A unsprezecea elegie

Jump to navigation Jump to search
Elegia a zecea. Sunt A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
A unsprezecea elegie
Intrare-n muncile de primăvară


A UNSPREZECEA ELEGIE[modifică]

<Poem> I. Inimă mai mare decât trupul,/ sărind din toate părțile deodată / și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,/ asupra lui,/ ca o distrugătoare ploaie de lavă,// tu, conținut mai mare decât forma, iată / cunoașterea de sine, iată / de ce materia-n dureri ia naștere din ea însăși,/ ca să poată muri./ Moare numai cel care se știe pe sine,/ se naște numai cel care își este / sieși martor.// Ar trebui să alerg, mi-am spus,/ dar pentru asta va trebui mai întâi / să-mi întorc sufletul / spre nemișcătorii mei strămoși,/ retrași în turnurile propriilor oase,/ asemenea măduvei,/ nemișcați / aidoma lucrurilor duse până la capăt.// Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine./ Voi alerga, pentru că numai ceea ce este / nemișcat în el însuși / se poate mișca,/ numai cel care e singur în sine / e însoțit; și știe că, nearătată, inima / se va prăbuși mai puternic spre propriul ei / centru / sau,/ spartă-n planete, se va lăsa cotropită / de vietăți și de plante,/ sau,/ întinsă va sta pe sub piramide,/ ca înapoia unui piept străin.//

II. Totul e simplu, atât de simplu, încât / devine de neînțeles.// Totul e atât de aproape, atât / de aproape, încât / se trage-napoia ochilor / și nu se mai vede.// Totul este atât de perfect / în primăvară,/ încât numai înconjurâdu-l cu mine / iau cunoștință de el,/ ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită / de cuvinte gurii care le rostește,/ mărturisită de gură inimii,/ de inimă sâmburelui ei,/ cel în el însuși nemișcat, aidoma / sâmburelui pământului / care-ntinde jur împrejurul lui / o infinitate de brațe ale gravitației, // strângând la sine totul și deodată / într-o îmbrățișare atât de puternică,/ încât îi sare printre brațe mișcarea.//

III. Voi alerga, deci, în toate părțile / deodată,/ după propria mea inimă voi alerga,/ asemeni unui car de luptă / tras din toate părțile simultan / de o herghelie de cai biciuiți.// IV. Voi alerga până când înaintarea, goana / ea însăși mă va întrece / și se va îndepărta de mine / aidoma cojii fructului de sămânță,/ până când alergarea / chiar în ea însăși va alerga, și va sta./ Iar eu mă voi prăbuși / asupra ei, asemeni bărbatului tânăr / întâmpinându-și iubita.//

V. Iar după ce voi fi făcut ca alergarea / să mă-ntreacă,/ după ce / mișcându-se-n sine va sta / ca de piatră, sau / mai degrabă asemeni mercurului / înapoia geamului / oglinzii,/ mă voi privi în toate lucrurile,/ voi îmbrățișa cu mine însumi / toate lucrurile deodată,/ iar ele / mă vor azvârli înapoi, după ce / tot ceea ce era în mine lucru / va fi trecut, de mult, în lucruri.//

VI. Iată-mă / rămânând ceea ce sunt,/ cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,/ înapoi spre mine însumi alerg,/ smulgându-mă de pretutindeni,/ smulgându-mă de dinaintea mea,/ dinapoia mea, din dreapta, și / din stânga mea, de deasupra, și / de dedesubtul meu, plecând / de pretutindeni și dăruind / pretutindeni semne ale aducerii-aminte:/ cerului - stele,/ pământului - aer,/ umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.//

VII. ... trup ciudat, trup asimetric,/ mirat de el însuși / în prezența sferelor./ mirat stând în fața soarelui,/ așteptând cu răbdare să-i crească luminii / un trup pe măsură.//

VIII. A te sprijini de propriul tău pământ / când ești sămânță, când iarna / își lichefiază oasele ei albe și lungi / și primăvara se ridică.// A te sprijini de propria ta țară / când, omule, ești singur, când ești bântuit / de neiubire,/ sau pur și simplu când iarna / se descompune și primăvara / își mișcă spațiul sferic / asemenea inimii / din sine însăși spre margini./ A intra curățit în muncile / de primăvară,/ a spune semințelor că sunt semințe,/ a spune pământului că e pământ!// Dar mai înainte de toate,/ noi suntem semințele, noi suntem / cei văzuți din toate părțile deodată,/ ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,/ sau un câmp, pe care-n loc de iarbă / cresc priviri - și noi cu noi înșine / deodată, duri, aproape metalici,/ cosim firele, astfel ca ele / să fie aidoma tuturor lucrurilor / în mijlocul cărora trăim / și pe care / inima noastră le-a născut.// Dar mai înainte de toate,/ noi suntem semințele și ne pregătim / din noi înșine să ne azvârlim în altceva / cu mult mai înalt, în altceva / care poartă numele primăverii.../ A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu / înlăuntrul fenomenelor.// A fi sămânță și a te sprijini / pe propriul tău pământ.//

Comentarii[modifică]

După o suită de nașteri - descrise în ultimele patru elegii - , poemul care închide ciclul și volumul parcurge, în foarte mare viteză, distanța de la naștere la moarte (legea creșterii și a descreșterii). Secvența poate fi privită la fel de bine din perspectivă cosmică, ori a existenței umane. Legea este aceeași, doar unghiul diferă.

Acel „recipient” al esențelor lumii, acea inimă ce pulsează sub straturi de gheață în așteptarea primăverii, acel ou care se sparge pentru ca pasărea să-și ia zborul - ei bine, toate acestea nu sunt decât metafore pentru a îmbrățișa teoriile inflaționiste privind expansiunea timpurie a universului.

După acest moment critic, Universul începe să „crească” în dimensiuni, să se dilate uniform în toate direcțiile, să expandeze cu o viteză bine definită. Dacă această viteză ar fi mai mică decât viteza de lansare, Universul s-ar fi contractat demult, ar fi pâlpâit și s-ar fi stins. Dacă viteza ar fi mai mare, gravitația era învinsă și nu ar permite formarea galaxiilor, a planetelor și, deci, a vietăților. Cu certitudine însă, cuvântul de ordine e alergarea: „Voi alerga, deci, în toate părțile deodată...”.

De 15 milioane de ani Universul „aleargă” în toate părțile deodată, fără să dea semne că ar obosi. Dar va veni o vreme, când, într-un alt efort de voință, „înaintarea, goana, ea însăși mă va întrece și se va îndepărta de mine” (elanul vârstelor mature), „și va sta”. Este fracțiunea de secundă în care Universul se va opri din expansiune și va parcurge o alergare înapoi, spre origini, însă pe trasee modificate față de cele inițiale: „cu steaguri de frig, cu scuturi de singurătate, înapoi spre mine însumi alerg, smulgându-mă de pretutindeni”. E sfârșitul de august, când mijește toamna; e vârsta de 50 de ani, când îți culegi de pretutindeni aducerile-aminte. La nivel cosmic, vorbim de epuizarea treptată a rezervoarelor de combustibil interstelar; galaxiile se vor stinge rând pe rând, până când ultimele stele se vor transforma în pitice albe.

La un moment dat, lumina se va retrage în găoace, iar gravitația va stăpâni întreg Universul; materia se va contracta atât de mult încât nu va rămâne decât un bob de sămânță. O sămânță născătoare de alt univers, după ce iarna hiperboreeană își va lichefia „oasele ei albe și lungi”.

Purificați de aceste metamorfoze, vom intra „curățiți în muncile de primăvară”, căci noi, oamenii, suntem semințele, suntem aidoma Universului; „noi suntem cei văzuți din toate părțile deodată”, aleph la puterea aleph.

Totul e simplu, ne spune Nichita. Noi suntem semințele și ne pregătim din noi înșine să ne azvârlim în altceva, cu mult mai înalt, în altceva care poartă numele primăverii. Totul e atât de simplu.

Cojile oului se vor sparge din nou, iar Universul va începe să expandeze cu o viteză bine definită, „alergând” în toate direcțiile deodată. În spiralele galaxiilor se vor naște planete și sori, iar lumina se va încovoia sub efectul încă palid al gravitației. Undeva în spațiul cosmic, o planetă albastră. Materia se organizează în celule.

„Alergau celulele până când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele până când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atât de puternic în ea însăși, încât interiorul ei devenea os.

Alergau animalele atât de înghesuite unul într-altul, până când vârful alergării lor deveni maimuță și maimuța om. Se făcea că oamenii alergau până când se schimbau în cuvinte, și, oh, puternicile cuvinte, la rândul lor, alergau născând idei” (Nichita Stănescu, Respirări, 1982, p. 164)

Elegia a unsprezecea deschide de fapt o carte a viitorului, căci „primăvara” este simbolul nud al noului ciclu cosmic ce se prefigurează. Nichita descoperă taina profețiilor atunci când accede viitorul prin creșterea vitezei de procesare a informației. În alt loc precizează: „Viteza cea mai mare este viteza gândului. Viteza gândului având un caracter abstract e singura viteză care poate fi infinită.” (Respirări, 1982, p.112). Nichita a parcurs cu inteligență și perseverență toate treptele inițierii, dovada cea mai concludentă fiind volumul 11 Elegii. Mesajul acestei cărți, deși incifrat, atinge cu delicatețe o coardă sensibilă a sufletului fiecăruia dintre noi, iar vibrația ei intră în rezonanță cu ceva nedefinit din trecutul și viitorul ființei noastre, a destinului nostru. Elegiile sunt o contemplare, un parcurs al umanității din perspectiva spiritului uman, spirit ce minimalizează, fără a nega, orice componentă a fiziologiei.

Patru ani mai târziu, pe un exemplar al ediției în limba franceză a Elegiilor (Editura Eminescu, București, 1970), oferit prietenului Gheorghe Tomozei, Nichita a scris: „... pe această carte a unei deznădejdi, nici acum cu trecerea vremii vindecată; pe această carte al cărei noroc literar mă înspăimântă, echivalând cu o laudă pentru un ochi care plânge: - Ce frumos plângi!” (vezi Album…, 1984, p. 410).