Dimitrie Bolintineanu: Mihai Viteazul şi turcii

Oştile păgâne pasă la hotare.
Mihai-vodă şade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc.
— Padişahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plăteşti tributul ce i se cuvine!...

Mihai-vodă tace. Oaspeţi, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-şi ridic.
Luna varsă raze dulci şi auroase,
Căpitanii-şi scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,
Crini şi garofiţe pe-al ei chip se-ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă graţios,
Ochii cu tristeţe cat-acum în jos:

— Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul ştia să se bată?
Cela ce-n primejdii stă şi se gândeşte
Inamicii ţării jugu-i pregăteşte.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soţioară
Gata-i să se ducă şi-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi,
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu eşti vrednic, plec la mănăstire!

Atunci Mihai-vodă se scoală deodată
Şi spre sol întoarce faţa-i gândurată:
— Mergi şi spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voieşti pe ţară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Naţiune?...
Padişahul vostru, fără de-nconjor,
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decât cu ruşine, mic şi atârnat!

Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mănăstire şi trei parastasuri!