Cina cea de taină (Dorin Ștef)

Jump to navigation Jump to search
În căutarea pietrei filosofale A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Cina cea de taină
Elegia întâia
Scrisori din Hiperboreea


III. CINA CEA DE TAINĂ[modifică]

După teribilul deceniu 1950-1960, când comunismul s-a manifestat cu o violență fără precedent înfigându-și rădăcinile în toate structurile societății românești, spre mijlocul anilor 60 se înregistrează un oarecare dezgheț. În acest climat sunt publicate Sonetele lui Voiculescu (în ediția prefațată de Perpessicius) și sunt reeditate poeziile lui Ion Barbu. Alexandru Paleologu își face reapariția, cu timiditate încă, “în sfera unei munci intelectuale cât de cât atestată public”.
În 1965, Nichita Stănescu se afla la a treia carte, cu volumul Dreptul la timp, continuându-și triumfal marșul spre o glorie firească.
Tot în acest an, participă pentru prima dată la Festivalul de poezie de la Struga, unde i se decernează premiul rezervat tinerilor poeți (pentru poemul Quadriga), după ce, în 1964, volumul său O viziune a sentimentelor primise Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Poeziile din acest ultim volum marchează o etapă nouă în destinul liric al lui Nichita, pentru că din acest moment el izbutește tot mai des construcții poetice ale ideilor pure. Este și cazul poemului Îndoirea luminii, care ar putea fi socotit o antecameră a elegiilor de mai târziu. Altfel spus, volumul 11 Elegii (cel puțin ciclul final, 8-11) este o expandare a temei din acest poem.

Îndoirea luminii[modifică]

Imitându-l pe Einstein, fizicianul (vezi teoria relativității) și pe Ulisse, Odiseul, care și-a încordat arcul în sala de piatră a pețitorilor frumoasei Penelopa, Nichita a încercat să îndoaie lumina “ca pe o ramură a cărei singură ramură era soarele”. O imagine titanică și energetică a forței spirituale pe care Nichita o râvnea.
Uneori astfel de ambiții pot fi fatale, căci ea, lumina, “se clintea doar atât cât să mă azvârle cu tâmpla de pietre”. Și-atunci, se caută alte poteci, opuse. Se sondează reversul luminii - întunericul, noaptea, somnul și visele, pornind de la ideea: “întunecând întunericul, iată porțile luminii” (Haiku, vol. Epica magna, 1978).
Deodată, ochiul din frunte devine un “lac negru” (uleiul negru al viselor de noapte). După suprimarea discernământului începe o călătorie fascinantă spre interior. Mai întâi “soarele cade fâlfâitor”, “teii cădeau peste umbrele lor”, “mâinile-mi cădeau peste pietrele line”, “pleoapele cădeau peste cercuri străvechi”. Căderea se prelungește până în adâncul pământului mai întâi, unde totul colapsează ca într-o “gaură neagră” a universului, ca la sfârșitul lumilor (“Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc / chiar timpul intră-n timp / ca două oglinzi paralele”). Călătoria spre centrul pământului e o inedită sondare a viitorului, a ce va fi.
La a doua încercare (tot neizbutită) de a încorda lumina, “arcul ei destins deodată / mă azvârli în sus”. Călătoria astrală e o întoarcere spre zorii universului, spre începuturi, spre maternitatea lumilor. Lumina nu mai are taine; de acolo de sus se vede totul limpede, cum “lumina taie haosul și-l umple / cu chipuri, cu imagini, cu semințe, / pe care-n trecere le-a smuls / din coaja-albastră-a globului”. Tema aratului și a semințelor e tratată pe larg în A unsprezecea elegie, unde aflăm că “noi suntem semințele”.
Timpul curge înapoi, spre începutul lumii: “Adolescența iată-mi-o-napoi”, “și iată-mi prietenii uitați și-ntâia mea iubire / și anul șapte-al vieții mele regăsit, / și primul da și primul nu / și prima mea uimire”.
Se spune că astfel de experiențe pot fi reale (nu doar virtuale sau poetice. O experiență asumată conștient, care te transformă definitiv și îți dă puterea să descoperi legi obiective; legi cu ajutorul cărora Marele Creator a făurit Universul, într-o zi îl va distruge și-ntr-o altă zi îl va făuri din nou, la infinit. Și-atunci “adăugam aer aerului, verde – frunzelor, / dragoste – inimilor, cer – ierbii, / dar mai cu seamă încă o prezență / prezentului”. Precum Marele Creator.
Brusc, nu mai avem nevoie de trecut, nu mai avem nevoie de viitor, căci “te iubesc, strigam, prezent al vieții mele”. Devenim locatari fideli ai acestei zone temporale și susținători ai demersului socratic: cine sunt eu?
Elaborarea acestui poem ar fi putut sta la baza unui proiect mai vast, de factură cosmogonică, materializat ulterior în volumul 11 Elegii, deși Nichita mărturisește că ideea acestei construcții poetice datează din timpul studenției. Nici acest lucru nu ar fi de mirare, dacă ținem cont de dexteritatea poetului de a-și elabora poemele în memorie, astfel încât “se creează un decalaj temporal uneori foarte mare între revelația primordială și expresia ei definitivă, între momentul conceperii și apariția în volum a poemului” (Alexandru Condeescu, Secvențial biologic, în Album, 1984, p. 22).
În ultimii ani din viață poetul mărturisește: “…Când dictez foarte iute o poezie nimănui nu-i trece prin cap că ea e gândită și compusă gata de nu știu când, iar că momentul dictării este acela în care eu o expulzez din memorie, găsindu-i tonul adecvat pe care nu i-l găsisem până atunci” (Antimetafizica, 1985, p. 120).
Nu excludem ipoteza că ideea elegiilor ar fi fost gestată timp de un deceniu, această obsesie îndelungată conferindu-le în cele din urmă poemelor o forță covârșitoare. Dar mai știm că Nichita fabula adesea pe marginea evenimentelor biografice din viața sa, amestecând realul cu imaginarul. De aceea, o ipoteză mult mai plauzibilă ar porni de la elogiile criticii de specialitate care, în repetate rânduri, a comparat Elegiile stănesciene cu Luceafărul eminescian. Prin analogie, Nichita vroia să acrediteze ideea că volumul său de poezii a fost construit cu migală, în memorie, pe parcursul a zece ani, precum Eminescu și-a șlefuit capodopera în același interval de timp.

Reconstituirea[modifică]

Iscodit adesea de critici și de jurnaliști pentru a afla ce fapte și întâmplări au declanșat “expulzarea din memorie” a paradoxalelor elegii, Nichita s-a dovedit extrem de zgârcit în dezvăluiri, amplificând misterul. De altfel, Alex. Ștefănescu remarca: “În poezia lui Nichita Stănescu există foarte puțină «biografie». Dacă nu am avea documente propriu-zise la dispoziție, cu greu ne-am face o idee despre viața poetului cercetându-i versurile” (Introducere…, Editura Minerva, București, 1986, p. 22).
Explicația e simplă și o găsim într-un interviu publicat în revista Tribuna, în 1978: “Ca să fiu sincer, nu iubesc intimitismul în literatură, considerând ca nefăcând parte din zona esteticului. De bună seamă că orice poezie, orice nuvelă, orice roman sau piesă de teatru se stârnește și se scrie, se inspiră dintr-o seamă întreagă de pricini intime, numai că ele nu au dreptul să transpară ca atare, pentru că literatura este o comunicare generală. Chiar dacă este produsă de individ și receptată de individ, ea trebuie să se ridice la nivelul speciei” (Nichita Stănescu, Starea poeziei, în Tribuna, 22, nr. 11, 16 martie, 1978, p. 8, interviu, cf. Fiziologia poeziei, 1990, p. 569).

În ciuda acestei declarații ferme, nu vom abandona strădania de a reconstitui împrejurările în care au fost redactate poemele.

11 Elegii este singura mea carte trăită. Dacă ar fi să o mai scriu încă o dată, este singura carte pe care aș refuza categoric să o mai scriu. A costat prea scump. Astăzi mă uit la 11 Elegii cum se uită doctorul Barnard la pacientul Blaiberg. Mă tot uit: mai ține-n ea inima de atunci? Când o va respinge?” (Nichita Stănescu în dialog cu Adrian Păunescu, în vol. Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 520-528).

Altă dată, în Antimetafizica, Nichita a reluat ideea că la baza cărții a stat un eveniment dramatic:

“Această carte, în ciuda tristeții fundamentale care a stârnit-o și a austerității ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă gândesc surâzând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ți aducă un nenoroc bine exprimat!” (Nichita Stănescu, în Antimetafizica, 1985, p. 102-103).

De fapt, ce se întâmplase?
În 1962 (6 iunie), Nichita Stănescu și Doina Ciurea își legalizau relația care dura de aproape zece ani, căsătorindu-se. Volumele Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964) sunt martore ale acestei povești de dragoste. După nuntă, cei doi locuiesc pentru un timp cu părinții Doinei, dar ulterior primesc o casă pe b-dul Dimitrie Cantemir. Idealist prin definiție, Nichita acuză noul statut, noile obligații și riscul de a renunța la o viață boemă.
În 1964, “relațiile matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul suportând greu rigorile instituției fără intensitatea sentimentelor care îl robiseră inițial. Spre sfârșitul anului, o cunoaște pe Gabriela Melinescu, poetă în plină afirmare, în tensiunea relației lor Nichita Stănescu creând cele mai explozive opere ale sale” (Alexandru Condeescu, Poezia Magna, în Album, 1984, p. 148.). Nichita își părăsește căminul conjugal fiind găzduit, pe rând, de prieteni.
Un an mai târziu, în decembrie 1965 locuia, împreună cu Gabriela Melinescu, într-o cameră cu pământ pe jos:

“Evident, cu excepția a două elegii (Elegia a doua, Getica și Elegia oului, a noua), care erau poezii răzlețe, publicate anapoda în periodice, restul au fost compuse sau mai precis dictate Gabrielei Melinescu, în decurs de două zile și două nopți, într-o cameră cu pământ pe jos, într-o foame și puritate trupească absolută, fapt care le îndreptățea să tindă către ceva profund, pur și perfect” (Antimetafizica, 1985, p. 102-103).

Din firimiturile de declarații ale lui Nichita reiese că cei doi îndrăgostiți au îndurat un frig cumplit în bojdeuca de la marginea Bucureștiului și o foame care i-a dus în pragul disperării. Aveau bani doar de pâine, de țigări și de ceai negru, austeritatea ducându-i cu gândul la “cina cea de taină”.
Instinctul lui de supraviețuire îi cerea să se întoarcă la căldura și îndestularea căminului conjugal, dar orgoliul său masculin îl oprea să facă acest gest.

“Era un pat cu o cergă pe el și un covor oltenesc cu motive tipice și abstracte. Venise iarna și Gabriela, care avea cei mai frumoși dinți și mai ostentativi din lume, avea un talent să clănțăne din ei aprig. Se apropiau sărbătorile și nu aveam de nici unele. Muream de foame și nu mă puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce am iubit. Din când în când număram în minte banii pe care îi aveam în buzunar și făceam calcule cam cât s-ar cuveni de băut și de mâncat pentru Anul Nou. Aveam mâinile înghețate, de aceea nici nu se putea pune problema că am fi putut citi o carte” (Antimetafizica, p. 104).

Cu siguranță că agonia nu a durat numai două zile, din moment ce întâmplarea l-a marcat atât de profund pe Nichita, spunând că este singura carte pe care ar refuza să o mai scrie, deoarece a costat prea scump. Nu a fost un post pe care cei doi l-au ținut deliberat, ci aproape că au experimentat inaniția fără voia lor. Frigul, dar mai ales foamea, i-a făcut să se gândească uneori la moarte, ca la o izbăvire, dar acest gând a fost îndepărtat cu râvnă din construcția poemelor. Ideea o regăsim în două dedicații scrise de Nichita unor prieteni:

“11 feluri de a muri ale lui Nichita” – dedicație pe volumul 11 Elegii oferit lui Gheorghe Tomozei,
respectiv,
11 Elegii sau Cina cea de taină. Pe prima pagină a manuscrisului, într-o notă explicativă, poetul scrie: «Text compus până în ianuarie 1966 și revelat ca sistem în decembrie 1965 – ianuarie 1966, o dată cu depășirea prin contemplare a unei acute dorințe de a nu mai fi. Acest text este retranscris într-o noapte din luna a VI-a a anului 1975, pentru M.N. Rusu. Nichita Stănescu»”.

Am putea emite ipoteza unei tentative de suicid, iar elegiile să fi avut rolul unei “scrisori de adio”. E greu de spus că așa a fost.
Și totuși, în acel decembrie 1965 Nichita a avut întâlnire cu moartea. Scăpând teafăr, s-a izbăzit de ea pentru tot restul vieții. Privind înapoi, nu imaginea morții îl bântuie, ci dramatismul experienței trăite:
– Și cine ești dumneata, Nichita Stănescu?
– Asta mă întreb și eu de atâta timp. Uneori îmi recitesc Elegiile și atunci îmi spun: nu, nu!.

Volumul a avut un succes literar de proporții, fiind tradus și publicat în mai toate limbile lumii.

<poem>

Post-scriptum la a treia scrisoare hiperboreeană[modifică]

Preocupat mai mult să scape de propriile sale obsesii și supărat că editorul i-a eliminat din volum Elegia oului, Nichita a conștientizat mult mai târziu “norocul literar” pe care l-a avut cu această carte. Și asta numai după ce numărul cronicilor elogioase devenise covârșitor, iar criticii îi asemuiau poemele cu cele mai izbutite creații eminesciene.
Cu toate acestea, “…la apariția, într-o primă formă, în 1966, a cărții, a derutat o parte a criticii de specialitate, care a luat drept fortuite aserțiunile poetice stănesciene, atribuindu-le unei viziuni absurde și gratuite” (Ștefania Mincu, vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Albatros, București, 1987, p. 54).
Bunăoară, Gheorghe Grigurcu considera că autorul volumului 11 Elegii “e din ce în ce mai puțin interiorizat și mai mult un ins ce se vrea (și este) un produs al publicității”. Dincolo de această frontieră mediatică “pasul alunecă mereu în neant”. Criticul e de părere că elegiile nu fac decât să ne împresoare cu “niște prețiozități de abstracțiuni, de o faună de hibrizi metaforici”. Nichita “se neagă pe sine” și, cu toate acestea, generează “inflații epigonice”, iar tinerii, datorită lui, își construiesc din cerneală “idoli bizari”. Finalul exegezei e aproape indecent: “Autorul celor 11 Elegii, întocmai ca împăratul din basmul lui Andersen, umblă adesea gol printre noi și ne decidem cu greu să rostim adevărul” (Gheorghe Grigurcu, vol. Teritoriu liric, Editura Eminescu, București, 1972, p. 170-178, cf. Nichita Stănescu interpretat de…, 1983, p. 78-83).
Nici Alex. Ștefănescu nu a fost un fan al elegiilor, în ciuda faptului că interpretările sale asupra liricii stănesciene în general sunt de un rafinament și un bun simț exemplar: “Cele 11 Elegii, departe de a forma un tot unitar, cum s-a spus, sunt poeme adunate la un loc într-un mod arbitrar și nu intră în categoria celor mai valoroase scrieri ale poetului” (Alex. Ștefănescu, Introducere…, 1986, p. 109).
Alexandru Condeescu a încercat, la un moment dat, să caute explicația acestor mici “accidente” exegetice: “Interpretarea Elegiilor este piatra de încercare a oricărei «ars hermeneutica» aplicată poeziei lui Nichita Stănescu. Contactul direct cu acest «hiperpoem» al vocilor lirice stănesciene poate produce celui neavizat cele mai diverse reacții, de la stupoare la respingere totală sau acceptare necondiționată, asemeni unui tablou de Picasso, cu a cărui atotputernicie aparent capricioasă cutezanța poetului român are multe puncte comune” (Alexandru Condeescu, prefață la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 23.)
Departe de această agitație, Eugen Simion face risipă de superlative: “11 Elegii a fost socotită cartea cea mai bună a lui Nichita Stănescu. Autorul însuși a sugerat, în câteva confesiuni publice, această ierarhie. (…) Putem spune că 11 Elegii constituie volumul cel mai unitar și, în sens filosofic, mai dogmatic a lui Nichita Stănescu, hotărât să dea, acum, o viziune coerentă demonstrativă despre filosofia sa lirică” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, București, 1978, p. 177-178).
Același critic sugerează natura inițiatică a volumului, în timp ce Cristian Moraru este de părere că poezia lui Nichita reface “evoluția celei eminesciene”, context în care Elegiile corespund cu Scrisorile, într-un orizont al eminescianismului filosofic (Cristian Moraru, postfață la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Minerva, București, 1988, p. 375, la note).
Pe aceeași linie se înscrie și Alexandru Condeescu atunci când afirmă că volumul Elegii “este comparabil cu locul Luceafărului în creația eminesciană, tablou uriaș al eroului unei mitologii personale «descriind» eul mitic în plină acțiune ontologică a numirii de sine” (Alexandru Condeescu, prefață la vol. Nichita Stănescu: Ordinea cuvintelor, 1985, p. 34).
Marian Papahagi identifică sursele acestor poeme în filosofia lui Hegel, idee reluată și de alți exegeți.
Pentru Ștefania Mincu, elegiile stănesciene sunt “un sondaj nou și original în profunzimile legăturii dintre om și cuvânt, un fel de «fenomenologie a spiritului» întreprinsă în domeniul poeticului” (Ștefania Mincu, vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Albatros, 1987, p. 49-50).
În schimb, Lucian Raicu apreciază că “nucleul elegiilor îl constituie contemplarea din afară a omului, o dureroasă contemplare de sine” (vol. Structuri literare, Editura Eminescu, București, 1973, p. 260-270).
Mult mai categoric în aprecieri s-a dovedit a fi Roy Mac Gregor-Hastia, cel care a tradus și a prefațat o ediție bilingvă (română-engleză) a Elegiilor: “Importanța concepției lui Stănescu constă în universalitatea ei. O asemenea poezie e poate singura speranță de unitate a lumii” (cuvânt înainte la vol. 11 Elegii / 11 Elegies, ediție bilingvă, Editura Eminescu, București, 1970).
În ultimii ani din viață, Nichita a cedat insistențelor lui Aurelian Titu Dumitrescu de a dezvălui mecanismele intime care au stat la baza zămislirii acestor poeme. Confesiunea sa are o nuanță de ermetism, motiv pentru care necesită utilizarea unor “chei”, la fel ca poemele sale:

“Pricinile îndepărtate și de fond ale cărții numite 11 Elegii (…) au o natură simplă și complexă totodată. Simplă că este o carte a rupturii existențiale, chiar a eposului existențial, dacă vrei să-l numim așa, starea gălbenușului și a albușului în situația de a alege alt ou de var. Un fel de Întorsătură a Buzăului, montană, intrarea în noțiuni prin lovirea de o altă platformă a existenței. Dar pricinile sale cele mai valide sunt cele mai complexe, pentru că ele provin dintr-o redimensionare a materialului uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil.
Contemplarea umanității prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favoarea gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit e cu mult mai complicat” (Antimetafizica, 1985, p. 102).

În raport cu trupul, imperisabil e doar spiritul, nu cuvintele, care sunt un produs al spiritului. Reluăm: Contemplarea umanității prin prisma spiritului minimalizează trupul perisabil, în favoarea spiritului uman. Altfel spus: Elegiile sunt o contemplare, un parcurs al umanității din perspectiva spiritului uman aflat în stare pură.

Hiperboreea, 4 august 2006