Elegia întâia

Jump to navigation Jump to search
A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Elegia întâia
Elegia a doua. Getica
Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor


ELEGIA ÎNTÂIA[modifică]

I. El începe cu sine și sfârșește / cu sine./ Nu-l vestește nici o aură, nu-l / urmează nici o coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară / nimic; de aceea nu are chip / și nici formă. Ar semăna întrucâtva / cu sfera,/ care are cel mai mult trup / învelit cu cea mai strâmtă piele / cu putință. Dar el nu are nici măcar / atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul - desăvârșit,/ și,/ deși fără margini, e profund / limitat.// Dar de văzut nu se vede.// Nu-l urmează istoria / propriilor lui mișcări, așa / cum semnul potcoavei urmează / cu credință / caii...//
II. Nu are nici măcar prezent,/ deși e greu de închipuit / cum anume nu-l are.// El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit / în sine decât însuși punctul.//
III. El nu se lovește de nimeni / și de nimic, pentru că / n-are nimic dăruit în afară / prin care s-ar putea lovi.// IV. Aici dorm eu, înconjurat de el.// Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, și / cu atât mai puțin îl neagă:// Spune Nu doar acela / care-l știe pe Da./ Însă el, care știe totul,/ la Nu și la Da are foile rupte.// Și nu dorm numai eu aici,/ ci și întregul șir de bărbați / al căror nume-l port.// Șirul de bărbați îmi populează / un umăr. Șirul de femei / alt umăr.// Și nici n-au loc. Ei sunt / penele care nu se văd.// Bat din aripi și dorm - / aici,/ înlăuntrul desăvârșit,/ care începe cu sine / și se sfârșește cu sine,/ nevestit de nici o aură,/ neurmat de nici o coadă / de cometă.//

== Comentariu ==
În mod firesc, ciclul Elegiilor debutează cu Legea Creației, reprezentată grafic sub forma unui punct. Cu abilitate și inteligență, Nichita răstoarnă tabla de valori impusă de milenii de dogmele religiilor, fără a da nimănui prilejul de a-l acuza de erezie.

Unii critici au făcut analogii cu Cartea întâi (a Genezei) din Vechiul Testament, alții au preferat varianta interpretării din prisma „istoricității cuvântului”, iar Nicolae Manolescu a dat o sentință dură: „astfel de versuri nu conțin reprezentări concrete”, motiv pentru care l-a catalogat pe Nichita ca fiind „un poet abstracționist”, cu rădăcini în suprarealism.

În opinia noastră, premisa stănesciană este de factură spirituală, însă aceasta nu are ca punct de pornire divinitatea supremă consacrată a religiei creștine – Dumnezeu -, ci un discurs poetic valoros despre un spirit pur depersonificat. De aceea, el nu poartă nici un nume (sau, cu indulgență, ar putea purta numele tuturor divinităților supreme).

Cei care l-au făcut pe Dumnezeu după chipul și asemănarea oamenilor au fost misticii. Dat fiind contextul istoric al zămislirii religiilor, putem privi cu îngăduință acest demers. Însă, în pragul mileniului trei - ne avertizează Nichita - nu mai putem defila cu prapori și icoane în mâini alături de un Dumnezeu cu chip de om, răvășit de pasiuni și sentimente (remember: întotdeauna fiziologia umană este minimalizată în favoarea spiritului uman).

De aceea, spiritul pur nu are un aspect descriptibil, „nu are chip și nici formă”. Putem spune doar că el există cu certitudine și se află atât de aproape de noi, încât cei care descoperă pe neașteptate acest lucru se cutremură, căci el este locatarul templului din sufletul fiecăruia. Este esența lucrurilor văzute și intuite, precum și a legilor statornice din Univers.

Nichita ne invită deci să renunțăm la imaginea unei divinități care ne privește cu ochii, ne ascultă cu urechile și ne vorbește cu gura, îmbrăcat în haine de epocă, lungi și purpurii sau după moda timpului în care a fost creat fiecare.

„Mai orgolioși sunt cei care încearcă să atribuie TOT-ului personalitățile, calitățile, caracterul și atributele lor, acordându-i emoții, sentimente și caracteristici omenești, precum defecte cum sunt: gelozia, vanitatea, lăcomia și dorința de onoruri. Aceste idei trebuie îndepărtate”, ne îndeamnă Kybalion. (Legile Universale, Editura Solteris, 2000, p. 22).
Nichita zice: „Ar semăna întrucâtva cu sfera”, dar mai precis „el este (...) interiorul punctului, mai înghesuit în sine decât însuși punctul.” Altfel spus: universul colapsat într-o boabă de sămânță sau sămânța născătoare de alt univers.

Tot Nichita spune: „El începe cu sine și se sfârșește cu sine”. Sub semnul acestei ciclicități cosmice are loc curgerea timpului. Materia se comprimă și expandează după legi precise într-un spațiu infinit, iar spiritul pur plutește peste aceste ape ale tăcerii.

„Dar și cosmosul nu este decât un punct. Trăim în interiorul unui punct. Istoria noastră nu este decât istoria punctului. Ceea ce este înlăuntru celui mai înlăuntru, și e puțin” (Nichita Stănescu, Dues puerilis, Cârlova, vol. Cartea de recitire, 1972).

El, unicul, alfa și omega, „începe prin a muri”. Iar „capacitatea de a reînvia aparține nimicului, ispășit prin punct” (Respirări, 1982, p.104).

Dumnezeu moare și renaște o dată cu fiecare univers, proclamând de fiecare dată victoria vieții. Dar nu neapărat viața de pe Terra, o planetă din constelația Calea Lactee.

De aceea, Dumnezeu nu trebuie identificat cu fenomene ale naturii sau cu efecte ale climei de pe Pământ.

Nu e un bătrân cu barbă căruntă călătorind pe nori sau în nave spațiale. Dumnezeu nu e un monarh, nici președintele vreunei republici și oamenii nu sunt sclavii sau slujitorii lui.

Dumnezeu nu e pătimaș, nici răzbunător, nici iubitor de oameni. Ființele de pe Pământ nu-i pot conferi sentimentele, obiceiurile, năzuințele sau visele lor.

Nu există câte un Dumnezeu pentru fiecare religie și deci nimeni nu-l poate revendica ca pe cel adevărat.

Deși există mai multe religii, Dumnezeu e unul singur - nici creștin, nici iudaic, nici musulman, nici budist.

Dumnezeu nu e o făptură, nici spirit, nici zeu, nici duh. Nu poate fi definit, nici descris. Nimic din înfăptuirile sau gândurile oamenilor sau ale altor ființe ori mișcarea sau nemișcarea lucrurilor fără viață nu pot fi impuse lui Dumnezeu. N

ici Dumnezeu și nici altcineva nu-i poate mântui pe oameni. Păcatul e o invenție tipic omenească, dată de încălcarea unor legi tipic omenești. Legile universale nu sunt severe, ci în armonie cu creația, dar sunt necruțătoare pentru cei ce le nesocotesc. Nimeni nu poate împiedica producerea unui efect, o dată ce cauza a fost declanșată.

Sufletul omului, după moartea trupului, nu ajunge într-o împărăție a lui Dumnezeu, unde trăiește veșnic, fie în Iad, fie în Rai. Și sufletul nu se reîncarnează pentru a se întoarce pe Pământ, nici într-un alt om, nici în vreun animal sau plantă. Cu toate acestea, atât oamenii, cât și animalele, cât și plantele au spirit.

El nu poate fi contestat decât din rea-voință.

Dumnezeu e spirit numai în măsura în care admitem că legile universale au un spirit al lor, indescriptibil: „Nu are chip și nici formă; de văzut nu se vede”. Nu are nici măcar nume.

Într-un volum ulterior, Nichita va exclama: „Aleph! Iată punctul din care se vede sensul întregului” (Aleph la puterea Aleph, vol. Laus Ptolemaei, 1968). Știind că Aleph, în tradiția ebraică era înțeles ca „denumire esoterică dată divinității” (Ștefania Mincu, 1987), presupunem că Nichita a preferat această denumire din simpatie față de litera A.

Într-o altă poezie din același volum, Nichita îndrăznește și mai mult numindu-i pe oameni nu copii ai divinității supreme, ci „frații vitregi” ai acesteia; astfel, oamenii se situează pe același palier cu Dumnezeu (vezi poezia Dă, Doamne, o ploaie albastră, vol. Laus Ptolemaei, 1968).

Apogeul acestei viziuni se regăsește în volumul Necuvintele (1969), când Nichita conștientizează valoarea mesajului din prima elegie, afirmând: „eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil”, chiar dacă pentru această operație a utilizat un lanț de negații: „Eu sunt cel care a dat mărturie / pentru existența lui Dumnezeu./ Eu sunt cel care am dat mărturie / de neexistența lui Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.// Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că / eu l-am făcut pe Dumnezeu” (Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?, vol. Necuvintele, 1969).

Cu siguranță că expresia biblică „La început a fost Cuvântul...” (Cartea Genezei) a constituit una din temeliile pe care Nichita și-a edificat arta poetică. Mai târziu, relația întemeiere - cuvânt - dumnezeu a topit distanța dintre noțiuni, suprapunându-le, precum Omul-fantă își lipea retina ochiului de obiecte: „Cuvântul ne-ar salva, poate, dar / el e dumnezeu, și / de la începuturi nu se mai întruchipează / în făpturile cele vii” (Cele patru coerențe fundamentale, vol. Opere imperfecte, 1979). Altfel spus: „Cuvintele sunt ființe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat” (Respirări, 1982, p.165).

Răsturnarea valorilor nu s-a făcut treptat în opera lui Nichita, ci dintr-o dată, în 1966, în volumul 11 Elegii. Avem de a face cu un veritabil sistem filosofic, codificat în versurile acestui volum și nu doar cu simple puseuri de meditații sau expuneri de idei.

În final să mai notăm că Nichita și-a dorit să repete ștanța acestui „noroc literar” și în volumele ce au urmat, motiv pentru care regăsim presărate, în opera sa, poezii care aspirau la statutul elegiilor. Iată un exemplu în acest sens: „Cine ești tu, cel care ești,/ și unde ești, când nimic nu este?/ Născut dintr-un cuvânt îmi aduc înțelesul / într-o pustietate divină”, iar în finalul poeziei: „Mă rog să fii, de mine însumi / mă rog să fii. Arată-te” (Confundare, vol. Oul și sfera, 1967).

== Alte comentarii ==

În acest caz, discursul liric își pierde din fermitate, fiind alcătuit mai degrabă din întrebări, rugăminți și invocații - o slăbiciune pe care Elegia întâia nu o trădează nicidecum.
Criticii au oscilat între diverse interpretări, dat fiind gradul de generalizare a poemului.

Eugen Simion (1978) a fost cel mai onest: „Întâia elegie este o definiție, în stilul taoist pe care l-am mai semnalat, e ceva esențial dar nedeterminat și nenumit. De la punct, cel mai concentrat semn și imaginea cea mai redusă a universului până la Creatorul absolut, totul poate fi îndreptățit, sugerat de acest enigmatic El. Stilul este solemn și ermetic ca în vechile cosmogonii (...), stil pregătitor, inițiatic, cu propoziții oraculare din care fiecare înțelege ceea ce poate” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 178-179).

Pentru Ioan Pop (1980), autorul primei monografii a operei stănesciene, „Elegia întâia (...) reactualizează o «schemă» mitică universală, aceea a eului cosmic...”. Exegetul consideră util să menționeze că „Simbolistica centrului, a punctului și a sferei a reprezentat încă din vechime divinitatea creatoare a lumii. Punctul care se mișcă în haosul originar, definițiile medievale ale lui Dumnezeu ca «sferă al cărei centru e pretutindeni, iar circumferința nicăieri» (...) constituie astfel de repere” (Ioan Pop, Nichita Stănescu, Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980).

Mircea Martin (1969) merge pe scenariul unui „itinerar hegelian”, atunci când afirmă că „se închipuie aici o existență ideală, nebuloasă, bogată în conținut nemanifestat (...), poate chiar ideea în sine...” (vol. Generație și creație, EPL, Buc., 1969, p. 11 - 23, cf. Nichita Stănescu interpretat de..., 1983, p. 75).

Alex. Ștefănescu (1986) apropie preexistența descrisă în acest poem cu „increatul” lui Ion Barbu, găsind similitudini deopotrivă cu străvechile texte sacre indiene sau egiptene „în care divinitatea este definită - cu specifică precauție sacerdotală - prin negație...” (Introducere în opera lui Nichita Stănescu, 1986, p. 102-103).

Atentă la dedicația poemului, Ștefania Mincu (Momentul Nichita Stănescu, în vol. Nichita Stănescu: Poezii, Ed. Albatros, București, 1987) exploatează tema condiției artistului, a creatorului („Dedal construiește Labirintul interior al cuvântului”, p.52), astfel încât ajunge la concluzia că „nedeterminarea acelui El cu care debutează elegia dispare: știm acum că se referă la cuvânt” (p.53). În opinia criticului, Elegia întâia este o încercare din partea poetului de a da „un model constructiv al propriului mod de a se raporta pe sine la cuvânt și lume” (p.60).

Ștefan Augustin Doinaș (1980) se întoarce la tema increatului și la atributele ce îi conferă un „comportament mitic”. Căci „increatul e potențialitate plină, posibilitate pură, complet lipsită de propria sa definiție, deoarece - ființă aproape demonică - el își sparge propriile-i determinări.” Doinaș plusează atunci când afirmă că Elegia întâi este nu numai un poem despre increat, ci „chiar un exemplu de increat” (Poezia și poetica lui Nichita Stănescu, din Lectura poeziei, Ed. Cartea Românească, 1980, p. 193 - 202, cf. Nichita Stănescu interpretat de..., Ed. Eminescu, București, 1983, p. 87).