Fauna României/Mamifere

←

Introducere

Fauna României
de Ion Th. Simionescu

Mamifere

Păsări

→

44067Fauna României — MamifereIon Th. Simionescu

VERTEBRATE.

Clasa MAMIFERELOR.

Reprezintă treapta cea mai de sus în seria desvoltării animalelor.

Din ele face parte și omul.

Au corpul acoperit cu păr; nasc pui, hrăniți îndată după naștere cu laptele secretat de niște ghinduri adunate în mammele (țâțe, uger), de unde și numele lor.

Mamiferele sunt animale de uscat; prea puține dintre ele s’au adaptat la deplina vieață acvatică (delfinii, balena). Trăesc pe toată suprafața pământului, mai rare către poli, mai numeroase către ecvator.

Mamiferele au apărut dela sfârșitul erii primare, când începea domnia reptilelor. Cele superioare sunt însă mai noui, din mijlocul erii secundare, când se arată declinul reptilelor uriașe. Impânzesc fața continentelor abia în era terțiară, mai diferențiate și mai numeroase în a doua jumătate, în cvaternar și azi.

Mamiferele care trăiesc azi pe la noi în stare sălbatecă, nu ajung la 100 de specii ori varietăți. Cele mai multe sunt asemenea celor din restul Europei centrale. Puține varietăți sunt proprii țării noastre, din acele care, prin înaintarea lor dinspre răsărit, s’au adaptat la condițiile locale, căpătând unele caractere speciale.

Cunoașterea mamiferelor noastre se datorește multor cercetători străini. Enumerarea formelor care trăesc în Transilvania a făcut-o, ceva mai de demult (1888), un sârguincios naturalist sas, Bielz.

O privire generală asupra mamiferelor aflate în granițele actuale ale României a dat-o mai de curând (1931) Raul I. Călinescu, iar asupra rozătoarelor G. Vasiliu (1937).

Numeroase observațiuni prețioase, folositoare, sunt cuprinse în Revista de vânătoare «Carpații» (Cluj), mai multe decât în Buletinul vânătorilor (București). Unele cărți de vânătoare apărute în anii din urmă, cuprind și ele date interesante.

Ord. Insectivorelor.

Neamul lor este foarte vechiu. In expedițiile științifice americane, făcute după războiu, în Mongolia și Tibet, s’au găsit numeroase resturi de insectivore, în straturi de vârstă cretacică superioară, alăturea de urmele reptilelor uriașe.

Azi nu mai trăiesc decât prea puține, urmașii închirciți ai unui neam străvechiu, răspândiți mai mult în ținuturile temperate.

Au păstrat din organizația lor primitivă, dinții mărunți, numeroși, prea puțin diferențiați, mici sulițe ascuțite, ca să poată străpunge lesne carapaca chitinoasă a insectelor, hrana lor principală. Atâta le e comun. Încolo obiceiurile sunt diferite.

La noi trăiesc trei genuri bine cunoscute.
Fig. 5. — Cârtița (R.).

Cârtița (Talpa europaea) își duce vieața în cotloane subpământene, tuneluri ramificate, cu răsuflători în dreptul mușuroaielor bine cunoscute, spaima grădinarilor. Trupul și obiceiurile ei sunt după felul vieții. Trupul e ca un cilindru terminat la capete prin două conuri, un vălătuc îmbrăcat cu blană moale, mătăsoasă, ca să alunece lesne; e cernit la culoare asemenea întunerecului din canalele fără lumină, asemenea nopții, când animalul se încumetă să iasă din tainițele lui obișnuite.

Trupul e o mașină vie pentru săpat tunele. Drept sfredel servește botul ascuțit, cu un sgârciu la vârf, ce-i dă mai multă tărie. Drept sape servesc labele de dinainte, scurte, vânjoase, date ’n lături, cu unghii ascuțite, lungi, adevărați dinți de greblă. Cu labele de dinapoi asvârle țărâna ieșită din săparea canalelor.

În întunerecul în care, noapte și zi, trăiește, vederea nu prea i-ar folosi. Ochii sunt mici, ca niște crăpături în pielea care aproape îi acopere. Și urechea din afară ar stingheri animalul în alunecarea lui grăbită prin tunele. De altfel sunetele se transmit mai lesne prin pământ. Bătaia ceasornicului se «aude» tot așa de bine, când îl pui pe vârful capului. Dacă ochii sunt închirciți, în schimb simțul pipăitului înlocuește serviciul lor. Nici nu poate fi adusă altă ființă, ca exemplu care să dovedească puterea legii de adaptare, după împrejurările schimbăcioase ale mediului. Vieața toată aproape, cârtița și-o duce în cotloanele ei din pământ. Rar cât se încumetă să-și scoată capul afară, mai ales în vremea dragostelor, spre a se lupta cârtițoii între ei, la loc mai deschis.

Nu e însă animal care se mulțumește cu puțin. Locuința este un adevărat palat cu multe încăperi, cu tuneluri lungi, cu camere de popas din loc în loc. Odaia de dormit și-o face de obiceiu într’un loc mai ferit, în dreptul unor tufișuri, sub un zid. Nu e în locul unde la față se înalță mușuroiul.

Acolo îi e locuința largă cu păreții bine bătuți; acolo e culcușul cu așternut moale de frunziș; acolo e cămara de rezervă pentru hrană; la o parte are chiar și încăpere anume pentru murdării, ținând la curățenie ca și bursucul. Un sistem de canale circulare și altele de legătură împlinesc labirintul cetățuei în care se odihnește, ca să mistue în tihnă, la adăpost, ce a ospătat.

Din locuința principală pleacă un tunel mai larg; duce într’un sistem de alte canale răsfirate pe tot domeniul ei de vânătoare, recunoscut lesne la suprafață după vorba Românului: Unde umblă cârtița, i se cunosc urmele. Sunt mușuroaiele de pământ proaspăt răscolit, presărate pe câmpii ori în grădini, țărâna scoasă prin săparea canalelor și pe care o asvârle afară ca să nu o încurce la mișcat.

Le face cu o iuțeală uimitoare. Deși abia în April, deci la începutul primăverei, am numărat până la 40 de mușuroae proaspete, cu o distanță între ele, în mijlociu, de un metru. Mai ales în anii când câmpurile rămân pârloagă, cârtițele ară terenul. Îndată după război pe dealurile dela nordul orașului Tg.-Frumos, în drum către Hârlău, sute de mușuroae steteau printre trunchiurile uscate de scai, dând impresia tristă a ogoarelor părăsite. Cârtițele sapă și pe vreme de iarnă mai domoală.

Galeriile, răsfirate pe suprafețe mari, sunt provizorii; sunt drumurile săpate pentru ca să-și caute hrana. Nu se atinge de rădăcinile buruenilor întâlnite în cale, căci este un carnivor în toată puterea cuvântului. Mâncarea ei constă din larve de insecte, din râme ori insecte cari trăiesc în pământ cum e coana-chiftirița, cărăbușul gata să-și ia sborul. Când șoarecele-de-câmp ca să scape de un dușman, se furișează în canalele săpate de cârtiță, și când vine în calea stăpânei domeniului, s’a isprăvit cu el.

Cârtița sub aparența ei modestă, e un adevărat tiran, canibal. Nu suferă pe nimeni în casă, decât pe femeie în timpul împerecherii. Altfel dacă o altă cârtiță s’a încumetat să intre în sălașul săpat cu atâta trudă, o luptă pe vieață și pe moarte se încinge. Cea învinsă este mâncată; nu rămâne din ea decât oasele.

Pe cât e de înceată la mers când e pe pământ, pe atâta lunecă repede în interiorul galeriilor subpământene.

Deși mică la trup, e nesățioasă. Adevărat Flămânzilă din poveste. Nu poate să stea nicio zi nemâncată; piere. In schimb zilnic îi trebue măcar atâta hrană, cât e greutatea trupului ei. Pornește la vânat, cu multă regularitate: dimineața, la amiază, sara și la miezul nopții; 150 de larve de cărăbuși e ospățul ei zilnic. Se înțelege atunci și graba de a-și săpa galerii numeroase pe o suprafață de pământ cât mai întinsă.

Uneori găsește mâncare mai din belșug, alte ori mai pe sponci. Ca să aibă oricând cu ce să se sature, își face rezerve, undeva în drumul tunelurilor ei. Acolo, într’o gropiță anume săpată, adună râme multe, cărora le face o operație chirurgicală ca să nu mai poată lesne fugi în pământ. Le retează capetele. Până ce le cresc la loc, le vine rândul la înghițit. Are în acest chip râme proaspete, ori când vrea.

După atâta ospătare cu carne, cârtiței îi vine sete. Iși sapă și fântână: o gropiță în care se adună apa de ploae. Mai bună gospodină nici că se poate.

In schimb are sărmanul animal, mulțime de dușmani. Nu e chip să-și scoată nasul afară; bufnița, vulpea, dihorul o pândesc din toate părțile. Nevestuica și șarpele intră chiar în casa subpământeană și-i curmă zilele. E socotit ca un animal stricător mai ales când își alege sălașul în parcurile ori grădinile îngrijite. Pe întinsul câmpurilor însă aduce mari servicii agriculturii, stârpind larvele de cărăbuși.

Încet-încet, măcar că dă repede din lăbuțe, numai ce vezi, pe înserate, ieșind dintre cătina ce împrejmuește via, un ariciu (Erinaceus europaeus), socotit de unii drept varietate deosebită (E. danubiens).

De-l lași în pace și nu faci sgomot, poți să-l observi în tihnă.

Pe vârful capului, pe spate, pe coaste și până la coadă e numai suliți, dese, alburii la mijloc, pe care le ține când merge, îndreptate îndărăt. Are ochi mici vioi și două urechiuși tăiate rotund. Botul, ascuțit, e ca de purceluș. Pe față, pe frunte, ca și pe piept și pântece, în loc de țepi, e acoperit cu păr scurt, sur.
Fig. 6. — Ariciul (d. Schmeil).

Se mișcă încet; piciorușele mici, cu unghii ascuțite, nu pot duce repede sarcina de ghimpi. Cât merge, mereu e cu botul aproape de pământ, mirosind ca un prepelicar. Iți face impresia unui om chibzuit, care nu pășește fără ca să cerceteze, să vadă dacă e ceva bun sau primejdios la fiece pas.

De altfel Românul îl ține în mare cinste. Se zice că Dumnezeu a trimis pe albină să-i ceară sfatul, ce ar mai avea de adăugat la pământ. Ariciul, cum să dea sfat lui Dumnezeu? Albina însă se ascunde în preajma lui și-l aude dondănind: «Ei, dacă aș fi Dumnezeu, aș mai tăia niște văi, aș ridica munți și ar fi mai frumos pe pământ». Atâta a trebuit albinei; dă fuga la Dumnezeu și îi spune ce a auzit. Iar Dumnezeu a ascultat sfatul ariciului. De aici și vorba: «a fi ca ariciul când a urzit Dumnezeu pământul».

E atât de precaut în cât simte cea mai slabă mișcare. Se oprește, își ridică botișurul, privește în dreapta, în stânga. Dacă nu i se pare nimic suspect, își caută de drum. Dacă vede că e ceva neobișnuit la mijloc, dacă îl atingi cu bățul, cu un sâsâit de mânie se strânge ghem. Nu-l mai cunoști. Sulițele sunt îndreptate în toate părțile și numai o dungă mai adâncă, arată locul unde e botișorul ascuns între picioarele dindărăt. Aceasta e singura lui armă de apărare. Și, Doamne ce mânios este cânele care a dat peste dânsul și nu-i poate face nimic! Îl împinge cu laba dar repede ș’o trage înapoi căci s’a înghimpat; dă să-l apuce cu gura, dar iarăși se retrage mârâind și lingându-și botul însângerat. Numai șireata vulpe îi vine de hac. Dacă e pe lângă vreun pârâu îl rostogolește încetișor în apă; în pericol să se înece se desvăluie și vulpea îl strânge de gât. Dacă nu e în apropiere de apă, vulpea știe ce face; îl udă. Simțind lichidul cald și puturos, ariciul având mirosul tot așa de desvoltat ca și câinele, nu mai poate răbda. Vulpea atât așteaptă.

Săracul animal nu merită să fie tratat rău. E unul din cele mai folositoare, din câte trăiesc prin apropierea casei. Se hrănește numai cu insecte, cu râme, cu șoareci. Din vreme în vreme, e dreptul, nu se dă în lături să sugă câte un ou de găină, când îl întâlnește în cale. Dar care animal nu are păcatele lui? Stârpește și vipera otrăvitoare. Nici nu-i pasă de mușcăturile ei veninoase; îi sdrobește capul și o înghite cu toate svârcolirile reptilei.

Altfel nu aduce nicio stricăciune, și e curios cum nu-și dau seama unii oameni necăjindu-l și omorându-l chiar. E așa de pașnic, atât de nevinovat!

Rar când își sapă o vizuine. De regulă în desișul unui tufiș, își scormonește o gropiță; aduce apoi în spinare, rostogolindu-se, zice-se, prin frunzele uscate, materialul trebuitor pentru culcuș și stă liniștit toată ziulica.

Numai în vremea dragostei, primăvara, e mai vioiu, mai sburdalnic, jucându-se cu tovarășa lui vremelnică. In vremea aceea se enervează mai lesne ca de obiceiu. Dacă-l întâlnești în cale și lovești din clește, ori suni un clopoțel, îl vezi că tresare, «joacă», la fiecare sunet. Copiii îi cântă, în vreme ce-i zornăesc din clește, chinuindu-l:

Ariciu, ariciu
Pogoniciu
Du-te la moară
Și te însoară
Și iea fata
Lui Nicoară,

Cu cercei
Cu Ghiocei
Și iea zestre
Nouă țeste
Ș’un ogar
După car.

Puișorii, la început golași, albicioși, drăguți, sunt îngrijiți cum trebue; repede le ies țepii, iar ceva mai târzior au scăpat de grijă putându-se face ghem.

Insecte, șoareci și toată hrana lui obișnuită, către toamnă începe să se împuțineze; cu căderea omătului au dispărut de tot. După ce și-a adunat cât mai multe frunze, ariciul își înfundă nasul în blana moale dela pântece și doarme dus toată iarna. Poți să-i tai capul și nu se trezește, deși inima-i bate încet, sângele circulă, iar trupul se hrănește cu rezerva hranei de sub piele, strânsă de cu vară. De cum se împrimăvărează, iarăși își scoate nasul la lumină, ducându-și vieața pașnică, tihnită, fără alte cerinți, decât aceea de a găsi hrana.

Numai înfățișarea lui bizară, cu pădurea de suliți pe el, explică credințele tuturor popoarelor despre el și legendele create în jurul lui. Romanii făceau din pielea ghimpoasă, fușalăi pentru scărmănat lâna. Gospodinele noastre leagă o bucățică de piele de ariciu pe botul vițelului de înțărcat. Când dă să sugă, împunge vaca la uger și e alungat.

Chițcanul (Sorex araneus). După înfățișare e ca un șoarece; și mâța dese ori se înșeală. Dar abia ș’a înfipt colții, repede îl leapădă, și nici nu mai vrea să se uite la el. Pricina e un miros pătrunzător, urât, pe care-l răspândește din niște ghinduri de sub coadă. Numai cocostârcul și vipera de-l mai mănâncă.
Fig. 7. — Chițcan.

Mai de aproape privit, se vede că se deosebește de șoarece prin botul lungit ca un rât și cu mustăți rare, lungi. E un animal răutăcios și lacom. Nu-și cruță nici puii. De tovarăși nici vorbă; când poate nu rămâne din ei nici pielea.

E răspândit peste tot; se vâră până și prin grajduri. Oamenii au credința că dacă mușcă un cal, acesta se umflă și piere.

Îi e frică de lumină și de aceea nu iese decât noaptea, vânând șoareci, cărăbuși, ș. a. În privința aceasta e cât se poate de folositor.

Trăiește retras, singuratec și «chițcăie» cu glas pătrunzător, subțire.

Femeia își face un cuib undeva la adăpost, născând 5—6 puișori mici, de care nici nu vrea să știe, după cum și frații se pot mânca între ei.

Noroc că nu e mare cât un leu, zice Brehm; altfel după lăcomia lui și după necontenita prădăciune, ar pustii pământul de vietăți.

Un neam al său (Neomys fodiens), cu trompa mai groasă și îndoită ea a unui tapir, trăiește pe lângă apele din munți. Măcar că nu e mai mare decât un guzgan, se încumetă să atace și crăpuștenii. Li se acață de urechi și în câteva clipe le sparge capul, mâncând creierii. Nu se atinge de restul trupului. De aceea sunt stricători, omorând mulți pești.

Ord. Chiropterelor.

Singurele mamifere sburătoare, de altfel înrudite de aproape cu insectivorele, cu care seamănă la dinți.

Unul dintre cele dintâi semne că sosește primăvara îl aduc liliecii. Nici n’a apucat bine să se sbicească pământul, spălat de spuma zăpezii și cum se însărează, iar dangătul clopotelor de denii anunță apropierea Învierii, liliecii străbat atmosfera limpede cu sborul lor iute și cu fâlfâit neauzit de aripi.

Sburând noaptea, ca o șoaptă a firii, de când e omul, liliacul e socotit ca un duh necurat. In peștera vrăjitoarelor din Faust, nu lipsește liliacul alăturea de bufniță.

Liliacii sunt socotiți de popor, ca și moroii, drept sufletele fără odihnă ale copiilor nebotezați. Dacă se pune un liliac, sub o oală, deasupra unui mușuroi de furnici, nu rămâne din el decât ciolanele. Unul e ca o greblă, altul ca un țăpoi. Sunt căutate de babele satului având mare putere de vrajă pentru dragoste.

Poporul nostru a prins de minune, apropierea liliacului de mamifere; îl socoate șoarece blestemat, care a ros naforă din altar.

În adevăr, corpul liliacului este acoperit cu păr moale, sur ca și al unui șoricel. încolo are obiceiuri și înfățișări cu totul deosebite. Picioarele de dinainte sunt complet schimbate. Cele patru degete sunt lungi, subțiri, asemenea sârmelor dela o umbrelă. Degetul cel mare e scurt și cu o unghie ca un cârlig. Degetele dela picioarele dindărăt dimpotrivă sunt scurte, cu ghiare încârligate. O pânză de piele subțire, sensibilă, unește degetele mânei cu trupul, cu picioarele de dindărăt și uneori cu codița ca de șoricel. E parașuta aviatorilor: e aripa cu care sboară; e mantana cu care se învelește când stă ghemuit într’o clopotniță ziua sau când doarme iarna. Mai la toți, urechile sunt lungi, subțiri, ca să prindă cel mai slab foșnet.

Sunt animale de noapte. Ziua stau agățate cu capul în jos, prin cârligele dela picioarele dindărăt și învălite în mantaua lor moale. Când își fac nevoile, se hlobănă ca gimnasticii, până ce se agață cu cârligul dela picioarele de dinainte de vreo scândură și vin în poziție verticală, dar cu capul în sus.

Se întâlnesc în clopotnițe, în poduri, în ruine sau chiar crăpăturile stâncilor, de pe malul Dunării la Măcin sau la Tulcea. De regulă stau mai mulți la un loc. Cum vine seara își întind aripele și se pun pe vânat.

Hrana lor este luată din lumea așa de felurită a insectelor. Dinții mărunți sunt ca niște ace, ca să poată străpunge chitina insectelor.

Pentru ca să le prindă, le trebue simțuri agere. S’au făcut experiențe, care au dovedit că simțul lor cel mai desvoltat nu este atât văzul, cât auzul și mai ales pipăitul. S’au legat lilieci la ochi și li s’au dat drumul în odăi, în care s’au întins niște voloace de sârmă. Niciodată liliacul nu se lovea; totdeauna trecea cu siguranță prin ochiurile volocului.

Împărecherea se face toamna; abia primăvara femeia naște un pui, pe care-l prinde în pânza aripelor făcută sac. Puiul e golaș, nu aude, nu vede, nici nu poate sbura. Știe numai să se agățe până la țâțe.

Când dă frigul, își aleg un culcuș și dorm somnul de iarnă. Ca să le fie cald, se îngrămădesc mai mulți la un loc și chiar se prind unii de alții. Mișcările inimei încep să încetineze, dela 100—200 pe minută, la 14—28; circulația abia se face, iar respirația e rară de tot.

Poți să pui un asemenea liliac în apă să steie 10 minute, fără să se înnece. Temperatura corpului se scoboară la 5—10°, deși în timpul verii e și de 40°. Stă într’un soiu de letargie. S’a redus cu totul și puterea musculară. E de ajuns detunătura unei împușcături, în peștera unde stau liliecii spânzurați cu capul în jos, pentru ca mulți să cadă la pământ, prin simplul val al aerului.

Cum vine primăvara, încep să se desmorțească, luându-și traiul scurt de vară.

Omului nu-i aduc niciun rău, în afară de frica nemotivată; dimpotrivă curăță grădina de insecte, fiind foarte mâncăcioși. Ei dimpotrivă au mulți dușmani, dintre care bufnița e cea mai rea pentrucă își duce vieața cam prin aceleași locuri ca și liliecii.

Nu toți sunt la fel. La noi trăiesc cam vreo 20 specii, din care unii mici cât un șoarece pitic, iar alții mai mari.

Des întâlnit la noi este liliacul-urechiat (Plecotus auritus). Iese târziu seara și se recunoaște după urechile largi, lungi ca două cornete. Sborul său este foarte neregulat. Ai zice că se joacă între ei de-a baba oarba. Rar ține drumul drept. Dacă ar fi să se însemne cu o linie mișcările lui, s’ar asemăna cu linia frântă a unui fulger.

Cel mai mare liliac dela noi (Ptevygistes noctula), începe să sboare, pe sus, chiar înainte de apusul soarelui, punându-se în întrecere cu rândunica.

Cel mai obișnuit, acela care sboară seara, aproape de fața pământului, este Vespertilio murinus cu aripele mai puțin desvoltate și cu sborul mai greoi. Iese cum înserează și pare că se joacă atâtea ocoluri face, ca săgeata, prin jurul casei și a locului unde stăm. De ei se tem fetele, cu nedrept, ca să nu se anine în părul de pe cap, căci atunci se încâlcește așa de rău încât trebue să‑l tundă. Îl atrage și pe el lumina.

Fig. 8. — Liliacul-urechiat. (d. Schmeil).

Când stai cu o țigară aprinsă în gură, în vreo grădină, trebue să fii atent, căci liliacul te poate lovi cu aripele pe față în sboru‑i zănatec spre lumină.

Ord. Carnivorelor.

Este o lege generală din poliția naturii: unde se găsesc erbivore, se află și carnivore, spre a se păstra un echilibru.

Dacă printr’o molimă ucigătoare, ar dispărea bunăoară tigrul din Asia, s’ar înmulți atât de mult cârdurile de gazele, antilope și alte ierbivore, încât omul n’ar mai avea unde să pască turmele de vite și oi.

In orânduirea naturii toate au un rost. Se cunoaște de toată lumea legătura arătată de Darwin între numărul pisicilor și bogăția semințelor de trifoi.

Trifoiul e ajutat în fecundarea lui de niște bondari, încinși cu brâie ca de aur. Dușmanii bondarilor sunt șoarecii și șobolanii, cari la rândul lor cad pradă pisicilor. Legătura se stabilește lesne. Unde vor fi pisici multe, vor rămânea șoareci puțini. Bondarii scăpând de dușmani, se înmulțesc mai lesne, ajutând la fructificarea trifoiului.

Povestea faunei din Jamaica e mai dureroasă. Ca să scape de șobolani, s’a introdus pe insulă vreo 9 indivizi dintr’o afurisită fiară mică Mangusta. După ce a stârpit șobolanii, a trecut la purcei, iezi, miei, căței, păsări, ouă din cuiburile făcute la pământ. Urmarea a fost dispariția unor pasări și înmulțirea fără măsură a insectelor, pe care nu mai avea cine să le stârpească. Abia cu mult mai târziu s’a stabilit un nou echilibru în fauna insulei, cu alt aspect decât cel primitiv.

Nu pot lipsi dintr’un ținut mai întins carnivorele, cunoscute mai mult sub numele de fiare. Pe aiurea sunt puzderie și rele. La noi sunt mai puțintele și mai ales mărunte.

Toate se recunosc după colții lungi, ascuțiți la vârf și îndoiți, ca să se poată lesne înfige în pielea pradei și să sfâșie carnea, să rupă arterele. Sunt armele temute ale tuturor carnivorelor dela cel mai puternic și mai nebativ, tigrul, până la nevăstuica măruntă dela noi.

Au colți, dar trebue să fie și agere la mișcări, la simțiri. La cel mai slab foșnet, trebue să fie gata să sară sau să fie în stare să alerge după prada ce i-a scăpat din ghiare. Altfel mor de foame. De aceea au trupul mlădios, ca de gumă, cu gât sdravăn; aud bine, văd și în întunerec; simt cea mai slabă suflare. Sunt însușiri ce le fac temute.

Tipul desăvârșitului carnivor dela noi, este pisica, domesticită de pe vremea Faraonilor.

E un tigru în miniatură, cu toate caracterele crudului carnivor. Chiar când pare că doarme, torcând în cotruță, simte foșnetul imprudentului șoricel ieșit din gaura unde se afla în siguranță. Se pune la pândă, se târăște încetișor și când nici nu se aștepta, bietul șoricel e în ghiarele ascuțite ale pisicei.

De aceea reprezentantul tigrului, al leului, al panterei și al celorlalte carnivore agere, la noi, nu este nici ursul, nici lupul ci pisica-sălbatecă (Felis silvestris), răspândită în toate pădurile din țară, dela munte și până’n sălciile din Balta Dunării.
Fig. 9. — Pisică sălbatecă.

E un animal destul de mare, căci măsoară, cu coadă cu tot și peste un metru (1,20 m). La înfățișare nu se prea deosebește de un motan, cu blană moale, deasă, cenușie. La față e ceva mai roșcat, ca și pe dosul urechilor. Aduce însă aminte, pe restul trupului și ceva de tigru, prin niște dungi mai negre în lungul șirei spinării, din care se lasă spre pântece altele mai șterse. Se mai deosebește de pisica domestică prin coada mai stufoasă, ca retezată la vârf.

Sus: Râs; jos: Urs. Din grădina zoologică dela Sibiu. (Foto E. Fischer).

Cât e ziuă, stă ascunsă în scorbura unui copac, sub o stâncă, în vreun desiș. Dormitează și toarce ca și neamul ei din casă.

De cum se lasă amurgul, se scoală, se întinde, își desmorțește picioarele, își spală cu limba blana și e gata de pândă. Iepurele nu e sigur în culcușul lui, nici veverița sus, ascunsă printre crengile stufoase. Pisica sălbatecă sare de minune, se acațără în arbori, după cum la nevoie înnoată și nu-și întoarce capul, când e flămândă, dela un pește proaspăt. Ba uneori îndrăznește să se repeadă și la un vițeluș de cerb. Are ghiare atât de ascuțite, încât când a sărit în spatele bietei prăzi i-a și rupt carotida dela gât. De a dat greș, nu se îndărătnicește să urmărească victima; ca și pisica din casă se mângâie lingându-și botul și vârful degetelor, așteptând rândul altei victime.

Împerecherea se face primăvara, cu acelaș miorlăit gălăgios și «stupit» între rivali, ca și la pisicile noastre. Pisoii, de cum fac ochi, se deprind să se acațere și să se joace pe crengile copacilor, dar mai ales să se pituleze așa, în cât e greu să-i zărești. E un obiceiu de apărare chiar al celor bătrâni. Se întind cât sunt de lungi pe dosul crengii, încât se cere ochi ageri ca să-i descoperi.

Vânătoarea de pisici nu e tocmai ușoară. In furia ei dă și la om, iar cu cânii duce războiu crâncen. Cel mai adesea cânele este învins sau măcar cu ochii crăpați.

E un animal stricător după unii. In Delta Dunării s’au găsit câte 5—6 lișițe, numai cu gâtul rupt, provizii pentru vreme rea, când apele umflate nu-i vor da răgaz să vâneze lesne. E semn că e și prevăzător.

După alții e folositor prin stârpirea șoarecilor de câmp și al altor rozătoare, dușmanii agricultorilor.

Fiară crudă și fără cruțare, este râsul (Felis lynx), odată răspândit din munții Banatului până’n ai Bodnei. Azi sunt mai rari. Prin Banat și Munții Olteniei se află tot mai puțini. Nu lipsesc însă din pădurile celorlalți munți ai României, din Buzău și până’n Bucovina.

Aiurea râșii sunt mai urmăriți decât lupii. Se ține socoteală de fiecare râs omorât. Așa bunăoară în Tirol ultimul a fost împușcat în 1872 Mai în 3.

Râsul este urmărit pentrucă, asemenea tigrilor, este setos de sânge. Simt plăcere numai când soarbe sângele ce gâlgâie, cald, din arterele dela gât, deschise.

Stă pitulat ca și pisica, pe dosul unei crengi, pe unde știe că trec căprioarele, caprele negre, la adăpat. Dintr’o săritură e în spatele bietei victime, când nici nu se gândea că o așteaptă moartea. își înfige ghiarele ascuțite, cu atâta putere, încât, odată, în Norvegia, a intrat în stână o capră, îngrozită, buimăcită, în spate cu un râs, care n’a apucat să‑i înfigă colții în gât, dar nici n’a mai putut să‑și desclește ghiarele încârligate din pielea caprei. Prin aceasta tocmai e periculos. E atât de setos de sânge, încât ucide cât poate. Numai patru râși, într’o vară, au ucis peste 150 capre și oi, în munții noștri.
Fig. 10. — Râs împușcat în M‑ții Câineni-Argeș (Foto T. Popescu, Rev. «Carpații»).

Are înfățișarea unui motan cu favorite și cu câte un moț de păr la vârful urechilor. In schimb are trupul mai gros și mai ales ghiare puternice, care amintesc mai degrabă pe al unei pantere. Blana e deasă, moale, roșieatică pe spinare, cu pete negre, ce variază dela animal la animal. Pe burtă și pe părțile interne ale picioarelor părul este mai albicios.

Întreaga lui sălbăticie din ochi se vede. Cei vechi credeau că poate vedea și printr’un perete, de unde și vorba «a avea ochi de râs», vedere pătrunzătoare. Academia dei Lincei, veche instituție științifică italiană, și-a luat numele dela râs, tipul animalului cu vedere ageră.

Tăria animalului e în picioare, înalte, groase, puternice, având la degete adevărate cultuce de grăsime așa încât nici nu se simte când calcă. Coada e scurtă, ca retezată (Tab. II).

Are toate însușirile unui adevărat animal de pradă. Se acațără ca o veveriță, sare ca un tigru, vede ca un vultur. Rabdă de foame cât poate, întins, în așteptare, pe o creangă de copac. Dar atunci vai de căprioara pe care o întâmplare o aduce pe sub locul de pândă al fiarei. De cum aude un foșnet, își deschide ochii, care-i strălucesc ca două opale. Un tremur îi străbate trupul. E cu atâta mai atent, cu cât foșnitura pașilor căprioarei, ce calcă domol, fără grijă, se întețește. Când căprioara la rândul ei prinde de veste că e pândită, dă să fugă, dar e târziu. Cu o săritură, fiara cade ca o minge în spatele căprioarei. Cu ghiarele ca niște iatagane, s’a înfipt în grumazul ei, iar cu colții îi deschide carotida. Sângele gâlgâie; căprioara se poticnește; cade cu gemăt de învins. Ospățul se termină repede, cât sângele nu se încheagă și trupul nu se înțepenește. Nu-i plac cadavrele, iar din trupul cald al victimei nu sfârtecă decât anumite părți, cum e gâtul îmbibat de sânge, ori măruntaele.

Tragedia din liniștea munților s’a terminat. Potolindu-și foamea, se retrage îndărăt în culcușul lui, sub o stâncă sau în vizuinea unei vulpi. Dacă însă o nouă victimă îi iese în cale, nu se dă în lături dela omor. Setea de sânge e mai tare. Omoară cât poate, unde și cum poate. Dacă nu găsește vânat mare, nu se dă în lături nici dela o veveriță ori chiar șoarece, mai ales în vremea când trebue să ducă de mâncare și puilor, drăgălași ca toți puii, chiar când sunt ai unei fiare.

N’are alți dușmani decât pe om, care-l vânează fără cruțare, socotindu-l drept unul din cele mai stricătoare fiare. Vânătoare periculoasă și mai ales nu totdeauna cu succes, căci inteligența animalului îl face să scape din încercuirile cele mai grele. Intr’o clipă e în vârful unui copac, pentru ca de acolo printr’o săritură îndrăsneață să cadă în ascunzișul des al unui stufăriș. E vânat și pentru blana lui, căutată.

Nu este alt mamifer mai bine cunoscut de popor decât ursul (Ursus arctos).

Sunt copii de târgoveți, care nu știu cum se mulge o vacă, dar au văzut ursul carpatic înaintea casei lor. Ursarii au grija să-l poarte pe Moș Gavrilă, dus de nas, până ’n satele cele mai depărtate din Câmpie. I se cântă:

Joacă bine, măi Martine
Că ț’oi da pâne și măsline.

Ursul, ridicat pe picioarele dindărăt, sprijinit cu cele de dinainte de un băț, ascultă de poruncă, ridicând acum un picior acum un altul, rar mornăind de necaz. E plictisit dar docil; n’are încotro. Inelul din nări, ca și foamea, îl face să asculte de ursar.

În schimb a devenit popular.

Pe aiurea nu se mai vede picior de urs. Chiar dacă îl mai poartă ursarii prin Franța, e vreun urs tot carpatic, ajuns până acolo unde frații lui de mult au fost stârpiți. Nici în Alpii svițerieni nu se mai întâlnesc decât rar, știuți, numărați, ocrotiți.

In schimb la noi, Slavă Domnului, se ascund prin tihăraele munților înalți, din Retezat și Godeanu, până ’n Maramureș. S’au păstrat mai numeroși în Munții Rodnii și Călimani. La o vânătoare mare s’au împușcat până la 6 urși. Când toamna se scutură jirul și ghinda, în petecul de pădure se strâng urșii pe lângă mistreți, spre a aduna provizie de grăsime sub piele, pentru iarnă. S’au numărat uneori și 10—20 urși, iar la o asemenea adunare, în Carpați, s’au împușcat un urs bătrân, doi urși mijlocii, trei ursoaice și doi ursaci. Se scoboară la nevoie, către toamnă și până în preajma Mănăstirei Tismana.

Chiar în sălbătăcie e mai de grabă un animal blajin. Îi dai pace, îți dă pace.

Fig. 11. — Ursișor carpatic îmblânzit (Foto O. Witting. Rev. «Carpații»).

În aparență e greoi la mers. Se spune «a merge ca un urs» unuia care pășește încet, legănându-se. Când însă e în pericol, se acațără ca o pisică ori înnoată de minune. Mersul lui e greoi, căci calcă pe toată talpa, nu pe vârful degetelor ca pisica ori râsul (Tab. II).

Nu e prost. Chiar în popor când se spune cuiva că e un urs, nu înseamnă ocară. A fi greoi, nu e tot una cu a fi lipsit de inteligență. Se bizue pe puterea lui și n’are nevoie să desfășoare viclenia vulpei. «Ursul nu se sperie de lătratul cânilor». Când e pericol, dă de-a-dreptul, ceea ce tocmai îl face simpatic.

De om fuge; nu-l atacă decât când e la ananghie sau când e surprins. Atunci se ridică în două labe și-și așteaptă dușmanul la trântă voinicească. Dacă nu capătă la vreme un cuțit în inimă, strânsura ursului poate fi mortală; vorba Românului: «îl strânge ca ursul în brațe de-i iese ochii». Și dracul a cunoscut puterea ursului, când s’a potrivit lui Dănilă Prepeleac și a luat ursul din bârlog drept unchiașul bătrân de 999 ani și 52 săptămâni.

Apărându-i omul pe neașteptate ’n față, ursul dă la el, după cum se vede din întâmplarea următoare, una din multele citate.

«Țăranul loan Copariu din Viștea-de-Sus, Făgăraș, la sfârșitul lui Octomvrie din acest an a suit la munte după lemne de foc, cu carul cu vaci. La locul «Higiul Corbilor» a desjugat și a început să-și «facă lemne», să-și încarce carul. După masă, când avea carul încărcat, a pornit — cu securea pe mână — prin pădure după vacile, care s’au cam depărtat, pășunând. Ajuns lângă o băltoacă din marginea unei poenițe a dat să o ocolească și a intrat în pădure. S’a trezit deodată cu un urs, care stătea nemișcat, fără zgomot acolo. In aceeași clipă ursul îl înșfacă de față cu labele, îi trage peste cap toată pielea țestei, îi înfige unghiile în față, în gât. Copariu cade la pământ în nesimțire; ursul mulțumindu-se cu isprava făcută, dispare. La strigătele lui Copariu, vine băiatul acestuia, care se găsea lângă car, îl încarcă și-l duce la spitalul din Făgăraș». (Rev. «Carpații»).

Ceea ce caracterizează pe urs este tocmai răbdarea și judecata.

Le face toate cu chibzuială. Cunoaște trecătoarea oilor și a vitelor. Nu se repede decât la vita care a rămas în urmă, rătăcită de cârd. La nevoie se ia la întrecere în goană cu un cerb.

Nu e ca lupul, lacom. Nu mănâncă decât atât cât îi trebue măcar că «ursul nu se satură cu furnici». Intrând într’o stână, își ia porția, o oaie, o duce în gură sau subsuoară până la locul de ospătare.

Nu trăește numai cu carne. E omnivor. Îi place mult smeura și murele; după miere se dă în vânt. E în stare să sufere împunsăturile tuturor albinelor. «Îl tragi de urechi ca să-l duci la miere, și apoi îi rupi coada și tot nu-l poți depărta dela stup».

Îngrășat cu jir, cu ghindă, cu smeură, de cum vine iarna își caută un bârlog, sub o stâncă, într’o scorbură de copac bătrân; se face covrig, își vâră nasul în blană și doarme. Nu trebue de închiput că doarme dus ca hârciogul ori liliacul, ci trăește viață domolită. Iese din bârlog, dacă iarna nu e prea grea, măcar că nu găsește cine știe ce de mâncare. Atunci e vânat lesne, ademenit printr’un hoit, deși e foarte prevăzător. Cât stă în amorțire, se hrănește cu grăsimea adunată sub piele. Poporul crede că-și suge unghiile. De aceea când iese din iarnă, e slab de i se numără coastele, dar e și rău, fiind prea flămând.

Stânele abia așezate, cunosc prea adesea vizita ursului. Oile neliniștite fug într’un colț; câinii latră. Ciobanii apucă facea, instrumentul preistoric de apărare, ce stă gata pentru orice eventualitate lângă focul ce nu se stinge peste noapte. E o prăjină, despicată la un capăt în care se pune iască și mușchi uscați. In vânt se aprind, dau o flacără slabă. Fiara fuge de foc.

Pe cât sunt urșii de simpatici, dacă-i vezi din depărtare, pe atâta ursacii sunt drăguți, ca orișice copil. Sunt caraghioși, cu capul mare, disproporționat față de trup. Își duc vieața numai într’o joacă, sub supravegherea mamei. Se trântesc, se fugăresc, se bat cu labele; întocmai ca niște copii. Dacă se întrec cu gluma, mai capătă dela ursoaică o bleandă, de se rostogolesc, mormăind de durere. Se pot îmblânzi, dar când cresc mari, sălbătăcia răsbește într’o bună zi.

Vânătoarea ursului, este întotdeauna legată de oarecare pericole, căci ursul rânit nu mai cunoaște nicio frică.

Dușmani nu are. «Pe urs mulți câni îl latră, dar se alege cine-l mușcă». Numai omul îi vine de hac. Îl pândește; îl învinge. Îl omoară fără milă. Chiar vânătorii cer ca să fie ocrotit, căci dacă se vânează cum se vânează, nu va trece mult și nici în Carpații noștri, vestiți pentru vânătorile de urși, nu se vor găsi decât tot mai rar.

Ursul și râsul se țin în desișul pădurilor de brad, în apropierea plaiurilor înalte. Lupul (Canis lupus) dimpotrivă, la noi, este fiara cea mai răspândită. Din ținutul stânelor de pe munții înalți, se întâlnește până ’n plaurul din deltă.

E tipul animalului hrăpăreț, ucigând mai mult decât îi trebue. Ursul când vine în fața omului, de obiceiu iea calea ’ntoarsă. Nu se dă la el decât dacă e atacat. Lupul, dimpotrivă, când e lihnit de foame, dă și la om. In iernile grele, victimele omenești, din partea lupilor, la noi sunt destul de numeroase. Se încumetă de intră în sate, în curtea gospodăriilor.
Fig. 12. — Lup (din grădina zoologică dela Sibiu. Foto Fischer).

Nu e înzestrat cu istețimea vulpei. Poporul are o vorbă minunată: «Unde se sparge pielea de lup, cârpește-o cu cea de vulpe».

Nu e lipsit însă de curaj când e în pericol, după cum la pândă este adesea destul de iscusit. Când iese cu lupoaica la vânat, lupul se lasă urmărit, numai pentru a înșela pe păzitori; în vremea aceasta, lupoaica se repede în turmă, apucă oaia de gât și o târăște în ascunzișul, unde își așteaptă tovarășul, spre a ospăta împreună.

E știut vicleșugul ce-1 folosesc pentru a omorî un cerb. Neputându-se un singur lup întrece cu el din goană, se întovărășesc câțiva. După ce unul fugărește cerbul o bucată de vreme, până ce obosește, altul îi ia locul. Bietul cerb la cele din urmă cade de osteneală, mai ales când zăpada a prins o coajă ce-i taie tendoanele dela picioare.

La înfățișare seamănă cu un câne ciobănesc, cu care de altfel se înrudește. E mai supt la pântece, are capul ceva mai mare, botul mai ascuțit și coadă mai stufoasă. Blana lui sură și-o schimbă prin năpârlire, mai ruginie vara, mai gălbue iarna, de unde și vorba: «lupul își schimbă părul, dar năravul ba».

E lacom; iarăși spune vorba isteață a Românului: «la mâncare lup, la treabă vulpe și la somn butuc». Când a intrat într’o stână, omoară cu nemiluita. Se citează cazuri când a sfârcuit o treime din oi.

Vara lupii stau în desișul pădurii. Nu se prea arată la câmp. Iarna însă, când zăpada se așterne peste tot și gerul face ca orice vietate să stea la adăpost, lupii devin periculoși. Vara trăiesc singurateci, cel mult părechi-părechi. Iarna se adună, în potăi, uneori de sute de indivizi. Sunt groaza locurilor. Vai de omul care le iese ’n cale. Nu rămâne din el nici ciolanele.

De aceea sunt urâți și urmăriți. In Anglia ori Danemarca nu se mai întâlnește picior de lup. In Germania, cu toate că sunt mereu omorîți, vin din Rusia și fac numeroase victime chiar între oameni. La noi sunt pline pădurile de lupi. Nu e iarnă mai grea în care să nu se întâmple nenorociri omenești din pricina lor.

Lupoaica fată câte 4—6 lupișori, orbi la început, mai pe urmă drăguți ca și cățelușii. Cât e lupoaica de fiară, pentru puii ei are o grijă deosebită. Când simte vreun pericol, îi mută din loc în loc, ducându-i în gură. După trei ani, puii ajung tovarășii bătrânilor, cari pot să trăiască și 15 ani.

Pretutindeni sunt vânați. Se fac de obiceiu bătăi cu hăitași. Cânii sunt de ajutor, ducând amarnică luptă, măcar că mulți cad sfârticați de lupii înfuriați.

Rar animal care să se fi bucurat de mai multă pomenire ca vulpea (Canis vulpes). Poporul nostru, ca și altele de altfel, îi cunoaște de minune obiceiurile și însușirile, încât o ia drept exemplu, spre a da mai multă plasticitate vorbelor. De vrea să-i spue cuiva că e șiret, îl numește «vulpoi bătrân». De vrea să laude istețimea cuiva, tot de vulpe amintește, iar vorba «la treabă vulpe, la somn butuc», înseamnă că e luată și ca exemplu de hărnicie.

De altfel vulpea procură adesea prilej omului să o observe, când n’o poate prinde ori împușca. Nu rar dă târcoale prin gospodării, strângând de gât câte-o găină, mai ales că omul i-o pune la îndemână, neavând obiceiul să o închidă în cotețe. (Tab. I).

Cine nu cunoaște chipul vulpei? In cărțile cu istorioare chiar pentru copiii mici, ea e cea mai adesea figurată.

Aduce la trup cu un câne, numai că are botul mai ascuțit, iar coada stufoasă, o ține orizontală, când aleargă sau o târâie când pășește agale. Pe zăpadă lasă o dâră, după care își trădează prezența. Blana roșcovană, deasă mai ales iarna, e pieirea ei; cațaveicile gospodinelor înstărite cu blană, de vulpe sunt căptușite.

Vânează singură, spre deosebire de lup. Numai dacă e lihnită de foame se avântură de iasă din bârlog ziua. Altfel stă ascunsă în vizuinea ei, pe care uneori o împrumută dela bursuc, printr’un șiretlic. Știe că bursucului îi place curățenia. Vulpea stropește cu udul ei rău mirositor intrarea în casa bursucului, care la urmă se lasă păgubaș, mutându-se aiurea.

Cum înserează iese la vânătoare. Prinde orice-i vine în cale. Nu alege: șoareci ca și găini, ouă de păsări ca și carne de prepeliță. Mult îi place, ca și ursului, mierea. E singura ei slăbiciune, după care se dă în vânt, răbdând împunsăturile albinelor. Răzbită de foame însă nu se dă în lături să mănânce și din cadavrul unei semene. E un soiu de canibalism.

«In ocolul Firiza, în 1919, observ că pe marginea unei spălaturi de apă se apropie o vulpe având în gură un corp mai măricel. Mi s’a părut o găină. Trag. Vulpea cade deodată, dar în clipa următoare, cu o săritură, a dispărut. Mergând la locul împușcăturii, cu surprindere constat pe zăpada stropită de sânge un cap de vulpe. Cercetându‑l m’am convins că e dintr’un cadavru de vulpe. In fundul erosiunii găsesc moartă și vulpea împușcată (A. Kovato, din Rev. «Carpații»).

E un animal deștept, dar și curagios. Când e prinsă în capcană de un picior, are curajul să și‑l taie singură, numai să scape cu viață. Mai anul trecut un vultur și‑a înfipt ghiarele într’o vulpe și a sburat spre a o duce la cuib. Vulpea nu și-a pierdut cumpătul; și-a înfipt colții în gâtul vulturului de l-a omorît. Au căzut amândoi din înălțime.

Vânătorii povestesc multe minunății despre vulpi, deosebite de acea istorisită de Odobescu în «Vulpea cu coada bearcă».

Este înzestrată cu atâtea însușiri, încât face față oricăror întâmplări. In copaci se acațără lesne; se târăște pe burtă ca un șarpe; e ușoară la sărit ca o pisică; numai la înnotat nu se prea încumetă. Dar pe lângă toate e atât de isteață, încât o face mai puternică; e atât de șireată încât își scurtează calea; e atât de curajioasă uneori încât ai crede că nu-și dă seama de pericole și atât de răbdătoare încât se avântură oriunde și oricum.

Numai când e prea înfometată, uită de prudență. E înșelată de chematul vânătorului, cu un flueraș de lemn prevăzut cu o limbă de metal, prin care imitează vaetul iepurelui prins. Uneori vânătorul dibaci o ademenește imitând țâțâitul șoarecelui.

«Vânatul vulpii la chemat», povestește un vânător în revista Carpații, «are mult farmec. În primul rând cadrul în care se petrece: seară de iarnă încremenită în liniște, cu culorile reci trezite de lună. Apoi întrecerea în istețime cu șiretenia vulpii. La chemat trebue să fii mai vulpe decât vulpea».

Omul este singurul ei dușman periculos, mai ales dacă își ia în ajutor cânele. Lupul o atacă uneori, dar ea știe așa de bine să nu-i iasă în cale, când e flămând, încât nu intră în socoteală ca vrajmaș. Mai are un dușman, împotriva căruia luptă din greu: puricii. Cât poate se scarpină, se vânjolește în praf pe spate, ca și cânele, dar tot nu scapă ușor de ei.

De altfel vânătorile de vulpi nu sunt ușoare. Stau în față două ființi, care se pândesc, se urmăresc. Oricât de șireată ar fi vulpea, omul la cele din urmă îi găsește ac de cojoc.

Este cel mai răspândit carnivor la noi ca și aiurea, măcar că este vânat atâta. Pe unde sunt mulți lupi, vulpile se țin la o parte. Cu cât lupii sunt răriți, în locul lor se înmulțesc vulpile, căci vulpea poate să fete și 12 pui, pe care‑i păzește și‑i îngrijește ca orice bună mamă. În primele zile nu-i părăsește o clipă. După ce cresc ceva, nu lipsește de lângă ei decât până ce-și molcomește foamea și prinde măcar un șoarece de-l aduce copiilor.

«Se citează cazuri când puii luați la crescut sunt vizitați de mamă fără frică de om; le aduce și de mâncare» (Brehm).

Blana de vulpe are bun preț, mai ales fiindcă din roșie poate ajunge argintie. încercările dela Codlea lângă Brașov de a crește vulpi argintii nu au ajuns la bun sfârșit.

Năpaste cade une ori și pe animale, nu numai pe oameni.

Bursucul zis și viezure (Meles meles) este unul din animalele dela noi, care aduce mai mult bine decât rău. Curăță pământul de jivinile mărunte, cu adevărat stricătoare omului.

Trăește singuratec, în tihnă pe cât se poate. Omului retras din lume i se spune «bursuc». Nu cată gâlceavă nimănui. Nu duce bună înțelegere nici cu semenii lui; în perioada împerecherii, cât își suferă tovarășa sub acelaș acoperiș. Copiii rămân în grija mamei, până ce pot să-și caute singuri de hrană. Atunci se împrăștie care încotro.
Fig. 13. — Bursuci.

Cât e ziuă, bursucul stă în umbra vizuinei sale, pe care ș’o sapă singur, sub un dâmb din preajma pădurii, cu mai multe deschizături, spre a avea la nevoe pe unde ieși, fără să fie văzut. Picioarele de dinainte vânjoase, cu ghiare lungi, îi servesc la săpat. Cu picioarele de dindărăt, asvârle țărâna afară. Își sapă o cameră largă, unde să se poată învârti în voie. O netezește pe dinăuntru și o ține curată. Curățenia este una din însușirile lui alese; ar putea fi imitată și de mulți oameni. Își sapă anumit loc pentru necurățenii. Cumătra vulpe știe de această meteahnă a bursucului și pentru a căpăta vizuinea fără muncă, se murdărește până aproape de camera în care stă bursucul. Acesta își ia lumea ’n cap.

Cei ce l’au văzut spun că e mai mare dragul să privești, cum, desdedimineață, își face cu grijă toaleta, nesuferind să-i fie murdară blana.

E foarte prudent când părăsește locuința.

Își scoate încet capul cu un rât ca de porc, încondeiat cu două dungi negre, ce-i trec în lungul obrazului până la urechi. Dacă e liniște, iese încet, tiptil și se pune la sărit, răsturnându-se când pe spate, când frecându-și burta de pământ. În acest chip își leapădă mărunțeii musafiri nepoftiți și supărători.

Cum se înserează se avântură după hrană. Pășește prudent, negrăbit, legănându-se ca ursul și călcând pe toată laba, cu capul puțin plecat înainte. Nu fuge decât dacă e silit. Nu vrea să-și cheltuiască din grăsimea agonisită cu grea trudă. Mănâncă de toate. Primăvara și vara se mulțumește cu rădăcini, cu insecte și mai cu seamă cu râme, pe care le scoate din pământ cu mult meșteșug. Nu se dă în lături dacă-i iese înainte vreun șoricel ba chiar vreun șoldan. Ca și ursul, îi place la nebunie mierea de albine sălbatece. Nici nu se sinchisește de împunsăturile lor sau chiar ale viespilor, căci are piele groasă, căptușită cu multă slănină. Toamna se îngrașă cu mure, smeură, pădurețe; dacă dă peste vreo bulgărie se îndoapă cât poate cu sfeclă, morcovi. Nu caută mortăciuni, dar la nevoie, când le găsește, nu le înconjură. Spre deosebire de vulpe ori dihor, de gospodăria omului nu se apropie. Se ferește de câni, dușmanii lui. Cel mult îndrăsnește să se avânture în vii, căci îi plac strugurii copți și dulci.

La înfățișare aduce mai mult cu un porc decât cu neamurile lui apropiate: dihorul, nevestuica etc. Are capul mai lungăreț și gâtul mai lung; la șolduri e mai înalt decât la greabăn. La mers însă, amintește mai mult de urs. Îngrășat bine spre toamnă, de cum se întețește frigul, se îngrijește de odihna de peste iarnă. Cară frunzar, mușchi, de-și așterne saltea moale. Se înfundă în odaia lui, se face covrig, cu botul între labele de dinainte și se pune pe somn. Nu doarme butuc, ca marmota. Când vremea se mai îndulcește, iese din vizuine și se sorește, desmorțindu-și picioarele. Toată iarna se hrănește cu grăsimea de sub piele, adunată de cu vara, așa încât primăvara, ca și ursul, abia se ține pe picioare. Repede — repede își vine în fire.

Pe nedrept omul este dușmanul lui cel mai nemilos. Îl pândește și-l împușcă. Îl scoate din cotlonul lui prin ajutorul cânilor bursucari, mici la trup și cu picioarele date ’n lături, de se pot vârî în vizuine. Alte ori îi sapă vizuinea și-l prind de după gât cu un soiu de clește, căci de frică, bursucul se ghemuește întrun colț, dacă vede că nu poate fugi. Se prinde și cu capcane.

Și toate acestea, pentru ce? Numai pentru pielea groasă cu care se îmbracă geamandanele mari, ca și pentru perii lui lungi din care se fac bidinele și perii. Nu se ține deloc seamă, că este folositor omului.

O întreagă familie, veche ca origină, de carnivore mărunte, țin locul la noi marelor fiare de pe aiurea. Sunt mărunte, dar numeroase și felurite. Nu se dau la boi, ori la cerbi; se reped însă la o căprioară sau la vițeii de cerb ca și la toate erbivorele mai mici; pasările cad obișnuit victime acestor crude fiare.

Cel mai mare e jderul (Mustela martes); deși nu are nici un metru lungime cu coadă cu tot, se încumetă să se repeadă și la o căprioară, de-i rupe arterele dela gât. Încolo: iepure, guzgan, găinușe, dar mai ales veverițele nu scapă de ghiarele lui. Nu e locuitor mai mărunt al pădurilor, în care jderul își duce viața, la munte mai mult decât la deal, deși se întâlnește și în pădurile din Tulcea, care să scape de colții lui ascuțiți. Vânând mai ales noaptea, furișindu-se fără să fie simțit, biata pasăre nici nu icnește când e prinsă de gât în somn. Impresionantă și plină de peripeții tragice e mai ales lupta între jder și veveriță, cele două gimnastice neîntrecute pentru care nu există creangă pe care să nu poată sări, după cum nu le sperie nici spațiul dela un arbore la altul. În ochii uneia citești voința de a birui, flacăra lăcomiei și a ferocității; în ai celeilalte groaza în fața dușmanului temut. Ferbințeala luptei este atât de mare, încât nu se oprește nici în fața omului care întâmplător asistă la această urmărire, tablou din tragedia liniștei din pădure.
Fig. 14. — Jder.

Că se dă și la căprioare, e dovadă povestirea alăturată:

«În vara anului… — nu uitați: vara, — aflând, că într’un desiș s’ar fi cuibărit două lupoaice cu căței, am aranjat două goane, împușcând o lupoaică și un pui. Într’a doua goană — fiind la răscrucea unor drumuri — îmi vine o căprioară mare, foarte bine desvoltată. Zbiera tare și dureros și era plină de sânge dela gât pe piept și picioarele dinainte. O credeam numai rănită, dar tot nu puteam înțelege cauza rănirii, mai ales că rana trebuia să fie foarte gravă ca să poată produce atâta belșug de sânge. Îmi era apoi suspectă și de neînțeles întreagă purtarea ei. Zbiera, din când în când sta și plecându-și capul și-l lovea cu piciorul, apoi se ridica pe picioarele dinapoi și cu cele dinainte își lovea iar capul, tremura și-și scutura iar capul, apoi iar fugea…

«Ajunsă în dreptul meu — abia la 15 pași — văd, că pe gât, de o parte, purta ceva mare, rotund și negru. De-acolo izvora sângele. Văzând-o și așa pierdută, trag la gât, în negreață. Cade în foc.

Și ce credeți? — Un jder sta agățat de gâtul caprei, în care își rosese un loc cât palma. A rămas mort în acest «cuib» nedescleștându-și din carne ghiarele ori gura, nici chiar după moarte.

Iată deci, isprava jderului, a «motanului» sau a «mâțucului». (A. Boțian, în Rev. «Carpații»).

Jderul e svelt, mlădios; trupul subțiat e acoperit cu blană deasă mătăsoasă, peirea lui. Are picioarele subțiri, vânjoase, cu ghiare ascuțite. Coada lungă, stufoasă, e o cârmă minunată în saltimbancele lui sărituri.

În pândă are răbdarea ursului, istețimea vulpei, agerimea vulturului și mișcările șarpelui. Stă tupilat ceasuri întregi, pe o creangă, în așteptare. Când socoate clipa prielnică, se repede ca o săgeată asupra pradei care nici nu bănuește că moartea e atât de aproape.

Pe la mijlocul primăverii, când ferbințelele îl prind și pe el, se sbenguește ca un nebun. Nu-și găsește loc, luptându-se bărbații între ei. Femeia naște câțiva pui, orbi, într’un cuib făcut de regulă în scorburi de copaci.

Dușmanul lui neîmpăcat e omul. E vânat ori prins în capcană, căci blana deasă și moale, colorată, iarna castaniu, vara mai deschis, are bun preț. Pielcelele de jder dela noi sunt foarte apreciate la târgul de blănuri din Lipsea.

Mai mic decât jderul este dihorul (Mustela putorius), spaima gospodăriilor. Se întâlnește pretutindeni în țară la noi, dela munte până în șes, mai rar în păduri sau în Bărăgan.

Cum înserează se furișază ca un tâlhar. Nu e pretențios ca vulpea. Ajunge până la găini; dacă poate fura una, strângând-o de gât ca să nu cârâie, e bucuros. De nu, se mulțumește cu ce-i iese în cale: guzgan, șoarece de câmp ori chiar cărăbuși. Temeiul hranei lui în ei e; prin stârpirea lor mai răsplătește din daunele ce aduce omorând pasările din curte. Nu se teme chiar de viperă, căci nu-i pasă de veninul ei.

Fig. 15. — Dihor.

Cât e de mic, n’are nici 40 cm lungime, nu numai că e neastâmpărat, dar e un îndrăsneț fără pereche. Se încumetă uneori să sară și la om, când e mânios, iar de vulpe ori câni nu se întimidează. Le rezistă. Nu-l pot suferi din cauza unui miros urât ce-l împrăștie, ceea ce uneori îi trădează urma. Blana lui castanie pe spate, aproape neagră pe burtă, are pe gât și pe coaste un abur mai deschis.

Dihorul se recunoaște lesne după niște pete albii îndărătul ochilor.

Mai drăgălașă, dacă se poate spune așa de o mică și crudă fiară, dușmanca de temut a cotețelor de păsări, este nevăstuica (Mustela vulgaris), comună la noi. Seamănă mai mult cu jderul, dar e mai mică, mai subțirică, cu picioarele scurte și botul ascuțit. Blana ei, moale, e mai deschisă la culoare dar tot castanie-cenușie, mai închisă pe picioare. Sub gât are o pată albicioasă, care se prelungește pe piept cam până în dreptul picioarelor de dinainte.
Fig. 16. — Nevăstuica (d. Rev. «Carpații»).

Nu e animal la noi mai drăcos, mai îndrăsneț și plin de deșteptăciune, ca nevăstuica. întrece în mișcări pisica, iar în istețime vulpea. Nici de om nu-i pasă. Se arată înaintea lui în amiaza mare. Ba uneori e atât de obrasnică de se rățoește la om, ca și când ar vrea să se măsoare cu el, deși repede își schimbă gândul.

Nu e rar când apucă vaca ori un cal de picior. Poporul crede că mușcătura ei e veninoasă și de aceea piciorul se umflă unde a fost mușcat. Ca să-i treacă, se pune o piele de nevestuică în apă neîncepută cu care se spală rana.

Dai s’o prinzi? Se bagă și în bortă de șoarece, așa e de subțire. E ca un șarpe. Cap, gât, trup e tot una de gros, iar picioruțele sunt așa de scurte încât s’ar târî în mers, dacă nu ș’ar încovoi mijlocul. Acuma se lungește de se face una cu pământul, acum se ridică pe picioarele din dărăt și-i umblă căpușorul în toate părțile cercetând zarea.

O asemenea dihanie ușoară, mlădioasă, iute, înarmată cu ghiare ascuțite și cu colți mai ascuțiți, este un dușman neîmpăcat pentru toate animalele mici. Când intră în cotețele cu pui, omoară mai mult decât poate dovedi cu mâncarea, iar șoarecii, guzganii nu scapă de ea. Nici chiar cârtița ori hârciogul nu sunt siguri în tunelurile lor subpământene, căci nevăstuica pătrunde până în adâncul lor. Chiar iepurele nu poate să se odihnească liniștit de răul ei. Știe bine unde e carotida și cu o mușcătură o rupe. Sângele gâlgâie, iepurele închide ochii pentru vecie, iar fiara cea mică soarbe cu nesaț lichidul roșu.

Are și ea dușmani, nu e vorbă. Cel mai rău e tot omul, deși pe nedrept după unii. Mai mult rău aduc guzganii și șoarecii stârpiți de o nevăstuică, decât poate aduce aceasta când a scăpat într’o găinărie neînchisă.

Grecii vechi au domesticit-o, înaintea pisicii, tocmai pentru stârpirea șoarecilor. La noi însă e socotită ca prea stricătoare, spre a fi cruțată. Găinile, în satele noastre, dorm unde pot; în pragul casei, într’un coșar deschis sau pe copaci, iar cloșca își adună puii sub aripi, unde poate. Atunci se înțelege că și nevăstuică nu prea îi înconjură; ori cum carnea de pui și pentru dânsa e mai fragedă decât cea de guzgan.

Hermelina, helghea sau cacomul (Mustela erminea). În fauna țării noastre nu lipsește nici animalul a cărui blană era odată purtată numai de domnitori. Pe portretele vechilor conducători ai Principatelor române, se poate vedea măcar un guler alb de ermină, pistruiat cu puncte negre, vârful cozei dela acelaș animal.
Fig. 17. — Hermelina. Blană de vară și de iarnă.

Hermelina este îmbrăcată vara ca și nevăstuică; cum dă înspre toamnă însă începe a înalbi, iar iarna nici n’o mai cunoști. Peste tot e albă ca zăpada, numai încheieturile picioarelor pare că e unsă puțin cu pucioasă. Vârful cozii, mai lungă decât a nevăstuicei, rămâne neagră. Și așa e toată iarna. Primăvara năpârlește și se îmbracă din nou cu haina castanie.

La noi e destul de comună; își alege loc de odihnă chiar și în podul grajdurilor.

Are toate obiceiurile neamului.

Vânătoarea o începe cum dă într’amurg; nu-i poate scăpa niciun animal mai mărunt, căci se acațără de minune, se furișază ca o șopâilă, sare ca o mâță și înnoată, la nevoie, ca o vidră. E dușmanul cel mai neîmpăcat al guzganilor de apă și al întregului neam șoricesc. Când e pericol mai mare, cu un soiu de mârâit drept chemare, se adună mai multe, ca din pământ.

Chiar la om se repede. Brehm citează următoarea mărturisire a lui Wood: «Un om care se preumbla prin împrejurările localității Ericklade, văzu două hermeline culcate în drum. N’are ce face?; asvârle cu piatra în ele, lovind una. Cealaltă se repede la om, năzuind să-l muște de gât. Mârâitul ei furios, a fost auzit de alte animale din apropiere; au ieșit din ascunzișul lor, au dat năvală spre dușmanul comun și toate tot spre gât se repezeau. Nu știa omul cum să scape de fiarele mărunte. Noroc că era gros îmbrăcat și la gât avea o cravată care-l apăra. Dar tot s’a ales cu răni pe mâni și la gât și cu hainele sdrențuite».

Lutreola, norița ori niurca (Mustela lutreola). Prin Deltă ca și pe lângă Balta Brăilei, trăiește acest animal care se aseamănă și cu dihorul (i se mai spune dihor-de-apă), dar aduce și cu vidra.
Fig. 18. — Lutreola (R.).

E mai mare decât jderul (35 cm.), având o coadă lungă (15 cm) și botul ascuțit. E îmbrăcat cu o blană deasă, netedă, cu păr scurt, de culoare castanie închisă, aproape peste tot corpul. Picioarele ca ale dihorului au degetele unite între ele ca la vidră.

E înnotător mai dibaciu decât nevăstuica.

Pe uscat e tot așa de stăpân pe mișcări, ca și în apă; se hrănește și cu guzgani, dar îi place mai mult broaștele, peștii și culbecii. Nu se prea îndepărtează de apă, alegându-și locuința în mal, furând-o dela vreun rozător oarecare. Sunt mai multe în Muntenia ori Dobrogea decât în Ardeal dar ajunge și în Bucovina.

Niurca e mai puțin inteligentă ca neamurile ei, deși nu e lipsită nici de simțuri agere, nici de curaj la atac. I se cunosc de altfel prea puțin obiceiurile.

E urmărită pe aiurea pentru blana fi scumpă.

Peștii în apă nu duc vieață mai liniștită decât animalele terestre. Se mănâncă între ei: peștele mare înghite pe cel mic. Îi mănâncă fel de fel de păsări. Dintre mamifere vidra (Lutra vulgaris) nu gustă alta nimic decât pești și raci.

Obiceiurile ei, conformațiunea trupului sunt în legătură cu mediul din care își capătă hrana. E unul din animalele cele mai inteligente, cele mai dibace, cele mai drăgălașe.

După înfățișare e ca un jder, dar mai lung (1 m.). La bot seamănă cu un câne; cei vechi o numeau câne-de-râu. Trupul mlădios e îmbrăcat cu o blană deasă, cu peri mari, lungi și aspri, sub care alții sunt mai scurți, moi, o adevărată flanelă. Oricât ar sta în apă, nu străbate umezeala prin ei.

E de culoare castanie pe spate, mai deschisă pe burtă. Coada e lungă, iar degetele cu ghiare sunt unite printr’o pieliță, ca la rață. Are ochii vioi, urechile mici și dinții ascuțiți.
Fig. 19. — Vidră (R.).

Așa e animalul, făcut să poată oricând înnota. Când e pe uscat are mișcări greoaie; se târăște ca un șarpe, se acațără pe copaci mai anevoie. Cum s’a asvârlit în apă, nici peștii nu o întrec în înnot. Contra curentului, lăsându-se dusă de curent, se joacă întocmai ca un pisoi în odaie. Acum înnoată pe spate, acum pe o coastă, acum se afundă de n’o zărești. Nu-i vezi urma decât după bulbucii de aer ce iese dintre firele de păr. Din vreme în vreme își arată vârful botului ca să respire și apoi iarăși se afundă.

Înghite peștii mici în apă, scoțând numai botul afară. Pe cei mari îi târăște pe țărm, îi pune pe o piatră, pe un trunchiu de arbore și nu mănâncă decât anumite părți: urechile pline cu sânge și mușchii dela spete. Când e peștele mare, rămâne aproape întreg. Țăranii din Anglia, unde pescuitul în apele proprietarilor era oprit, pândesc vidrele și sunt bucuroși că le lasă și lor ceva, fără să intre în bucluc cu păzitorii lacurilor. De altfel ca toate neamurile ei carnivore, este lacomă, ucide cu nemiluita. Sătulă fiind și dacă vede un pește mai la față, se repede și-l prinde. De aceea e vânată din cale afară; nu e vorbă că și blana ei e de preț.

Știindu-se urmărită de oameni, fuge de ei. Cât e ziuă, stă în vizuinea săpată în malul apelor, cu o ieșire sub apă și cu alta, de aerisire, printre tufișuri. În lăuntru își face culcuș moale. Numai noaptea iese la pândă. E un vânat anevoios, căci cum e vioaie, curajoasă, vânjoasă, deșteaptă și cu simțurile agere, știe ușor să se joace cu vânătorul. La nevoie, ca să scape de câni, se afundă în apă și… ia-o de unde nu e.

Iarna e mai greu de ea. Apele sunt înghețate, unde și unde cu câte o deschidere în ghiață. Pe acolo se vâră în apă, dar de ieșit tot pe acolo trebue să iasă dacă nu găsește o altă gaură nu prea depărtată, pentru ca să poată respira. Vânătorul o pândește și e mai lesne împușcată.

Pentru mai bună pază, trăiește izolată. Numai cât ține dragostea, are nevoie de tovărășie; atunci se joacă, perechi-perechi, prin apă, ca niște foci. După aceea iar își duce vieața separat.

Femeia fată după vreo nouă săptămâni, doi-trei puișori orbi la care ține ca orice mamă. Când îi iei, tânjește după dânșii, lăsându-se chiar ușor prinsă, atât de abătută ce e.

Având însușiri așa de alese, lesne se domesticește, dacă e crescută de mică; ba chiar se desvață de a mai mânca pește. Fiind inteligentă, ajunge să se ție de stăpân ca și un câne, să se joace cu el, să vie când o cheamă, să-l păzească. Poate servi, chiar la vânat. Chinezii, meșteri în domesticirea animalelor, se slujesc de vidre, ca și de cormorani, la prins pește.

Pe aiurea se împuținează pe zi ce merge, căci iazurile sunt mai îngrijite, nu ca la noi să le prindă stuful. Stăpânul lacului nu prea iubește să i se omoare peștele fără câștig. Prin deltă și de-a-lungul Dunării mai ales, se adăpostesc mai lesne și nu-și prea bat mulți capul cu ea, pește fiind din belșug. De aceea la noi nu e rară.

Ord. Copitatelor.

Sunt mamifere cu vârful degetelor învelite în câte o copită.

Unele au degete neperechi (Imparicopitate). Reprezintă o ramură în stingere dintre mamifere. Tapirul și Rinocerul au trăit pe la noi în vremea terțiară, acesta din urmă și în cvaternar. Azi sunt restrânși în unele regiuni din Asia (India, Insulele Sunde) sau în Africa. Și neamul calului, domesticit, e în regresiune. In America de Nord, obârșia strămoșilor lui, a fost introdus în timpurile istorice, de europeni. Azi se găsește pe toate continentele, dar domesticit.

Copitatele cu degete perechi (Paricopitate), dimpotrivă reprezintă o ramură în plină desfășurare, întâlnindu-se pe toată fața continentelor, fie sălbatece, fie domesticite. Printre ele unele rumegă după ce a înghițit mâncarea (Rumegătoare). Sunt cele mai numeroase și pe la noi.

Nerumegător este mistrețul, porcul sălbatec (Sus scrofa), cu înfățișare atât de deosebită de a celorlalte mamifere de pe la noi. Seamănă cu porcul domesticit, căci sunt neamuri apropiate; cel din curte, cu varietăți atât de multe, se trage doar din mistreț.

Acesta este mai aspru la căutătură, cu capul mare, înalt la greabăn. Când îl zărești îți dă impresia de putere sălbatecă, ageră.

Tăria lui e în gât și cap. Râtul gros e ferul plugului ce scormonește pământul; după râmăturile lui îi dai de urmă. Capul, dar mai ales râtul, e și arma lui de apărare. De colții lui mari, lungi, îndoiți, se ferește nu numai cânele, dar și ursul. Sunt pumnale primejdioase cu care ușor spintecă burta oricărui dușman ce s’ar apropia fără precauție. De aceea, temut, nu prea e atacat chiar de lupul flămând, căci își teme pielea. Nu i-ar fi de folos lupului nici să sară în spatele mistreților. In pielea groasă dela ceafă mistrețul are o adevărată pavăză la grumaz și în dreptul umerilor, existând o placă cornoasă de 2 degete de groasă, pe care chiar glontele cu greu o străbate. De altfel și pe restul trupului are piele groasă și păr lung, negru, care’l apără de minune. Scărpinându-se mereu de coaja copacilor, mai ales în pădurile de brazi, ajunge să capete pe piele o pătură de rășină, iarăși apărătoare.

De aceea trăește nesupărat de nimeni, afară doar de vânători. Îi place umbra pădurilor, prin apropierea apelor și a mocirlelor în care se bălăcește în vreme de arșiță, un obiceiu și al rudei sale îndepărtate, hipopotamul, ca și al porcilor domestici.
Fig. 20. — Mistrețul (d. Faideau și Robin).

Se hrănește cu jir, cu ghindă, cu rădăcini, dar nu se dă în lături să mănânce și insecte, șerpi, ouă de pasări sau șoareci de pădure. Mănâncă de toate; e omnivor.

Spre toamnă când fructele sunt coapte n’are nici-o grijă. Atunci se îngrașă bine. Atunci este însă și stricător, căci iese din pădure și se îndreaptă noaptea spre ogoarele cu păpușoi ori cu cartofi. Dă o grijă mai mult agricultorului, trebuind să facă focuri de găteje și să stea la pândă toată noaptea.

Atunci, către toamnă, cade mistrețul și în fierbințelele dragostei. Vierii dau luptă strașnică între ei, cu furie, repezindu-se unul la altul. Colții sdraveni nu sunt folosiți atâta în contra dușmanilor cât în lupta dintre bărbați. Cel învins, de multe ori cu o rană grea, se retrage grohăind; cel învingător se bucură de favoarea scroafei, care așteaptă liniștită prin apropiere. De aceea și colții sunt mai ascuțiți, mai periculoși, la mistrețul de 3—4 ani, în plină putere. La cei bătrâni, colții se îndoaie în afară, se rod și de multe ori se rup.

Cât de meșteră este natura în cele mai neînsemnate amănunte!

După 4—5 luni, scroafa fată 4—10 godăcei, drăguți prin îmbrăcămintea lor, care se deosebește cu totul de a părinților. Pe când bătrânii au părul, iarna, negru-cenușiu, iar vara mai roșcat purceii sunt cu

Sus: Cerbi și căprioare; jos: vulpi. Din grădina zoologică dela Sibiu. (Foto E. Fischer).

părul gălbui și cu dungi negre și albe în lungul trupului, pare că i-ar fi însemnat cineva anume cu un penson.

Veseli, sglobii, ca puii tuturor animalelor, nu se depărtează de scroafă nicio minută. Alăturea de mamă, veghetoare, puternică, n’au grijă. O clipă de neascultare, dacă se rătăcesc, lupul îi pândește și chiar cumătră vulpe se încumetă să le încolțească gâtul.

Având hrană din belșug, fiind fără dușmani, mistreții cresc în voie; se înmulțesc prin unele locuri în chip primejdios pentru câmpurile semănate. Un mistreț bătrân doborît la Reghin cântărea 320 kgr.

Trăiește la noi dela munte și până în bălțile Dunării. De multe ori insulele plutitoare de plaur, în Deltă, duc cu ele și câte o familie de mistreți, care se simte bine în călătoria pe luciul ghiolurilor. Mistreții din plaur, potrivit locului, sunt mai înalți în picioare și cu colții mai mari, decât cei din păduri.

Printre rumegătoarele sălbatece dela noi, căprioara (Capreolus capreolus) este răspândită, dela munte până’n șes. E o podoabă a faunei noastre.

Fig. 21. — Căprior (d. Iacoby). «Nici nu-mi pot închipui o priveliște mai frumoasă decât o fâneață presărată cu miliarde de diamante sclipitoare — rouă de vară — cu flori fel de fel, iar in mijlocul lor, păscând liniștit, țapul cu blana lui roșie aprinsă» (A. Fekete, Rev. «Carpații»).

E un animal elegant, blând, cu privirea inteligentă. Lung până la 1.5 m., are trupul proporționat, mai înalt la umeri, ceva mai lăsat la șolduri. Gâtul e potrivit de lung, iar capul scurt. Niște ochi mari, blânzi ca de antilopă, cu genele dela pleoapa de sus lungi, dau privirii o deosebită expresiune de gingășie. Urechile relativ mari sunt mai închise la culoare pe din afară, decât restul corpului. Picioarele înalte, subțiri, sunt proporționate cu trupul. Drept coadă, un mont scurt.

Culoarea părului se schimbă, căci năpârlește în Mai și Septembrie. Vara e scurt, des și mai mult ruginiu pe spate, mai deschis pe pântece. Iarna e mai lung și suriu pe spate, bătând în cafeniu. Iezii nespus de drăgălași, sunt ruginii peste tot, cu pete albe neregulat asvârlite.

Țapul se cunoaște după coarne și pămătuful de păr dela teacă. Coarnele scurte, pe care le pierde în fiecare iarnă, în timp de patru luni cresc la loc.

Din sulițar, coarrfe cu suliță, iedul de un an ajunge țap cu furculiță, apoi țap cu 6, adică cu câte 3 ramuri scurte la fiecare corn. Așa devine matur, bun de bătaie.
Fig. 22. — Creșterea coarnelor la căpriori. 2 = sulițar; 3 = corn cu furculiță. 3 = Coarne adulte.

Căprioarele sunt pașnice; nu trăiesc, ca Cerbii, în cârduri mari, ci cel mult în pâlcuri având în frunte o căprioară bătrână iar la coadă un țap în vârstă, experimentat. Pasc în poenile pădurilor; se avântură și în pășunele tihnite. «Căprioara orice frunză găsește, cu aceea se hrănește». Când e pericolul mare poate fugi iute și sări peste huceaguri ori garduri înalte. De regulă însă se țin liniștite. Sunt foarte fricoase. La cea mai slabă mișcare suspectă, încetează de a mai paște, ridică în sus capul și cercetează cu îngrijorare în jur; la nevoie «latră», țapul mai scurt, capra mai prelung.

Căprioara nu fată decât 1, cele mai bătrâne mult trei iezi, cari sunt de o drăgălășenie fără seamăn. La cel mai mic semn al mamei, care-l apără cu îndârjire, se tupilează la pământ, își întind căpușorul și așteaptă să treacă amenințarea. În pericol își strigă mama cu un șuer lung.

La scurt timp după naștere, sbenguindu-se ca toți iezii, se iau după mamă, care nu-i lasă din ochi o clipă.

Noaptea o petrec mai mult la păscut, iar dimineața se retrag în pădure, unde este mai mult tufăriș. întreaga familie trebue să fie necontenit la veghe. De coarnele țapilor bătrâni, ca și de lovitura copitelor lor, din goană, se teme nu numai vulpea, dar și lupul. În schimb căprioara și mai ales ieduții sunt prada tuturor fiarelor. Chiar și dihorul știe să rupă carotidele unui iedișor. Nici vulturii ori huhurezul cu ghiarele ca niște căngi, nu-l cruță.

Mai rău decât dușmanii cei mari, sunt cei mărunței, care îi dau în seama celor dintâi, slăbindu-i sau chiar omorându-i. Pe lângă niște larve de insecte care trăiesc în nări, pe lângă căpușele ce-i sug sângele, sunt periculoase mai ales o cordea ce le aduce căpierea și o gălbează.

Cel mai de temut dușman e însă omul, care nu le cruță nici chiar în vremea oprită de legi. Le vânează fel și chipuri: la pândă, la goană cu cânii sau le înșeală chemând țapul cu fluerașul din lemn, mai ales în vremea alergatului, când țapul crede că-l chiamă capra și se apropie încrezător până-n bătaia puștei.

La noi se găsesc încă îndestul de mulți cerbi (Cervus elaphus) mai rari în Carpații de Sud, mai numeroși în cei Moldovenești. Se întâlnesc și în cerbării anume îngrădite, dintre care cea mai mare e la Șarlota (Timiș) cu vreo 300 cerbi și vaci (Tab. I).
Fig. 23. — Coarne de țap; record mondial. Dela un animal împușcat în M-tele Haneș-Transilvania (d. Rev. «Carpații»). Lung. 29,5 cm.

Cerbul e o făptură mândră, elegantă și puternică, însușiri împerechiate cam rar în lumea animală. Deși poate să întreacă și 2 metri în lungime, are părțile trupului așa de proporționale încât nu pare greoi.

Sunt exemplare care cântăresc mai mult de 200 kgr., cum e acela împușcat la Putna de prof. E. Botezat dela Cernăuți. Chiar asemenea indivizi când aleargă în trap, cu gâtul lungit, ori la galop cu capul dat pe spate, mai iute decât un cal, când dintr’o săritură au trecut o gârlă, îți dau impresia agilității gazelelor, vestite ca mișcări iuți.

Mândra înfățișare a cerbului se arată mai ales dimineața când se întoarce dela păscut, pășind agale, clătinând din cap de par coarnele lui ramificate, niște crengi bătute de vânt.

Atunci îi poți admira pieptul lat, puternic, umerii răsăriți, gâtul lung, puțin îndoit și turtit lateral, capul de asemenea lung, cu doi ochi blânzi dar pătrunzători, picioarele subțiri, agere. Podoaba lui sunt coarnele ramificate, cu vârful crengilor strălucitoare ca de fildeș, cu mai multe sau mai puține crengi, după vârstă. Grele și până la 16 kgr., fiecare corn, la cei în putere, are măcar 7 ramuri.

Lordul Powercourt a prezentat Societății Zoologice din Londra coarnele unui cerb din Carpați, grele de 33 kgr. și cu 44 de raze. Fiecare corn poate ajunge și de 1,30 m lungime dela bază la vârf. Adevărate crengi. Cu toată greutatea coarnelor ramificate, cerbul se strecoară în goană prin pădure cu multă ușurință.

Nu alcătuesc numai podoaba bărbătească, dar și o puternică armă de apărare. Cerbul înfuriat, cu ochiii înroșiți ca la un taur, cel dintâi gest ce-l face, este să plece capul în pământ și să îndrepte către dușman ramura cu iatagane ascuțite. Mai ales raza cea mai de jos, zisă a ochiului, îndreptată înainte, e ca și colțul mistrețului. Vai de cânele ori lupul atins; îi iese mațele.
Fig. 24. — Coarne de cerb din Carpați (d. E. Botezat).

Podoabe, arme de apărare, coarnele îi aduc din nefericire și peirea.

Brehm povestește despre un cerb, aproape domesticit, care venea până’n restaurante, în Prater-ul dela Viena, lăsânduse mângâiat și hrănit cu zahăr. Intr’o zi însă, printr’o mișcare mai bruscă, o rază a cornului său se încurcă în speteaza scaunului unui consumator, care fu trântit jos. Cu scaunul în coarne, speriat, mânios, cerbul începe a alerga printre oaspeții din grădină, până ce, la cele din urmă, a trebuit să fie împușcat, căci altfel s’ar fi întâmplat nenorociri.

Mai ales în vremea bătăii, toamna, coarnele le pot aduce multe buclucuri și chiar moartea.

Conștient de puterea și frumusețea lui, boul în vârstă, frumos și mândru, nu permite altuia să se apropie de ciutele sale. Dacă însă un protivnic izolat se arată, bătălia e gata. Uneori, cel voinic provoacă la luptă pe cei de o seamă cu dânsul; îi chiamă prin răgetul de dimineață, în mijlocul poenei, când aburii răsuflării țâșnesc din nările lărgite ca niște trombe de brumă.