Fauna României/Introducere

 

INTRODUCERE

Pe fața pământului, viețuitoarele s’au primenit într’una, după condițiile mediului, care n’a rămas același în tot timpul lung, socotit cu milioane de ani, de când au început să apară ființele.

Erele geologice, corespunzătoare evurilor istorice, nu sunt caracterizate prin dominarea acelorași viețuitoare.

In Era primară, bunăoară, stăpânii oceanelor au fost peștii; pe continentele restrânse cel mult trăiesc neamurile broaștei, e dreptul uriașe, unele cât niște viței.

In Era secundară, peste întinsul continentelor sunt răspândite reptilele, unele mai mari decât elefanții actuali

Erau reptile ierbivore, carnivore; parte sburau ca liliecii, parte își căutau hrana în oceane, luând înfățișarea delfinilor.

Păsările abia încep să se arate, iar dintre mamifere, vertebratele superioare, apar către sfârșitul erii puține, mărunte.

Ca și într’o piesă de teatru, decorul se schimbă în actul ce urmează, în Era terțiară. Mamiferele domnesc pe continente și chiar în oceane. Sunt și azi precumpănitoare dintre vertebrate, dela poli până la ecvator, pe vârf de munte ca și în pustiurile arse de soare.

Mai târziu, în Era cvatenară, apare omul; nici el nu rămâne același, ca manifestare. Intâi se folosește de cremeni abia așchiate, apoi le netezește. Mai pe urmă descoperă bronzul, folosește fierul, în cele din urmă oțelul.

Totul se preface.

Cum a fost pe întreaga față a pământului, așa s’a reînnoit viața animală și pe un petec mai mic, cum e acela cuprins în granițele actuale ale României.

Clima n’a rămas aceeași. A fost o vreme când și pe la noi era cald ca la tropice, de s’au format, în dreptul Hârșovei, recife de corali, cum se clădesc actual în Oceanul Pacific. Pe la Babadag, ca și îndreptul văii Prahovei, creșteau Sequoia, arborii cei mai înalți de azi, rămași numai înspre California.

Mai cu seamă în Era terțiară au fost precumpănitoare schimbări, în fauna vertebratelor din România. In a doua jumătate a acestei ere, la noi era încă destul de cald ca să crească arborii asemenea celor ce dau scorțișoara (Cinnamomum), pe dealurile din județul Vaslui.

In curmezișul Basarabiei și al Moldovei, dominau, în totul, condițiunile din Savanele africane. Fotografiile luate din aeroplan de aici, redau tabloul vieții din Moldova mijlocie, în era terțiară. Nenumărate cârduri de gazele, antilope, populau ținutul. Pe lângă ele se amestecau turme mari de Hipparion, strămoșul calului, asemenea cârdurilor de zebre din fauna actuală. Frunzele arborilor înalți dela marginea savanelor erau ajunse de Helladotherium cu gâtul lung ca și al girafei. Existau rinoceri, mastodonți greoi, strămoșii elefanților, alergau struți iuți la pas ș. a., exact ca și în savanele africane.

Unde sunt erbivore sunt și carnivore. E legea poliției din natură. Leilor de azi le țineau locul la noi, hiene puternice dar și cea mai cumplită fiară, Machairodus, cu colții cât pumnalele, spre a străpunge pielea groasă a elefanților și rinocerilor.
Fig. 1. — Cap de Machairodus, fiara cea mai groaznică din câte au existat.

Rămășițele acestor ființe, în mare număr, fac parte din bogatele colecțiuni paleontologice dela Moscova, Odessa, București.

Mai târziu condițiunile climaterice se schimbă. Se așează o vreme de stepă uscată, ca în ținuturile asiatice.

Se schimbă și lumea animală.

Predomină rozătoarele mărunte, cu locuinți subpământene. Osemintele lor s’au păstrat în nisipurile din jurul Măluștenilor, la Berești din județul Covurlui, ca și în sudul Basarabiei. Foiau iepuri, hârciogi, șoareci-de-câmp, dar și castori. Maimuțe sprințare asemenea celor de pe stâncile Gibraltarului, înveseleau ținutul. Trăiau însă și elefanți, cai sălbateci, cămile, întocmai ca spre marginea nordică a Saharei sau în părțile Tibetului.

Urmează alte vremuri. Când apare omul, în era cvaternară, ghețarii se întindeau până la picioarele Carpaților de Nord. Era frig și pe la noi, ca și în tundrele siberiene. Tovarășii omului preistoric de pe malul Prutului ori al Nistrului, erau urși mari, a căror schelete întregi se găsesc bine păstrate și în multe peșteri din Munții Apuseni.

Nu lipseau nici cârduri de reni. Oamenii preistorici îi foloseau ca și Eschimoșii ori Laponii de azi. Se găseau elefanți cu cojoc mițos, ca să le țină cald. Cămilele pășteau din Basarabia și până pe la Slatina în Câmpia Română. Azi nu trăiesc, decât în Duranlar, un sat din Dobrogea, câteva perechi folosite la agricultură.

Omul e un factor nou, periculos, introdus în mediul viețuitoarelor. El poate stârpi unele specii, poate lărgi răspândirea altora. Mexicanii nu cunoșteau calul. Biruința lui Cortez e ajutată mult și de spaima stârnită la băștinași, de cei câțiva călăreți din armata scoborîtă pe uscat. Azi calul e răspândit în toată America de Nord.

Mai adesea însă omul distruge. Castorii trăiau în vremea cvaternară la noi. D-na Nicolaescu-Barbu a descris fosile de castor din jurul Bucureștilor. Azi picior de castor nu se întâlnește în cuprinsul României.
Fig. 2. — Bourul (d. E. Botezat).

Mai interesantă pentru noi este dispariția Bourului și a Zimbrului, de care se leagă legenda întemeierii Moldovei. Prof. E. Botezat dela Cernăuți, într’un studiu publicat de Academia Română în 1913, a dovedit că una era Bourul, alta Zimbrul, numiri confundate în amintirea poporului.

Bourul (Bos primigenius), strămoșul vitelor albe, avea înfățișarea unui taur de Ialomița, cu trupul mai lung și coarnele mai mari, date mult în lături.

Zimbrul (Bison priscus), dimpotrivă era fioros; Cantemir îi zice «fiară». Avea capul îndesat, cu coarne mici, puternice, date ceva înainte; scurt în grumaz, înalt la grebăn, era îmbrăcat la gât și bărbie cu păr lung.
Fig. 3. — Zimbrul (R.).

Cel dintâi a dispărut cu totul dela noi prin veacul al 16-lea. Un inel cu sigiliul voivodului găsit în mormântul lui Bogdan al III-lea, purta drept stemă un bour în goană. Stema Moldovei e tot un cap de bour. Se găsesc însă adesea schelete fosile, cel puțin al capului.

Zimbrul a viețuit prin Carpații noștri, în tăinuitele văi ale Călimanilor, cam până în veacul al 18-lea.

La 1740 groful Lazar, după Floericke, a luat parte la dieta din Sibiu, venind într’un car tras de doi zimbri îmblânziți, cu coarnele aurite și cu hamuri argintate; a stârnit uimirea tuturor.

Tot Prof. E. Botezat a găsit la un bătrân din Bucovina un corn de zimbru folosit ca bucium. Pe el era gravat anul 1808; era deci proaspăt, căci cornul nu ține îndelung.

Fig. 4. — Corn de zimbru din Călimani, folosit ca bucium. (d. E. Botezat).

Au dispărut dela noi; până la războiu se păstrau puține exemplare într’un parc al Țarului, la Bialovicz din Polonia. In retragerea armatelor flămânzite, au fost până la unul împușcați. Noroc că se mai întâlnesc prin unele mari grădini zoologice, unde se înmulțesc. Polonezii au de gând să adune câțiva viței și să refacă un tamaslâc de zimbri în vechiul parc dela Bialovicz.

Este pe cale de a dispărea dela noi, din cauza vânatului fără măsură, capra-neagră, tot mai împuținată, dacă nu se vor lua măsuri de ocrotire, cum se obișnuește în alte țări.

Și astfel, în cuprinsul României, din vremea terțiară și până azi, lumea mamiferelor n’a fost aceeași, cum s’a întâmplat de altfel pe fața continentelor toate. Azi trăiesc la noi fie rămășițe din fauna anterioară locală, fie animale venite din alte ținuturi, încercând să se adapteze la condițiunile noastre climaterice.