În loc de prefaţă

Unui confrate

Tu nu-nţelegi, Zoile, râsul meu...
Într-un oraş din asfinţit, departe,
Cu mult negoţ şi ştiutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu,

Anume Baruch... Fire de elit,
În lume vieţuind ca-ntr-un pustiu, —
Ştia să taie sticlă poleită
Şi toţi nerozii îl credeau geamgiu.

Dar timpul suflă limpede ca vântu
Şi Moartea le-a grăbit metamorfoza:
Pe toţi făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch — în Spinoza.

Tu nu cunoşti, Zoile, gândul meu...
Din tine-ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv şi comic, ca un crustaceu.

Eşti tulbure, dar fundul ţi-i aproape;
Aveam şi eu (pe când mă dam pe gheaţă)
Obscuritatea ta — de suprafaţă,
Şi profunzimea ta — de două şchioape.

Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor îşi dăruie secretul,
Dar ca să poţi citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoşti, Zoile, alfabetul.

Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma acelaşi ţel...
Şi dacă totuşi ţi-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oţel, —

Când îmi citeşti poemele şi proza
Gândeşte-te la geamul lui Spinoza.