Valea Albă/Capitolul 2

Jump to navigation Jump to search
←←Taurida sau Crimeea Valea Albă de Gheorghe Asachi
(Cetatea Chilia)
Valea Albă→→


Însărcinat cu îngrijirea giunilor sclavi din Cafa, între cari amu se aflau Fatme și giunile Radaman, ci erau de cielalți necunoscuți, Radaman s-au îmbarcat în galera destinată în care se așezasă o ceată de douăzeci și patru turci, spre paza giunilor sclavi și mai ales a prețioaselor obiecte încredințate răspunderei lor. Modul cel blând și îngrijitori al lui Radaman, ca al unui părinte duios, nu putu de la purcederea flotei mângâia pre atâța copii cari, văzându-și părinții adunați pe țărmul mărei și pe alții împărțiți prin alte galere, simținduse amu orfani și pe totdeauna despărțiți de dânșii, vărsau lacrimi și împleau aerul de bocete pătrunzătoare, pe când fioroșii vincitori răsunau cântece de triumf și de bucurie.

Încărcată cu călători de aceste două opuse simțimânte, unii de doliu, alții de bucurie pentru succesul espedițiunei și prada cea mănoasă de care cu toți se împărtășiseră, flota, compusă din 70 galere mari, întinse vântrelele sale spre Bosfor, unde o mâna și cursul natural al apelor către acea poartă, pentru a căreia posesiune din vechime urmează pănă în zilele noastre lupte sângeroase.

După o plutire la început favorabilă, săninul ceriului se înnoură, un vânt puternic de la răsărit turbură undele mărei și, mai nainte de a putea agiunge la vreun port, flota fu cuprinsă de cea mai înfricoșată fortună, care atât de deseori aduce daune simțitoare plutitorilor, încât nu în zadar astă mare se numără între cele periculoase. Tâmplarea, care amenința flota cu vasfrângere, se părea lui Radaman favoritoare mântuirei, pentru că galera pe care se afla și se diriguié de el era acum despărțită de celelalte și apoi el, care din deasa practică cunoștea astă mare, s-au mânat spre apus și la încetarea fortunei, alinându-se marea, recunoscu că plutea spre țărmul Moldovei, pe când turcilor făcea să creadă că se apropie de acela de amiazăzi al Traciei.

În astă opiniune rătăcind cinci zile și atâtea nopți, în care spaima peirei, frigul și durerea asuprise pe mizerii giuni, Radaman descoperi în faptul zilei pământul care cu bucurie fu urat de toți ca țărmul mântuirei lor. Turcii, care crezându-se mai nainte de alte galere agiunși la un port al Rumeliei, pre lângă scăparea din pericul, se bucurau că, descărcând giunii și odoarele cele prețioase, vor căpăta de la sultan nu numai laudă, ci și o parte din prăzile acele, se grăbeau a deștinde pe uscat; însă Radaman, recunoscând că pământul acela era insula numită a Șerpilor, în apropierea gurei Dunărei, i-au încredințat că acea insulă ar fi aproape de Burgas. Deci spre a repoza după un curs atât de îndelungat și periculos, cât și spre a se aproviziuna cu apă de băut, de care de două zile avea lipsă galera, agiungând la un loc îndămânatic, au aruncat ancora, și turcii, doritori a călca pământ, giumătate dintr-înșii câți încăpuseră într-o luntre, luând cu dânșii foalile deșertate, purceseră spre insulă spre a le împlea cu apă. Asta au fost ocaziunea a se întări prin ospătarea de merinde și prin somn pentru o mai departe, deși scurtă, călătorie.

Turcii de pe insulă, după ce la umbra tufarilor de tamarisc au mâncat și ceva dormit, se grăbiră a se înturna pe galeră, dar sosind la țărm rămaseră împietriți văzând abia într-o mare depărtare plutind vasul în direcțiune tot spre apus. Radaman, spre mai bună nemerire a planului de mântuire, după ce au ospătat pe giuni și pe cii 12 turci rămași, le prosforă din o foale și ceva vin, spre a închina întru mulțămirea apropietei sosiri la picioarele sultanului, dar mai nainte au amestecat în băutura aceea ceva narcotic, care nu târziu i-au cufundat în un somn atât de tare, încât lesne fu lui Radaman, cu agiutorul celor mai mari giuni, a-i ucide și a-i arunca în mare. Dezbărându-se în ist mod de ăzitorii lor, toți cu sporită putere mânau vâslele spre a agiunge la gura Dunărei de la Chilia, unde, reîmpins vasul de cursul cel puternic al apelor, cu greu ar fi putut întra dacă pe insula Mocanu, una din cele numeroase pe care aice li formează Dunărea, nu s-ar fi aflat câțiva păstori români mocani, de la cari se trage numele acestei insule și cari la umbra sălciilor răsunau în fluierile lor doinele armonioase ce pe fiecare român îl pătrund amu de melancolie, văzând că simțimântul de națiunalitate s-au refugiat numai în sânul acestor fii ai naturei, la cari, ca oratori nemuritori, amintează și întreține muntele și râurile suvenirul gloriei strămoșești!... Atunce, văzându-se în apropiere de compatrioți, Radaman au înălțat bandiera Moldovei, însoțind-o cu strigăte de bucurie și chemarea de agiutori a tuturor călătorilor.

Acești mocani, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar și răzbelic ce în timpul migrațiunei universale se așezaseră în Moldova sub munții de la Comănești spre Neamțu, precum este știut, de atunce pănă astăzi se ocupă cu păstoria, și numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei și la gura ei. Dânșii au aice cotunile lor nomade, cu staule și tării în contra hoților de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate; de aceea, singura înălțare a bandierei națiunale nu i-ar fi înduplecat a veni vasului întru agiutor, dacă Radaman nu ar fi adaos, prin sunetul buciumului, a le repeta ca un eho sonurile națiunale și a le cere agiutor. Atunce, apropiindu-să la țărm, doi din cii mai miliani mocani, văzând pe galeră un număr mare de copii ce întindeau brațele lor, s-au aruncat în apă, ducând un capăt de arcan, care, legat de galeră, fu de ceilalți tras pe la gura Dunărei la mal, cu toată greutatea ce-i opunea impetul apelor. Soarele se apropia de apus și discul său cel lucitor se cufundă în sânul munților, deasupra cărora Pionul înălța ascuțita și amenințătoarea sa creastă, încât, neputându-se înainti călătoria spre Chilia, s-au aruncat aice ancora și toată ceata giunilor diștinsă și cu lacrimi sărută pământul mântuirei lor. Aice, pe un muncel, se afla cotunul cel întărit al mocanilor, cari, de prin pregiur adunați la țărm, s-au mirat foarte de o ceată atât de numeroasă de copii delicați și frumoși, ce vederau semne de o soartă estraordinară, încât cu respect și duioșie primindu-i baciul, după ce, pentru asigurarea galerei, cătră un număr de giuni mai mari au adaos o ceată de mocani înarmați, condusă pe toți ceilalți pe la locuințile cele umilite, parte în pământ, parte deasupra durate, unde, aprinzând în giur focuri, li s-au pregătit o cină din fructul turmei: lapte dulce și acru, jântiță și cașcaval, și pește cu mămăligă proaspătă, care de genovezi era și în Cafa întrodusă.

Pe pănuși de papură uscată culcați, în mezul oilor și a păzitorilor câni, sărmanii copii dormiră păn a doua zi, când sunetul buciumului păstoresc i-au trezit din somnul ce ar fi fost dulce, întăia oară de la despărțirea lor de părinți și de familie, dacă visurile, prin forme felurite mângâindu-i în somn, nu le-ar fi arătat la trezire ademenirea unei deșerte bucurii, mai ales văzând miei săltând pre lângă mumele lor, de care soarta crudă pe totdeauna-i despărțisă pe mulți orfani, încât mult s-au nevoit Radaman spre a înturna între acești giuni întristați o rază de mângâiere, cum că ceriul, arătându-li-se favorabil prin mântuirea de sclăvie, nu se va îndura și în viitor de soarta acelor ce se încred în el.

Cu agiutorul acestui popor ospitalier re-mbărcându-se călătorii, galera, condusă de păscari, purcesă spre cetatea Chilia, unde au agiuns încă înainte de seară, deși depărtarea era peste opt oare de cale. Chilia numită de antici Ahilea au Clistomastum, era în acel timp una din cetățile cu port care apăra gura Dunărei și plutirea moldovenilor pe acest fluviu și pe Marea Neagră. Astă cetate, care în alianța lui Ștefan voievod cu regele Matei Corvin asupra turcilor se cuprinsăse de unguri, nevoind aceștia în urmă a o deșerta, s-au luat de moldoveni după un asediu lung și fu mai în urmă cauza răzbelului între Moldova și Ungaria, care adusăse înfrângerea lui Matei Corvin la Baia. După aceea, întărindu-se cu puternice bastioane și râpi, cetatea se înarmă cu o garnizoană numeroasă, ce era amu sub comanda părcalabului Isaia. Barcele de pază care au întâmpinat galera genoveză o conduseră în port, unde Radaman espusă părcalabului evenimântul Cafei și vrednica de mirare mântiure a giunilor genovezi pe cari soarta i-au adus sub puternica pavăză a lui Ștefan voievod.

Auzirea acestui evenimânt puse în mișcare toată cetatea, mai ales mumele și copiii lor alergau întru întâmpinarea și mângâierea sărmanilor orfani, care în acele femei duioase și în copiii lor li s-au părut a revedea pe mumele, pe surorile și pe frații lor. Acel întăi act al lui Radaman au fost a conduce la biserică pe giuni, spre a depune mulțămirea lor, și Fatme văzu cu surprindere amestecată de respect biserica creștină și ritul ei, de care atât de des îi istorise mumă-sa. După rugăciunile depuse, ieșind din biserică, acest giune popor venetic, prin soarta sa, nobleța familiei și frumuseța portului și a fizionomiilor atrasă toată luare-aminte și duioșia publică, și câteva case de comerț genoveze mai mult încă se interesară de nefericirea compatrioților. Parcalabul Isaia, după ce au orânduit cele cuvinite pentru ospătarea și adăpostirea lor, îndată au și trimis știință despre aceasta prin un înadins cătră domnitoriul țărei, care se afla în apropiere, la Cetatea Albă.

Acestui principe nu erau necunoscute evenimântele politice ale Europei; agenții lui, pretutindenea răspândiți, îl încunoștințau despre toate. De aceea, din espedițiunea lui Mohamed asupra Crimeei presimțind desființarea statului genovez, cu dreptul giudecă că va veni rândul și asupra Moldovei, pe care voia ca s-o atace din două părți opuse: din partea Dunărei și despre Nistru, pe unde putea trimite numeroasa lui călărime, atât de înfricoșată în acea epohă. De aceea Ștefan voievod s-au nevoit a face ambele sale cetăți marginene despre Marea Neagră neînvincibile; adună mare gloată de oamini și maieștri cari lucrau la întărirea cetăților, privighind în persoană un lucru ce avea a asigura Moldova și din astă parte despre un neamic atât de puternic. Penru care, ca o viglă a Europei răsăritene în contra Semilunei, au cercat a se întări și prin o puternică alianță cu Ungaria și Polonia, cu ale cărora conlucrare nesmintit ar fi ferit pe Europa răsăriteană a purta în timp îndelung obezile otomane, dacă nu gelozia deșartă, dară lealitatea ar fi prezidat la hotărârea lor. Moldova, care pe atuncea poseda țărmul Mărei Negre în lungime mai bine de 20 mile de la gura Nistrului pănă la gura Dunărei, cu delta cutetrelelor sale ramuri, domnea asupra întrărei și ieșirei vaselor, având două cetăți puternice și porturi bune.

Ea, precum s-au vederat și mai nainte, avea o înrâurire simțitoare în plutirea Mărei Negre, și geniul întreprinzători a lui Ștefan cugeta a face din astă parte a țărei sale aceea ce natura și politica sa o destinau a fi centrul industriei, comerciului și fântâna înavuțirei sale. El vizitasă nu de mult valul lui Traian, care, purcegând de peste Dunăre, trece Moldova în astă parte și se încheie la Tighina, lucru urieș al romanilor rădicat pentru apărarea Daciei de cătră barbari, cercetasă lacul lui Ovidie, lângă Cetatea Albă, unde se zice că ar fi îngropat acel poet, care în versurile sale, Tristium, descrie astă țară și propriile sale pătimiri. Aceste monumente antice i se păreau ca niște depozite sfințite, lăsate strănepoților români cu îndatorire a le păstra și a le apăra.

Aceste și multe alte îmbunătățiri plănuite le-ar fi realizat Ștefan voievod, de nu ar fi fost mai totdeauna nevoit a campa și a combate cu oastea sa, când despre o parte, când despre alta a țarei, spre a-i asigura independința, încă din vechime amenințată.

Înștiințându-se de minunata mântuire a giunilor genovezi și de sosirea lor la Chilia, Ștefan voievod se grăbi a călători într-acolo pe drumul cel mai drept, prin Bugeac, de-a lungul lacurilor întinse și în curmezișul râurilor nenumărate, ale cărora albii sunt săci mai totdeauna din cauza stârpirei pădurilor, care din vechime, mai nainte de a fi stârpite, nutreau și adăpau obârșia râurilor și care astăzi, prin o cultură bine înțeleasă, încep iar a se împlea cu apă.

Parcalabul Isaia și Radaman făcură pregătirile cuvenite pentru primirea domnitoriului și prezentarea giunilor genovezi. Cunoscând ei că dupre datina sa Ștefan voievod, sosind la o cetate, cel întăi pas al său era destinat la locașul lui Dumnezeu, plănuiră a-l întâmpina aice cu giunii și cu odoarele aduse. Drept aceea, înaintea peristilului bisericei, descărcânduse din galeră, se depuse obiectele cele rare care erau lui Mohamed destinate; din aceste, parte erau manufăpturi prețioase de ale Indiei și ale Persiei, parte de ale grecilor antici, interesante prin arta lor, prin vechime și care aproape de 20 veacuri fuseră mistuite în sânul pământului Crimeei.

În cursul domniei barbarilor, aceste antichități erau nebăgate în samă, dar de când genovezii se așezaseră la Cafa, dorul arheologiei și al câștigului i-au îndemnat a scormoli în sânul acelor movili, de unde se scoteau prețioase obiecte, din care, parte le trimiteau la Genova, parte le depuneau în muzeum de la Cafa, ca o avere a statului. Toate aceste, la luarea cetăței, s-au prădat de învicitori și cele mai alese, cu alte stofe de Persia și de India, fură încarcate pe galera în care se afla ceata giunilor spre a fi împreună cu dânșii prosforate sultanului.

Din aceste obiecte antice se înșirase înaintea bisericei pe tapete prețioase, în discuri, diademe de aur, brățări, spate, colane, ulcioare de bronz, lacrimătorii, iar mai ales câteva teasuri cu monede antice cu efigiile împăraților Tauridei, pavăza de bronz ce se zice că ar fi purtat-o chiar Mitradate[1] și pe care în basreliev era sculpită lupta amazoanelor Pontului cu scitii. Un bazen de argint, pe care se reprezenta în basreliev istoria Ifigeniei și a Medeei, care, părăsind pe copiii săi, fuge pe un car tras de balauri înaripați, pe când aceștia, aruncați în o luntre fragidă, se luptau cu undele ce le amenința pieire.

Astă din urmă istorie, ce era de minune bine reprezentată, admirându-se de locuitorii adunați, amintea giunilor genovezi chiar soarta lor, despărțirea de părinții lor, periculul în care se aflau încă și îi udau cu lacrimi astă icoană a propriei lor istorie. Astă scenă patetică, de care se înduioșau martorii boieri ai cetăței, deodată s-au întrerupt de strigătele viglilor de pe turnurile cetăței, care dădeu limbă de apropierea domnului.

Bronzurile armonioase ale bisericilor și sunetele răzbelice ale oastei dădură semnalul; un murmur de bucurie și de entuziasm se răspândi între popor și între garnizoană, care vedea în Ștefan voievod pe învincitoriul ei. Oastea cu căpitani și bandiere se înșiră în piață, gloatele giunilor se îndesau la poarta cetăței, bătrânii și femeile întrau în biserică, unde știau că-l vor vedea de aproape, iar clerul cu sânta Evanghelie îl aștepta la ușa bisericei, înaintea căreia în două rânduri erau înșirați giunii călători și în fruntea lor Radaman cu cei doi copii ai lui.

Venirea domnului fu propășită de un nour de pulbere, din sânul căruia ca niște fulgere scânteiau armele aprozilor călări pe armasari sireapi, cari făceau a ribomba pământul de tropotile copitelor ferecate. Cungiurat de un stol de parcalabi, de spatari de casă și panțiri înzeuați în fier sclipicios, Ștefan călărea în floarea și vârtutea vârstei ca de 40 ani; vestimântele sale simple se asămănau cu acele ale oștenilor săi, numai spata era obiectul cel mai prețios, câștigată fiind în memorabila bătălie de la Racova; un tabar lat învălea formele sale cele robuste și pe cap purta o căciulă țurcană; dar aerul cel magestos, focul ochilor săi restrălucea mai mult decât aurul și oțelele bravilor capitani ce-l încungiurau. Un sunet general de urare l-au întâmpinat la trecerea sa prin îndesirea poporului.

El descălică, salutând împregiur, și păși pe gios cătră biserică, unde îl aștepta spectacolul cel interesant și rar în istorie. Aice se vedea un popor întreg de giuni orfani, cari la picioarele sale reclama o faptă dictată de omenie și de politică. Trăsăturile acele aspre ale feței lui Ștefan voievod se înduioșiră la vederea acelor fragizi copii. Salutându-i cu blândețe, domnitorul cu tot acel stol au întrat în biserică, unde depuse evlavioasele sale rugăciuni, cerând, ca întru toate și în astă încungiurare nouă, agiutorul ceresc. După acesta Radaman espusă lui Ștefan voievod cu amănuntul evenimântul ce nu are în istorie asămănare lui și prin care ist stol de giuni, perzând părinții lor, căpătă un puternic părinte în persoana acestui domnitor. Cu blândețe duioase au cercetat anume pe fiecare copil, mângâindu-i și încuragindu-i în pătimirea lor, de a căreia contenire îndată au început a se îngriji. De asemine admiră cu mare luare-aminte obiectele cele rare și prețioase ce erau destinate pentru Mohamed, iar furtuna cea nestatornică le-au adus amu la picioarele învincitoriului său, Ștefan voievod.

Ist evenimânt neașteptat, care au surprins pe toți, aduse eroului de la Racova mare mulțămire și voie bună, crezându-l o chemare a Proniei a recăpăta Cafa de la turci, care întreprindere se părea putincioasă a se plini prin agiutorul unei flote portugheze și a armiei moldovene de pe uscat pe la istmul Tafros (Pericop) [2]. Parte din vasele și teasurile antice de aur curat făcute [3] le prosforă bisericei din Chilia, mitropoliei Sucevei și episcopiilor de Rădăuți și Roman, altele spre a se depune la Suceava în cabinetul obiectelor rare, între cari, spre mirarea tururor, se afla din nou inventatul ornic, ce pre lângă oarele care bătea semnala zodiile anului; acolo era și o colecțiune de nouă arme de foc, numite sănețe, de la care datează schimbarea tacticei răzbelice. După aceea, retrăgându-se la curte, de care în toate politiile avea câte una bine întărită în formă de cetăț uie, Ștefan voievod, consfătuindu-se cu diregătorii săi, orândui măsurile cuvinite pentru așezarea acestor orfani, parte pe la boieri, parte pentru creșterea lor pe la dascăli, ca prin acesta făcându-i buni cetățeni să poată fi și folositori în politică, pentru o alianță între Moldova și Genova.

Iar din acii mai mari au ales un număr spre a face parte din ceata copiilor de casă, ce erau mai aproape de servițiul curței și a persoanei domnitorului și care răspundeau la gradul de paji[4].

Giunea Fatme, care prin nobleța familiei, frumuseța ei și mai ales tinereța cea delicată atrăsăsă toată simpatia lui Ștefan voievod, se încredință deîndată soției parcalabului Isaia, care o condusă la Suceava, unde doamna Maria i-au hărăzit toată îngrijirea unei maice duioase. Pe Radaman, care, pre lângă servițiile de mai nainte, la astă ocaziune dezvăli pe câtă energie pe atâta și omenie, domnitorul l-au îndănuit cu o moșie și i-au încredințat asupra acestor giuni privighere, spre a fi creștirea și întrebuirea lor conformă cu ordinul său, iar pe fiul lui îl rândui de asemene între curtenii săi.

Ziua despărțirei acestor copii, pe cari nenorocirea i-au fost încă mai mult legat între dânșii, înfățoșa o scenă nu mai puțin duioasă; singura lor mângâiere fu giuruința ce li s-au dat că pe tot anul se vor revedea întruniți în capitală în curs de câteva zile.

Fatme, prin blândeța ei, frumuseța și mai ales prin soarta ei cea estraordinară, având de mamă pe fiia unui mazil moldoromân, iar de părinte pe un han, a căruia nume se ascundea, născută în islamiu și plină de zel pentru religiunea lui Hs., toate aceste i-au confăptuit binevoința doamnei, care cu plăcere asculta istorisirea tâmplărilor sale, datinile Crimeei, viața cea retrasă și ovilită a femeilor din serai. După ce prin învățături s-au adăpat de dogmile religiunei hristiane, ea s-au învrednicit a întra în sânul bisericei cătră care din frageda-i vârstă era atrasă. Așa, venerabilul mitropolit Teoctist au botezat-o, puindu-i numele de Domnica, nașă fiindu-i chiar doamna; și prin ist act solenel ea plinise cea de pe urmă voință a maicei sale, urmând a fi model pre cât în frumusețe, pre atâta în blândețe, în bunătatea inimei și a caracterului.

Succesul ce căpătă oastea turcească în Crimeea îndemnă și înlesni pe Mohamed a pune în lucrare planul său de a ataca Moldova din partea Nistrului, drept care pusă în mișcare, pe la istmul de Perecop, o călărime numeroasă, ce cu repegiune straordinară sosi la Cetatea Albă mai nainte de a fi ea de agiuns întărită și aproviziunată.

Spaima Poloniei despre apropierea turcilor fu atât de mare, că o parte a Poloniei se despoporă de locuitori. Ștefan voievod, are vedea fortuna apropiindu-se și din astă parte, trimite cătră regele Cazimir un ambasador după altul, spre a căpăta agiutori de oaste, dupre condițiunea tractatului încheiet.

Garnizoana din Cetatea Albă, atacată de puteri manine, apărându-se păn la cea de pe urmă, au dat cetatea surpată în mânile învincitorilor, împreună cu cadavrile lor. Turcii aruncară în cetate o garnizoană puternică și întăriră spărturile cetăței, însă nu mult s-au bucurat de conchista lor (câștigare), căci Ștefan voievod, mai nainte de a fi atacat despre Dunăre, s-au repezit cu o legioană la gura Nistrului, asaltă Cetatea Albă și pune sub sabie păn la cel din urmă din garnizoană. Mahomed s-au umplut de urgie la auzirea acestor nouă înfrângeri ale oastei sale, încât, jurând pieire neîmpă- catului său dușman, orândui la 1476 a se aduna la Adrianopoli una din cele mai puternice armii, compusă din toate semințiile albe și negre ale întinsului imperiu din Asia și Africa, cu scop vederat a supune Moldova puterei sale.

Văzând fortuna cea amenințătoare țărei și carea avea a se întinde și asupra creștinătăței, Ștefan trimise ambasadori în Polonia, unde la Horcin era adunat Seimul, cerând din nou, în puterea tratatului, agiutori pentru comuna apărare. Regele, prețuind pericolul, au delegat la Ștefan pe palatinul Vontrobka și pe episcopul Borisovski, spre a-i jurui agiutorul cerut, iar pe castelanul Vorocimoviski l-au trimis la Mahomed să-l înduplice a nu combate pe Ștefan, care era aliat al Poloniei. Însă sultanul, știind că Polonia nu se armasă încă de răzbel, agiungând cu oastea sa la Varna, răspunse ambasadoriului cum că bucuros s-ar fi înduplicat la cererea regelui, de nu s-ar fi aflat în mișcare cu asămene oaste, carea ardea de dorință a-și răzbuna onorul militar și moartea bravilor companioni de arme.

Cu toate aceste, în privirea unei asămene mijlociri, sultanul va suspenda (amâna) marșul său asupra Moldovei, dacă Ștefan voievod se va îndatori a-i depune un tribut, a-i înturna pe turcii prizonieri și a-i deșerta Chilia și Cetatea Albă.

Aceste propuneri ovelitoare pentru religiunea și onorul unui popor răzbelic fură cu despreț respinsă de Ștefan voievod, care hotărâre, împărtășită adunărei boierilor și oastei, de toți s-au încuviințat, încheind jurământ că mai bine să piară cu arma în mână, decât a se supune la niște condițiuni care în urmă nu puteau avea alt rezultat decât încălcarea țărei și a privilegiilor, pentru a cărora susținere pănă atunce moldoromânii cu fericire s-au fost luptat.

Note[modifică]

  1. Mitradate VI, regele Pontului, cel mai mare și ne-mpăcat dușman al romanilor, cu cari au purtat răzbel în tot cursul domniei sale de 59 ani. Acel rege, spre a se feri de a fi înveninat, se deprinsăse a mânca în toate zilele o mică porțiune de venin, încât voind în nenorocirea sa a se învenina în adevăr, n-au putut muri decât înfingându-și spata în inimă. Între talenturile sale se numără că cunoștea 22 de limbi. (Gh. A.)
  2. Cronicile străine dau următoarea însemnare despre giunii genovezi a cărora soartă alcătuiește episodul acestei nuvele istorice “Septuaginta magnarum navium classe maximarum opum moles, captivorum quoque et praesertim traditorum frequenes numerus, in Constantinopolim Turco traducebatur. Erat inter illas naves una, centum quinquaginta epheborum adolescentium cohortem, ex omni genere civium Caphae, venustate praestantium, pro gratissimo munere, ad castrandum vel abutendum vehens. In qua cum ad regendum Graecus (Moldavus) quidam substitutus esset. Turcis id non sentientibus, a reliqua classe se abstrahens, duodecim Turcis, qui erant in navi, sub dolo, pro aqua dulci emissis, residuis duodecim occisis, ad portum Kiliae navem appulit, et tam cento quinquaginta iuvenes, aut castrationi aut lupanari destinatos, quam ditissimam supellectilem Stephano Voievodae Valachiae (Molaviae) tradidit. Qua re Stephanus supra modum, exhilaratus, spem recuperandae Caphae, suapte sponte magnam in animum induxit. Longini Historia, liber XIII, pag. 54 (Gh. A.).
  3. Două de asemene teasuri antice, de aur curat și de formă oblungă, în diametru ca la 5 palmace, se aflau în mitropolie și de răposatul mitropolitul Veniamin s-au prefăcut în alte odoare bisericești (Gh.A.).
  4. Din această epohă se pare că s-au propagat în țară pănă astăzi familii nobile genoveze, precum vederează numele italian de Roseti, Negri, Conti etc., așa precum tot din acel uric se trage familia Liprandi, care trecu, poate prin asămene caz, la țarul Moscvei (Gh. A.).


▲ Începutul paginii.