În căutarea pietrei filosofale

Jump to navigation Jump to search
Ars poetica A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
În căutarea pietrei filosofale
Cina cea de taină
Scrisori din Hiperboreea


II. ÎN CĂUTAREA PIETREI FILOSOFALE[modifică]

Nichita Stănescu a descoperit taina transformării cuvintelor în poezie, deși țelul lui era să găsească piatra filosofală. În timpul experiențelor, unele dintre ele traumatizante, a descoperit taine cutremurătoare, a descifrat mistere și rebusul metaforelor, a transformat puterea gândului într-un laser lingvistic, a practicat dedublarea cu mult talent, s-a împrietenit cu zeul inspirației și cu îngerii ce populează alte planuri decât cele pământești. De aceea, unii i-au dat supranumele Inițiatul, alții Profetul, alții Geniul și nu sunt puțini cei care l-au socotit Alesul.

„Cu cât se-nsera peste arborii rari,/ cu atât începeau să lumineze mai tare / inimile noastre de hoinari,/ căutătorii pietrei filosofale” (Cu o ușoară nostalgie, O viziune a sentimentelor, 1964).

Mai devreme decât alții a descoperit că „nu există o cale spre fericire, ci calea este fericirea însăși” (citat atribuit lui Buddha), dovadă că scrierea sa hemografică „încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică” (Hemografia, în Respirări, 1982, p. 66).

Căutător al pietrei filosofale, Nichita a parcurs un drum la finalul căruia s-a transformat pe sine. Din vechile scrieri am aflat câte ceva despre această Cale:

Alchimia este o știință cu ajutorul căreia se poate descoperi formula transformării metalelor în aur pur, pentru a obține astfel elixirul vieții. Ingredientul primordial este mercurul filosofic, adică un șarpe încolăcit pe un toiag de aur. Mercurul filosofic se obține prin absorbirea sufletului (toiagul de aur) de către argintul viu (șarpele). Acesta este compusul de gradul întâi, oul vitriolat, care cere apoi o coacere treptată spre a se transforma în sulf roșu, apoi în elixir și, în ultima fază, el devine leac universal.

Însă, această revelație e tranzitorie și fără de folos dacă nu se parcurg și restul etapelor. Urmează arderea și purificarea cu ajutorul focului viu, fluid (flux energetic). Când și acest mister i se relevă neofitului, acesta constată că apa încinsă este de fapt „spiritul întemnițat în lucruri”. Urmează apoi Evoluția, adică deslușirea cu perseverență a culorilor sacre ale curcubeului.

Unii căutători descoperă cu spaimă culoarea neagră („Osiris e un zeu negru”), dar sufletul lor trece de la noapte la zi, de la moarte la viață și renasc într-un ocean de lumină albă. În cele din urmă, deslușesc un grăunte gălbui ca aurul și află că au izbutit, devenind suverani, puternici și apostoli. Spiritul lor domnește asupra materiei.

Cum să nu se fi înfruptat Nichita din această hrană spirituală, cu atât mai mult cu cât, probabil, a învățat pe de rost culorile curcubeului, adică a descoperit că „să transformi metalele în aur înseamnă să transformi omul în spirit pur”.

Piatra filosofală nu este un produs de masă, fabricat după o rețetă infailibilă. Nu e un panaceu, un elixir pe care să-l sorbi dintr-o înghițitură și în secunda următoare să constați că se produc transformări miraculoase. „Calea este fericirea însăși”. Piatra filosofală e o cale istovitoare cu suișuri și coborâșuri. Ea impune multe sacrificii și renunțări, dar frumusețea ei e mai orbitoare decât luxul unui trai îndestulat.

Piatra filosofală este omul transformat în spirit pur, sau, în cazul nostru, Nichita Stănescu transformat în poezie: „O continuă avalanșă de poezie cu numele de Nichita. Omul clocotea de inspirație, clipă de clipă. Nu putea să comunice decât prin poezie oricând îl întâlneai și în orice împrejurare s-ar fi aflat” (Edgar Papu, în Album…, editată de Viața Românească, 1984, p. 239).

În poeziile din primele volume există numeroase mărturii ale preocupărilor sale esoterice, motiv pentru care avem bănuiala că experiențele transformatoare s-au petrecut în anii adolescenței, înainte de debut. Mai există indicii că și-a gestat întreaga operă cu mult înainte ca ea să fie așezată pe hârtie, schițându-și mental traseul său liric. De aici sentimentul că opera lui Nichita este unitară, fiecare volum așezându-se într-un făgaș dinainte săpat.

Post-scriptum la a doua scrisoare hiperboreeană[modifică]

Să nu vă închipuiți că viața și faptele lui Nichita au trecut neobservate în rândul contemporanilor. Ei au înțeles fulgerător că sunt martorii unui destin deosebit ce aparține unui om capabil să schimbe istoria. În ciuda modestiei proverbiale, chiar și Nichita recunoștea uneori: „Am un sentiment năprasnic de întemeietor” (Antimetafizica, 1985, p. 127) sau „Fără mine nu se poate, dovadă că sunt”. (Cine sunt eu?, vol.Necuvintele, 1969).

Nichita a trăit cu conștiința unei „pricini secrete de a exista”, care, în viziunea inițiaților, nu este altceva decât misiunea pe pământ a fiecărui om. Ea este secretă, adică fiecare om trebuie să o descopere singur și să o urmeze. Ea este divină, adică e dată. Ea este solemnă, adică alți oameni se vor înfrupta cu solemnitate din rodul ei, spre a fi fericiți. A avea această conștiință înseamnă a te înnobila cu un sentiment, mesianic prin excelență:

– De care amintire nu poți să treci?

– De amintirea de a mă fi născut cu rost. Refuz să cred că individul nu are un rost anume. De aceea forjarea unui ideal, nașterea, adolescența și maturitatea unui ideal, felul fizic în care el se naște sunt ceva care nu se uită pentru că nu te uită ele (Antimetafizica, p. 124).

A opri în loc această stare (de fericire), această pricină (de a exista) înseamnă a-ți îndeplini misiunea. A o lăsa să treacă înseamnă a trăi în zadar: „Numai o operă justifică o existență. Sunt oameni care au trecut ca și cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămâne nimic” ( N. Stănescu, Un pământ numit România, interviu de Iulian Neașcu, în Luceafărul, 22, nr. 14, 7 aprilie 1979, p. 3, cf. Fiziologia poeziei, 1990, p. 565). Pentru a-și justifica existența, Nichita a creat o operă durabilă. Iar opera l-a născut și l-a făcut nemuritor. Într-o poezie din volumul de debut, intuia: „Ne surâdem așa, ca și cum / ne-am spune unul altuia / că-ntr-adevăr trăim / și nu vom muri definitiv,/ niciodată” (Meditație de seară, vol. Sensul iubirii, 1960). Firește, ca un veritabil căutător al pietrei filosofale, Nichita a fost preocupat toată viața să găsească acea poțiune magică, dătătoare de nemurire. A găsit-o, a băut-o și spiritul lui a devenit o torță de lumină albă. Puterea cu care s-a învrednicit l-a făcut suveran peste contemporani și peste epoca în care a viețuit.

Privind în jur, a zis: „M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor... Ce siguranță a făcut ca adolescenții și bătrânii secolului nostru să dorească să existe și atât, ce cunoaștere definitivă a condiției noastre biologice i-a făcut să prefere viața ca atare și nu nemurirea?” ( N. Stănescu, în Album…, 1984, p. 391).

Aceste preocupări și acest tip de atitudine nu au rămas fără consecințe. În jurul lui s-au adunat admiratori, detractori, epigoni și prozeliți, care, împreună, nu făceau decât să-i crească faima. Deși Nichita a înțeles repede riscul de a fi etichetat drept un Mesia și s-a dezis public de acest statut, nu toți l-au crezut pe cuvânt. Așa a apărut Evanghelia după Nichita, o compilație de texte cuprinzând mărturii despre aureola poetului.

Hiperboreea, 27 iulie 2006