Valea Albă/Capitolul 4

Jump to navigation Jump to search
←←Valea Albă Valea Albă de Gheorghe Asachi
(Credința și fanatismul)
Panahida eroilor moldoveni→→


De la reașăzarea lui Mengheli-Gherai pe tronul Crimeei, am zis că au fără întrerumpere între el și între Ștefan voievod o relațiune neturburată. Atacurile și invaziunile cele dese ale tatarilor contenise, numai acele ale oardei de nogai împresurau uneori marginile Nistrului, în atacurile și prăzile lor asupra Poloniei. Ambii acești domnitori se îngrijau cu reciprocitate de interesile publice și acele private. Mengheli-Gherai, care era strâns legat prin o aleanță cu țarul Moscvei Ivan III, fu în multe încungiurări mijlocitori între acel puternic suveran și între Ștefan, care în o epistolă foarte patetică i se tânguia de soarta neferice care au întâmpinat fiia sa Elena, măritată cu țarul Dmitri, clironomul tronului Moscvei, provenită din intrigile țarinei Sofia, maștiha acelui giune țar, greacă, principesă a Bizantului suprat de Mohamed.

Megheli-Gherai, a căruia agerime în domnie și simțimânte marinimoase și umane îl înălțau preste sfera comună a compatrioților săi, în lucoarea restatornicirei sale în Crimeea, nu-și putu uita și stânge simțimântele lui de familie și deseori în cele puține oare de singuratate își amintea de ființile prețioase inimei sale, pierdute în catastrofa care, înturnându-i tronul, îi lăsă o amintire atât de dureroasă, mai ales despre fiie-sa Fatme, care, precum se știe, era pentru suvenirul maicei sale idolul inimei părintești.

Fatme însă își uitasă țara nașterei, la care nu o lega decât aducerea-aminte a maicei sale. Patria ei era amu Moldova și părinții i se reprezentau în domnitorii care o încungiurau cu o duioasă afecțiune, precum și ea prosfora o respectuoasă iubire și adorare. Pre lângă aceste, se deprinsăse a considera pe Radaman ca pe părintele ei, și fiul său, companion al copilăriei și al soartei sale, i se făcu un ce neapărat al vieței, încât astă afecțiune era nutrită în curs de câțiva ani prin mărturisirea simțimintelor reciproce ale giunelui care, ca șeful copiilor de casă genovezi, avea la curte zilnică ocaziune a întreținea speranța inimei sale.

Într-o dimineață, Fatme, ieșind din curte și mergând singură prin grădină la paraclisul apropiet, când agiunsă între tufarii umbroși, văzu apropiindu-se un străin, pe care dupre portul său îl recunoscu de tatar. Acesta era un imam (monah), venit de curând din Asia, precum zicea, cu dorința unui simțimânt de evlavie a face un pelerinagiu (hagealâc) la Valea Albă, spre a aminti acolo de fratele său ucis în memorabila acea bătălie, care cerere umilită, în privirea evlaviei, i se învoise. Acest imam era din tagma cea mai fanatică, a căria datorie și mai mare merit sta de a mântui din sclăvie pe acii de credința mahometană, însă, în adevăr, era tatar din Crimeea.

El au fost descoperit că, în cursul catastrofei Cafei, pre lângă genovezi, mulți din legea mahometană s-au răpit și au încăput între creștini și prin îndelungă cercetare aflasă că Fatme, fiia sultanului, petrecea în Moldova, pentru care, ca unul ce în persoană combătusă la Valea Albă, întreprinsă astă călătorie și cu pericolul vieței sale s-au însărcinat a adeveri factul, a mântui de închipuita nenorocire a Fatmei (de giugul creștinesc) și prin un mod ce-l pregăti cu multă ghibăcie a o fura din mijlocul curței și a o conduce la Bacci-Sarai, în sânul părintelui, de la care, pre lângă meritul sufletesc, aștepta o generoasă mulțămită.

Luând un aer umilit și modest, ca acela ce caracterizează pe toți din tagma sa, el cuprinse cărarea giunei, carea, acufundată în reflexiuni, pășea spre paraclis. De pe pozițiunea lui umilită și în vârstă respectabilă crezându-l un cerșitor străin, ea întinse mâna cu o monedă; însă imamul o apucă de mână și în limba tatară îi zise cu blândețe: „Fiică a Orientului, de unde răsare lumina și credința adevărată, tu născută în paradisul cel pământesc, crescută în sânul desfătărilor curței de la Bacci-Sarai! Numai furtuna cea înfurietă a mărei te-au putut arunca pe acest pământ sălbatic, adăpat de sângele musulman! Am văzut sorioarile tale în Crimeea plutind în aur și în aburii miresmelor Arabiei, bând ambrozia plăcerilor, negustând amarul decât când se amintează de dulcea lor Fatme, care în străinătate petrece-n sclavie! Dupre voința profitului nostru Mohamed, mulți dintre noi s-au ales, cu desprețuirea vieței, a îmbla de la răsărit păn la apus întru căutarea turturelelor rătăcite! Cu toată greutatea, eu te-am aflat și acesta e semnul cel mai vederat că Alah cel de sus voiește înturnarea ta. Ferice de tine, ferice de mine, când te voi reconduce în patrie; vino, urmează după mine, toate sunt pregătite pentru tine, nu la fugă, ci la triumful tău. Așa odeneoară Mohamed fugi la Meca, dar fuga lui este mântuirea islamului; zelul cel sfânt să înaripeze pasul tău — vino!” și aceste zicând, trage pe giună în partea opusă. De la început, la auzirea acestor cuvinte, ea crezusă pe tatar rătăcit de minte; dar când auzi și câteva particularități, i s-au părut că vede un demon necurat, care îi întinde cursă spre a o abate din calea adevăratei credințe ce îmbrățoșasă cu atâta înfocare.

Deci începu a-și face cruce, ca să piară necuratul, dar acesta îndoia îndemnarea lui, întrebuind chiar și puterea de a o trage cu sine. Atuncea, înțelegând că acesta era un fanatic viu, nevăzând de nicăiure vreun agiutori, se înarmă cu curagiul credinței și cu glas puternic zise: „Din câte mi-ai spus, te cred întru adevăr o naibă [1] trimisă din iad spre încercarea credinței mele! Eu sunt născută din mamă creștină, care m-au crescut în sânul maicei bisericei adevăratului Dumnezeu. El este scutul și mântuirea mea, în numele lui orânduiesc ție ca să piei dinaintea mea și să te întorni la idolii tăi!..”.

Fanaticul, văzând că nu o poate îndupleca cătră fugă, s-au înfuriat și, decis a nu lăsa nedeplinit votul ce au jurat, scoasă din brâu un pumnal scânteitor și se răpezi asupra-i spre a o îngiunghie; însă Dumnezeu priveghea preste credincioasa sa. Din tufari, ca un fulger se aruncă giunele Radaman cu un strigăt tunători și cu spata în mână; alergând, străbătu pe tatarul furios, care, lovit chiar în inimă, în miezul blăstămilor căzu pre pământ. La vuietul ce urmă din astă cumplită tâmplare, se adunară din pregiururi păzitorii și rădicară de pre pământ pre giunea leșinată lângă ucigașul care se rotolea în sângele său. Ea fu transportată la curte în camera sa și însăși doamna se îngriji de sănătatea și mântuirea ei. La cercetarea ce se făcu, s-au aflat între vestmintele tatarului ascuns un talisman, cu însemnare că el, din evlavia legei sale, ucisăse un număr de creștini și că-i lipsea încă un mort spre a complecta numărul de trei ori trei uciși de propria sa mână, și ca între aceștia se afla și bătrânul Radaman, săgetat de dânsul la bătălia de la Valea Albă, pentru că tatarul, care îl recunoscu, descoperisă că el au răpit pe fiia hanului și împreună cu 150 giuni genovezi au substras-o de la legea mahometană, la care aceștia erau meniți.

Ist evenimânt, tâmplat chiar în miezul curței domnești, vedera sumeția unui fanatism orb al tatarului, care știu a învinge toate greutățile unei asămene întreprinderi. Dar totodată astă tâmplare tristă spori compătimirea și afecțiunea nu numai a domnitorului și a doamnei, ci și acea a curței și a publicului asupra lui Radaman și Domnicăi, a cărora soartă din copilăria lor era îmbinată în furtună și în fericire.

Văzând din toate aceste o menire cerească asupra lor, s-au decis a reuni pe totdeauna pe acești giuni prin o sfântă legătură. Dar înaintea acestui act solenel, Domnica au mărturisit adevărata ei familie, că era fiia lui Mengheli-Gherai. Drept aceea, îndată ce se vindecă din pătimirea suferită, însuși venerabilul mitropolit al țărei, Teoctist, i-a cununat în biserica sântului Dimitrie, catedrala Sucevei, și astă zi fu serbată ca un evenimânt ferice de familie, în care s-au încununat și s-au remunerat credința și virtutea. După aceste Ștefan voievod înconștiință pe Mengheli-Gherai că fiia lui, ce o crezu pierdută, se descoperi în astă giune, care, înnoită prin două daruri, al botezului și al cununiei, se făcu iar cetățană moldoromână și soția fiului credinciosului Radaman, încât astă tâmplare avea să fie un nou gagiu de statornică alianță între ambele țări. Mengheli-Gherai, ca un bărbat înțelept și fără pregiudețe, înțelesă întru aceasta voia Celui de Sus, ce este unul în ceri pentru toți oamenii lumei și numai de cătră aceștia sub multe numi și forme se întitulează. El prin fericirea fiicei sale s-au mângâiet de departarea ei și prin asta au mărturisit că, mai mult decât plăcerea lui, prefera soarta ei. După încheierea acestei serbări casnice, au urmat alta națiunală, sfântă și patetică, de care s-au împărtășit toată țara.

Note[modifică]

  1. Naiba, italian nabisso: iad; la orientali naiba înseamnă un om din tagma sânțită a giuraților. (Gh. A.)


▲ Începutul paginii.