Valea Albă/Capitolul 3

Jump to navigation Jump to search
←←Cetatea Chilia Valea Albă de Gheorghe Asachi
(Valea Albă)
Credința și fanatismul→→


Munții au fost totdeauna azilul libertăței popoarelor asuprite. În sânul lor, în epoha modernă s-au născut și s-au păstrat independința Elveției, și azi încă Caucazul formează cetatea cea nestrăbătută a circazienilor. De asămene, azil și tărie au fost Carpatul pentru români, cari ș-adăposteau familia și avutul lor în sânul lui, îngrădit de stânci amenințătoare și încins de râuri limpetoase. După sfătuirea boierilor dară, Ștefan voievod rândui a se rădica toți locuitorii, bătrâni, femei și copii, din șesuri și a se strămuta cu toate cele purtătoare la locuri strâmte. Întristată și duioasă privire înfățoșa astă migrațiune, când fiecare și părăsea casa, livada cu pomătul și ogorul, mai nainte de a-l săcera și de a culege poama, lăsând dupre sine cotunurile deșerte. Afară de cetățile Romidava lângă Roman, Mira, Ghertina și Soroca, erau și sunt încă și azi în țară pozițiuni ce de natură se par a fi plăzmuite pentru apărare și cari poartă nume de cetății firești.

Una din cele mai însemnate în Țara de Sus este acea numită Catelina, aproape de Cotnar, care la asămene împregiurări au servit de azil și de tărie poporului. Natura, prin minunatele ei combină ri, au urzit aice o tărie ce ar putea fi de model fortificărilor lucrate dupre regulile artei, având sub apărare un loc întins cu tabără întărită, unde putea petrece câteva mii de familii cu tot avutul și cu vitele lor. În pozițiunea aceea se închisă parte din locuitorii Țărei de Sus, unde se vedeau adunate femei și copii, pentru a cărora apărare erau înarmați chiar locuitorii, părinți de familii, pe când giunimea aleasă au sporit oastea lui Ștefan voievod, care rânduise locuitorilor a arde casele, grânele și toate cele ce nu le puteau transporta cu dânșii în taberile și palancile întărite, pe la locurile strâmte; iar el însuși, cu oastea sa, cerca a împedeca pe turci în trecerea Dunărei, unde ii întinsăseră cinci manine poduri preste acest râu puternic, menit de natură, ca și Carpatul, a fi paladiul apărători al moldoromânilor.

Pe când Ștefan se anevoia de a împedeca sau macar a îngreuia trecerea turcilor peste Dunăre în Moldova, aceștia, cu agiutorul lui Vlad al României, socru necredincios al lui Ștefan, se înlesniră pe aiure a trece acest râu și a se înainti în țară pe la poalele munților, încât oastea moldovană, spre a nu avea tăiete comunicațiunile cu punturile muntenoase, fu nevoită a se retrage, stârpind în calea sa toate cu foc, spre a nu lăsa dușmanilor nici o înlesnire în drumul lor. Cu toate aceste, pe când moldoromânii se retrăgeau spre fundul munților, pe malul drept al Moldovei, călărimea cea numeroasă a lui Mohamed, trecând politia Roman, răzbătusă repede partea de-a lungul Siretului, cuprinzând între aripile ei pozițiunea oastei moldovene, încât constrânse pe Ștefan voievod a accepta bătălia cea memorabilă, luni, în 26 iulie 1476.

Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimânt mare. Un șes întins, având spre apus culmea dealurilor păduroase, ce despart între sine râurile Bistrița și Moldova, se mărginește despre răsărit cu ist din urmă râu și se deosebește prin natura cea mănoasă a pământului, care preste cea mai mare parte a anului este înflorit și verde, și cu toate aceste din vechime se numea Valea Albă, ca și râurelul care, având obârșia sa în sânul acelor dealuri, șerpează de-a lungul și dă în râul Moldova.

Oastea moldoromână din acea epohă nu era compusă din soldați, adecă luători de sold (simbrie), ce din aprozi, oameni de oaste, a cărora căpitenii erau boierii [1], îndatoriți cu armașii și gloatele lor la chemarea domnitorului a se aduna spre a compune oastea țărei. Drept aceea, aice se aflau acii întăi boieri, cu fiii și cu armașii lor, parte călărime, parte arcași, având pe spate o cucură cu săgeți, la coapsă încinsă o sabie și în mână unii o lance, alții măciuci ferecate și o pavăză, iar călărimea, panțierii [2] , drept gvardie domnească, erau cu zale de fier învăscuiți, având de asămine arc și cucură cu săgeți, iar mai cu samă lănci și dărzi, pe care le aruncau în depărtare, în asămănare geritului turcesc. Asămene între aceștia era și un stol de giuni genovezi, înarmați după datina italiană cu sănețe, în cap coifuri de oțel, având în fruntea lor pe bătrânul Radaman, iar un număr de tunari, cu tunuri de nou în oaste întroduse, erau așezate pe la locurile cuvinite.

După ce au rânduit fiecărei cete și stol pozițiunea sa, dupre esemplu anticilor eroi, cari debarcând pe țărmul dușmanului ș-ardeau vasele, spre a nu avea putință de a fugi dinaintea lui, asămene Ștefan voievod ș-au pedestrat călărimea, ca să nu mai aibă mod a se retrage din fața năvălitorilor, ce mântuirea ei să o afle numai în învincere.

Împlinindu-se toate măsurile aceste în agiunul acelei zile memorabile, s-au împlântat o cruce colosală pe un muncel, aflători în mezul șesului, aice clerul serbă o liturghie, în care Ștefan voievod, hatmanii, curtea sa, parcalabii și aprozii s-au împărtășit cu sânta comunicătură, spre a-și spăla păcatele înaintea răposărei cu sângele vărsat pentru patrie. Cercetând apoi oastea, domnitoriul adună în giurul său pe căpitenii și le-au rostit aceste cuvinte: „Oamenilor de oaste, pentru apărarea țărei noastre, pe care soarta au făcut-o mai mult frumoasă decât puternică, noi trăim neîncetat încinși cu arme, fiecare, cu agiutoriul Celui de Sus, pănă amu am mântuit-o de încercările cele crunte ale dodăitorilor noștri. Amintiți-vă că voi, ca și nainte părinții voștri, ați înfrânt pe Albreht al Poloniei, pe Mateeși al Ungariei, pe Vlad al României și pe Manica al tatarilor. Toți aceștia pe rând ne învidiază țara mănoasă și bărbăția oastei noastre. Puternicul sultan Mohamed, cel ce au supus împărăția grecească, de nou adunând gloata numeroasă de oaste, iată aice ne-au agiuns și mâne va să cerce soarta armelor! Dară dușmanul este tot acela căruia i-ați smult Cetatea Albă și Chilia, acela pe care voi, în anul trecut, cu sunet l-ați înfrânt la Racova, pentru care triumf numele moldoromân au răsunat păn la Apus și s-au serbat chiar în cetatea Roma! Acea amintire glorioasă, sânta cruce, în al căria semn pururea ați învins și care azi vă umbrește cu lucoarea ei părinții, copiii și femeile voastre, a cărora singură tărie este pieptul vostru și care, tremurând, așteaptă de la voi mântuirea lor, vă conduc la învincere. Ziua aceasta va fi aceea care pe totdeauna va întemeia pacea; fiecare din voi, ostașilor, pre lângă laudă și mângâiere, se va împărtăși de prăzile avuțiilor Răsăritului, de care este plină tabăra dușmanului. Viu este Dumnezeu și vie fie pe totdeauna Moldova!”

La auzirea acestor cuvinte, din mii de guri s-au repetat: Viu este Dumnezeu, vie fie pe totdeauna Moldova! — și strigătul fu atât de tare, că răsunetul său au ribombat pănă în tabăra turcilor și un tremur răzbătu inimile lor. Soarele, asfințind cătră apus, umbrea nourii și orizonul de o lucoare roșie, menire cumplită a zilei viitoare. Asemene și luna plină, răsărind din sânul Mărei Negre, abia răzbătând pintre nouri, întindea preste Valea Albă un văl posomorât. Pretutindenea domnea tăcerea; ostașii cetelor deosebite, tăbărâți în pozițiunile ce li s-au rânduit, întinși pe armele lor, repozau, unii își aminteau de familia lor, alții de amori, cii mai mulți dormeau, nu mai viglele, împărțite ici, colo pe la posturile lor, privigheau și cu ochii ageri spionau cele dimpregiur.

Dar Ștefan voievod, în port de aprod de rând, acompaniat de fiul său Alesandru, petrecea pe gios întru cercetarea oastei, după care se retrasă în cortul său, unde, după ce făcu rugăciunile sale, s-au ațepit de un somn scurt și turburat de multă îngrijire. Aurora nu răsărise încă când Ștefan voievod au aflat toate căpiteniile la posturile lor și ostașii în rând de combatimând. Buciumurile de aramă au dat semnalul lovirei, dar gurile de bronz ale tunurilor turcești, care nu de mult se făcuse spaima răzbelului, răspunseră ca un urlet la astă prochemare, și deodată cu răsăritul soarelui se repezi, ca un nor îngrecat de fulgere, călărimea turcească, învitânduse oștenii între dânșii cu răcnetul de Alah!

Cine va putea număra și descrie oastea turcească compusă din felurite națiuni, ce se deosebeau prin fizionomie, port, arme și modul luptei, cine este în stare a semnala bărbăția moldovenilor! De trei ori călărimea turcească, peste troianuri de morți trecând, răzbătusă păn la cruce, care ca un centru era împlântată în mezul oastei creștine, și de trei ori moldovenii pedeștri, dar înaripați de un eroic entuziasm, îi respinseră pân în tabăra lor. Mult timp bataia era nealeasă, căci ambele părți îmblau a se osteni, dar pe când moldovenilor nu li venea de nicăirea agiutori, ci, din clipă în clipă picând, se împuțina numărul lor, deodată din dosul munților se deștinsă un șir de călărime proaspătă turcească, care cuprinsă oastea moldovană din două părți.

Atuncea re-ncepu nu lupta, ci măcilăria, căci zece turci năbușă asupra unui moldovan; cii mai mari boieri, cu aprozii lor, fiii, căpiteniile, călugării cu crucea în mână au pierit de sabia cea ageră a turcilor, cari, însuflețiți de ființa marelui sultan, dezvăleau o bravură și netemere de moarte estraordinară.

Ștefan vedera minuni de eroism și de înțelepciune întru conducerea oastei, cungiurat de o ceată de aprozi și de stolul giunilor genovezi, conduși de bravul Radaman, domnul se purta pretutindenea ca fulgerul, dar în o amestecătură, agiungând în mezul dușmanilor, armasarul său fu rănit și el însuși căzând era aproape să încapă în mâna turcilor, dacă credinciosul bătrân Radaman nu i-ar fi dat calul său, care l-au depărtat de acel pericol; însă lovirea săgeții pregătită lui Ștefan nemeri în ochi pe mântuitoriul său, care căzu mort. După aceasta, oastea Moldovei fu în urmă nu învinsă, ci stropșită de numărul turcilor, cari cu preț mare ș-au răscumpărat învingerea, căci cadavrile lor acopereau toată poiana din Valea Albă. Ștefan voievod, cu un număr mic de ai săi, s-au tras pe la munte și prin codru și au agiuns la cetatea germană, ce-i zic Neamțul, unde se afla familia lui, odoarele și muma sa, doamna Elena, care, dupre tradițiunile istorice, au vederat la astă tâmplare un suflet eroic, precum o descriu și cânticile națiunale. Auzirea acestei catastrofe răspândi un doliu general între familiile moldovenilor, căci fiecare din ele pierdusă un dorit fiu, frate sau părinte, și în acest doliu rămasă țara îndelung acufundată, însă și popoarele de prin pregiurul Moldovei, auzind despre astă tâmplare, s-au scârbit și mai mult s-au înspăimântat despre cele ce puteau urma pentru țările învecinate.

Polonia începu a se și înarma. Turcii, după ce s-au adăpat cu sângele creștinilor și s-au înavuțit cu despoierea celor uciși, îngropară numai pe morții lor, iar cadavrile moldovene rămaseră espuse câțiva ani vântului, soarelui și gerului în poiana dintre Moldova și pădurea Uscații, așa denumită din cauza focului ce-i dăduseră turcii la atacul făcut din astă parte, căci necurmatele lupte n-au fost iertat pe Ștefan a se îndeletnici cu îngroparea oaselor. După acestea Mohamed s-au înaintit la Suceava și altă oaste la Hotin; ambele cetăți fură asediate, însă nu se putură lua. Din neîngroparea cadavrelor se născu în tabăra turcească epidemie pestilenițială; foametea urmă din lipsa proviziunei, care, împreună cu flota ce o transporta pe Marea Neagră, se acufundă de o furtună cumplită. Matei Corvin adusă o oaste ungurească pe marginea Serbiei, încât Ștefan voievod, cu toate că pierdusă bătălia de la Valea Albă, readunându-și oaste, au urmărit pe turci păn la Dunăre, le-au reluat cea mai mare parte a prăzilor și a prinșilor. Apoi, cu agiutoriul unui corp de trupe transilvane, sub comanda lui Ștefan Batori, au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor, și în locul acestuia, a cuscru-său, așeză în București pe Vlad Cepeluș; după ce au alungat pe soția sa Voichița, fiica celui întăi, el se însură cu doamna Maria de la Mangop.

Note[modifică]

  1. Filologii derivă acest nume de la varo baron, un grad de nobleță și învechime militară. Filoslavul derivă ist titlu de la boieri slavinesc care de asemenea s-ar trage de la acest roman baron precum țarul de la cesar. (Gh. A.).
  2. Panțierii, ostași purtători de panțieri, lorica sau zale, un feli de tunică, camașă țăsută de fier spre a apăra de lovirea ascuțitului pieptul și pancia (pântecele) (Gh. A.).


▲ Începutul paginii.