,
Ca fulger blond încremenit
Să-mi desfășor spectrala coadă
Pe cerul nopții la zenit...
Planetele cu sateliții,
Purtîndu-și mîndre paraziții,
Mi-au dat portretul prin gazete
Și m-au fixat mii de lunete...
Dar, gata să-mi găsesc mormîntul
În vreun sistem de constelații,
Am revenit zburînd prin spații,
Căci nu disprețuiam Pămîntul.
(De-ați fi în cer ca mine voi
V-ați minuna întotdeauna
Cum globul ăsta de noroi
Se vede luminos ca Luna...)
Și-aveam de gînd — ca un simbol
De milenară simpatie —
Cu cel din urmă-al meu ocol
Să ne unim pe veșnicie
Într-un fantastic carambol.
Și măritându-i neagra humă
Cu luminosul meu adaos,
Într-un aprins vîrtej de spumă
Să ne rostogolim în haos.


Dar cînd văzui ce... porcărie
(Să-mi ierți cuvântul) ați făcut,
Cât sânge-a curs din neghiobie
Pe bietul vostru glob de lut, —
Ca spaimă, la perihelie
Din zborul meu m-am abătut
Și nimbul clar și trena lungă
Ca o eșarfă de lumină
Mi le-am ferit să nu le-ajungă
Vreun strop întunecos de tină.


De-atunci, iubitul meu, îmi vine
De supărare și rușine
Să fug...cu coada-ntre picioare
Prin spații interplanetare
Și să mă mistui în neant.
Mă duc... Adio! Salutare!
Să-mi scrii: Uranus, poste-restante.

Sonete[modifică]

La cinematograful mut[modifică]

Se face beznă. Tremurând apare
Pe pânza albă, fără nici o cută,
Un domn cu cioc... Zâmbește și salută
Jur împrejur pestrița adunare.

E un salon în care toți discută
Și râd mereu. E viață, e mișcare —
Dar nici un zgomot... Fermecată pare
Societatea asta surdomută.

Cuiva, din sală, i-a scăpat un ban.
Ușor, întoarce capul indignată
Madama care cântă la pian.

Alături o cucoană se frământă,
A enervat-o liniștea ciudată
Din lumea „celor care nu cuvântă"...

Sonet teatral[modifică]

Te urmăresc cu ochii toți bărbații.
O ploaie de priviri sentimentale
S-abat asupra frumuseții tale
Și toate-i fac erotice ovații.

Ce fericit e soțul dumitale!
El în antracte stă de conversații...
De-aș fi, ca el, stăpân pe-atâtea grații,
Eu aș pleca la cele trei semnale.

Mă-întorc, frumoasa mea necunoscută,
Și ochii mei din umbră te salută
De câte ori se-ntunecă lumina.

Dar ochii tăi n-au prea băgat de samă
Că-n pieptul meu se-ncepe-o nouă dramă,
Cînd a căzut definitiv cortina.

Un romantic[modifică]

De două ceasuri tremurând în stradă,
Cu ochii plini de mută resemnare,
Își face planuri extraordinare
Și-n mintea lui rostește o tiradă.

„Poftim la geam, sublimă arătare!
De-ai auzi tăcuta serenadă,
Te-ai apleca ușor pe balustradă
Ca să trimiți în vînt o sărutare."

El speră încă... Poate, cine știe,
De la distanță, prin telepatie,
Va-nfiripa cu ea un dialog.

Dar inima-i se strânge ca-ntr-un clește,
Pe când vardistul trece și-i șoptește
C-un zâmbet straniu: — Circulați, vă rog!...

Sahara[modifică]

Eu nu mă duc la cinematograf.
În suflet port o lume minunată, —
Tablouri vechi, pe care niciodată
Nu le pătează muștele de praf...

Veneția, Bosforul, Niagara,
Brazilia, Eghipet, Dardanele,
Fiorduri, munți, priveliști din Sahara
Ies rând pe rând din noaptea minții mele.

Sahara!... Uite, vreau să fac o probă,
S-aduc Sahara chiar la mine-acasă:
Mut scaunul beteag de lângă masă
Și stau așa, cu spatele la sobă...

S-a ridicat grozav temperatura!...
Pe galbene nisipuri arzătoare
Un palmier încremenit în soare
Visează lung... Abia suport căldura.

Mi-am rupt în coate hainele de dril.
Pe drumul ăsta lung cât Ramajana,
De-o săptămână mergem cătră Nil...
A poposit în oază caravana.

Înmărmurit în farmecul acesta
De mii de ani, Pustiul pare mort.
Cămilele și-au pregătit siesta
Și rumegă culcate lângă cort.

Iar noi, în tihnă binecuvântată,
Gustăm, de formă, câteva curmale.
(Sunt învățat cu mesele frugale
De când trăim în zona temperată.)

Apoi o mreajă de senzații rare
M-adoarme-n cadrul vastei acvarele,
Când urmăresc pe gânduri cum dispare
În depărtări o turmă de gazele.

Vânat ar fi, — dar cine să-l împuște?
Din cer coboară voluptoasa lene.
La capul meu, c-un eventai de pene,
Un sclav buzat mă apără de muște.

Nu simt nimic... și mi-i atât de bine
La umbra palmierului culcat...
Aș vrea... aș vrea acuma... Ce păcat
Că n-am luat pe draga mea cu mine!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=A._Mirea:_Caleidoscop&oldid=60477”