Valea Albă/Capitolul 1

 

Istoria antică a acestei peninsule se ascunde în văl de mitologie, care din evenimentele aice tâmplate au țesut epizoade fabuloase și poetice. Aice Efigenia, fiica lui Agamemnon, fu adusă de Diana și mântuită de sacrificiul la care o condamnaseră oracolul; aice ea recunoscu pe fratele ei Oreste, aruncat de furtună, când era să-l sacrifice în templul Dianei, despre care evenimentele amintează tradițiunile locale și ruinele, iară mai ales tragedia lui Euripide întitulată Ifigenia în Taurida. Aice se află velerul de aur (pielea cu lână de aur), pentru care se întreprinsesă faimoasa și eroica espedițiune numită a argonauților; asemene în adăposturile misterioase ale Tauridei dregea Medeea farmecele ei, încât faima acestor locuri, împlând lumea de fioroase istorisiri, impuseseră mărei ce le cungiurau numele de neospitalieră, pănă când grecii, cercetând și cunoscând în urmă mai de aproape că erau țări mănoase și plăcute, au schimbat numele mărei Pontul Euxin, adecă mare ospitalieră.

Atuncea, pe la 400 ani înaintea lui Hs., mai multe punturi ale Crimeei s-au colonizat de greci, despre a cărora cultură s-au pastrat încă monumente. În decursul secolelor, Crimeea fu parte a imperiului lui Mitradates și apoi a romanilor. După decăderea acestora, mai multe ginte scitice își disputau domnia asupra peninsulei, pănă când, după Cinghis-Han, la anul 1240, Batus-Han au reunit-o cu imperiul capceac și au așezat reședința sa în politia azi numită Eschi-Crâm, adecă Crâmul cel mic.

Republicile italiene Veneția și Genova, ce erau pe atuncea cele întăi puteri maritime și comerciale, începuse încă de la 1100 după Hs. a avea relațiuni cu popoarele de pe țărmul Mărei Negre, unde, pe la deosebite punturi de la gura Dunărei, ale Nistrului, ale Niprului pănă la Marea Azov, întemeiară multe așezăminte comerciale și colonii. Din acea epohă, după o întrerumpere de 800 ani, datează reînnoirea contactului românilor cu italienii, nu pe uscat, pe calea de unde veniseră ii de la Roma, pentru că comunicațiunea lor de-a dreptul fu întreruptă de cătră slavi și huni, carii la emigrarea popoarelor, în secolul IV, s-au așezat între Dacia și între Italia.

Moldoromânii, carii posedau gura Dunărei și țărmul Mărei Negre pănă la gura Nistrului, ca și locuitorii Crimeei, primiră pe țărmurile lor colonii genoveze cu contuarele lor comerciale, la Chilia, Cetatea Albă, pănă și la Hotin. Mai ales că plutirea țărmurală pe Marea Neagră era și mai nainte practicată de bârladeni, a căcora putere se întinsăse pănă la gura Niprului, unde supusăse renumita politie Oleșie, amu Cherson, piață de comerciu și depozitul mărfurilor grecești destinate pentru Kiev.

Dar genovezii mai cu seamă au țintit luarea lor aminte asupra Crimeei, unde anufacturile lor le preschimbau cu grâne, sare, pelcele și vin pe care în cualitate aleasă le producea peninsula aceea. Drept aceasta, spre a se putea mai bine îngriji de interesele lor și a esploata productele Crimeei, genovezii au plănuit a face pe țărmul de la amiazăzi o colonie, pentru care prin prezenturi însemnătoare au căpătat de la hanul tatar învoirea de a așeza contoare de comerciu, și la 1420, sub conducerea patriciului Doria, colonii numeroase au descalecat acolo unde în timpul antic era politia Teodosia, care astăzi se numește Cafa. Aice, ca odinioară fenicienii sub conducerea Didonei, care prin asemenea strategimă fondară faimoasa Cartago, ce se făcusă rivală Romei, genovezii așezară micile lor contoare negoțătorești; apoi neîntârziet le-au cungiurat cu o tărie, sub cuvânt a asigura prețioasele lor producte în contra tacului sălbaticilor hoți din împregiurime, și așa adăogând pe încet un val lângă altul, o tărie, un turn pre lângă celelalte, Cafa se prefăcură într-o cetate puternică, cu un port ce putu cuprinde o flotă de galere. Atuncea, recunoscând înșelăciunea, tatarii amenințau pe genovezi, dar aceștia din cetatea lor râdeau de neputința hanului. Peste 20 ani de la colonizațiunea ei, Cafa se făcură o piață comercială înflorită, încât ea putură trimite 20 galere înarmate, spre a agiutora pe creștinii de la Tir, carii erau împresurați de saraceni.

Afară de Cafa, genovezii întemeieseră mai multe colonii în Crimeea, între altele la Solda, cu un turn foarte înalt, de unde puteau observa mișcările dușmanilor. Astăzi încă se văd ruine mărețe ale genovezilor lângă Sevastopol, precum Balaclava, Panticapea și altele în insula Tamas. Genova, înmândrită că au câștigat așa pozițiune, care o făcea domnitoare Mărei Negre și-a asigura monopolul comerciului cu Constantinopoli și cu Asia, s-au îngrijit de administrațiunea acestei colonii. În tot anul trimetea la Cafa un consul sau guvernator, ales dintre cele întăi familii patriciene ale Genovei. Guvernul se deosebea nu numai prin legiuri înțelepte, ce mai ales prin aplicațiunea lor cu sfințenie, prin paza și prin domnirea dreptăței, încât nu numai sudiții genovezi erau întru toate apărați, ce și popoarele tatare de prin pregiur, încredințându-se de puterea și de dreptatea guvernului, deseori i se adresau și urmau dupre rezoluțiunea sa.

Venețienii, rivali puternici ai genovezilor, neputând suferi dezvălirea unei asemenea înrâuriri în locurile unde și dânșii întrebuințau speculațiunile lor, la anul 1296 espeduiră o flotă compusă din 25 galere, care după un atac de puține zile au surupat și pradat coloniile genoveze ce erau fructul multor ani și ostenele, încât coloniile aceste ar fi fost de atuncea pe totdeauna dizrădăcinate din Crimeea, dacă nu ar fi venit o încungiurare neașteptată, adecă o iarnă din cele mai aspre, însoțită de foamete, încât Veneția, carea întemeiesă în partea nordică a Mărei Azov colonia Trahesa, crezând că în Crimeea ar fi aflat un paradis pământean, constrânsă de acele cauze, au fost nevoită a părăsi concuista cea nouă, după ce au pierdut o treime din oastea sa.

Genovezii, reintrând în posesiunile coloniilor lor, s-au sârguit atât de bine a repara daunile pătimite, încât papa Ioan XXII rândui în politia Cafa un mitropolit catolic, a căruia jurisdicțiune se întindea de la Pontul Euxin pănă în Rusia. Domnia Crimeei era de atuncea împărțită între tatari și între genovezi, carii tratau cu dispreț, ca pe niște barbari, pe acei pământeni. Din gelozia politică și din frecarea intereselor comerciale, la anul 1342 au prorupt un răzbel. Hanul domnitori, vrând a se desface de niște vecini atât de asupritori intereselor și autonomiei naționale, adunând o oaste numeroasă, au încungiurat Cafa. După un asediu îndelungat, neputând-o supune nici prin arme, nici prin foame, de care începuse propria lui oaste a pătimi, el însuși au fost constrâns a cere o împăcare, care s-au și încheiet, după mijlocirea republicei, între coloniile ei și hanul Crimeei, când atunce acesta recunoscu drepturile politice ale coloniilor comerciale pentru ambele părți folositoare.

Tamerlan, învincitorul Asiei, la 1406 au surpat domnia hanului Toctamiși, după care imperiul său se împărți în trei hanaturi: în al Kazanului, Astrahanului și al Crimeei. Atunce dezbinări necontenite învăluiau astă peninsulă; anarhia agiunsăse la culmea ei și țara umbla a se face prada oardelor vecine, când un simplu păstori, numit Gherai, aduce înaintea căpeteniilor adunate pe Hagi, june de 18 ani, ca pe un adevărat deviitor al lui Batuș-han și al lui Toctamiși; acest june datorea mântuirea și păstrarea sa îngrijirei îmbunătățitului Gherai. Șefii adunați refuzau a-l recunoaște de clironom al tronului, dar poporul declară de ales în astă demnitate pe junele Hagi, care, spre recunoștință cătră binefăcătoriul său, adoptă numele lui de Gherai și se făcu șeful strălucitei dinastii tatare, ce au domnit de la 1440 pănă la 1780 în Crimeea, cu titlu de han. Hagi-Gherai au guvernat cu strălucire pănă la 1467. Fiul său cel mai mare, Nor-Edaulah, avea să-i urmeze în domnie, însă fu detronat de fratele său Mengheli.

Acesta, sub nume de Mengheli-Gherai I, este cel mai strălucit dintre hanii Crimeei și împarte cu Mitridate onorul de a lasa în astă țară suvenire istorice glorioase. El protegea agricultura, artele și comerciul, pentru care întreținea relațiuni pacinice cu țările învecinate. Moldova, ale cărei țărmuri de pe Marea Neagră sunt față în față cu acele ale Crimeei, în depărtare ca de 28 mile, era firește și politicește dispusă a trăi cu dânsa în armonie și a se folosi de relațiunile comerciale. De aceea, pre lângă casele ei de comerciu ce erau statornicite la Cafa, Eupatoria și Balaclava, Moldova avea prin acele politii, pentru îngrijirea și protecțiunea supușilor săi, agenți și comisionari.

Nu târziu după întronarea sa, Mengheli-Gherai află că fratele său Nor-Edaulah, ce era esiliat, se adăpostisă pre lângă Cazimir IV, regele Poloniei, și îngrijindu-se ca nu cumva acesta să-l agiute de a recapata domnia Crimeei, după dritul său de întăia-naștere, au căutat alianța celor mai puternici monarhi ai epohei, care, aflându-se în ceartă cu Polonia, ar fi favorat nesmintit interesele lui. De aceea, fără preget s-au adresat la țarul Moscvei Ivan III și la Ștefan cel Mare al Moldovei, cu carii, prin mijlocirea lui Cocos, evreu înavuțit portughez din Cafa, au încheiat o trainică legătură, prin care țarul Moscvei se-ndatorea a da lui Mengheli-Gherai pe tot anul daruri, pe când Ștefan voievod era cu acest han puternic și înțelept legat nu numai prin interes politic, ce și personal, precum mai în urmă se va vedea.

Dar mai nainte de a se pune în lucrare acest tratat, intrigile lui Nor-Edaulah detronatul, sprijinite de Polonia, aprinseră în Crimeea o învăluire și năuntrice împărecheri de partizi atât de mari, încât, spre a feri Crimeea de un răzbel civil, Mengheli-Gherai au preferat a abdica tronul și a se retrage cu familia sa la Cafa, între genovezi, cari-i rânduiră de reședință cetatea Mancup, depărtată două mile de la Balaclava.

Poate că Mengheli-Gherai și-ar fi încheiet cariera sa în astă tunecoasă singurătate, dacă o nouă ceartă, născută între genovezi și tatari, n-ar fi provocat un evenimânt prin care înturnasă lui Mengheli-Gherai sciptrul ce-l scapase din mânile sale. Tatarii trimeteau la Cafa un delegat a lor, care mai nainte avea a se întări de genovezi. Un nou trimis, Eminic, nu câștigă învoirea guvernului Cafei, pentru care acesta, neputând fi sprijinit de han, s-au adresat a cere ajutor la Constantinopoli, ce de 20 ani (1453) se afla sub domnia lui Mahomed al II, carele din cearta genovezilor și a tatarilor știu să tragă folos pentru realizarea planurilor sale și totodată a se răzbuna asupra genovezilor, carii la asediul Constantinopolei au fost dat agiutori imperatorelui Paleologu prin arme și prin flota lor.

Este cunoscut că acel mare concuistori plănuia a împlânta semiluna în locul crucei în toată Europa, unde cercând a răzbate prin Moldova, oastea lui de 120 000 oameni fu de Ștefan voievod, în 17 ghenari 1475, deplin învinsă în lunca Racovei, pentru care toată creștinătatea și papa Romei au serbat triumful armelor moldoromâne, care de asemene smulse din mânile turcilor Chilia și Cetatea Albă. Mohamed, înțelegând în Ștefan voievod un barbat ce contraria scopul său, invită în contra lui pe Lobodă hatmanul cozacilor Donului, pe care Ștefan voievod, învingându-l la Grumăzești, îl și prinsă; o parte a oastei sale au înecat-o în Nistru, iar restul o alungă pănă la Nipru. Mai în urmă, pentru mântuirea țărei de cozaci și tatari, au zidit în Iași biserica sântului Nicolai cel Mare, cu trei altare^[1] . Atâtea nouă motive înăsprind pe Mohamed, au și început operațiunile sale cu Crimeea, unde la 1 iulie 1475 trimisă o flotă numeroasă de 400 galere, care se înfățoșă înaintea Cafei, pe când pretendintul Eminec se apropiasă din partea uscatului cu o numeroasă oaste de turci și tatari, care era în înțelegere cu o partidă de împărechetori din cetate. Genovezii, carii pănă atuncea desprețuiau pe orice dușman, atacați pe dinafară de o armie atât de puternică, deprinsă a învince, și pe dinăuntru paralizați de împărechetorii proditori, după ce în curs de 6 zile au susținut cu bărbăție asaltele cele mai furioase ale turcilor, au fost nevoiți a se supune.

O deputațiune de locuitori, compusă din dregători și din bătrâni, lacrimile femeilor și ale copiilor și darurile însemnătoare au înduplecat pe șeful espedițiunei, Ahmed, a dărui cetățenilor genovezi viața. A doua zi, cuprinzând cetatea și toate tăriile Cafei, cea întăie lucrare a învincitorilor au fost a pune sub sabie pe agentul lui Ștefan voievod și pre toți neguțătorii moldoveni, în număr de 160 inși^[2], ca o espiațiune (răzbunare) a perderilor ce suferise la Racova oastea otomană. După ce în ist mod au sfărmat în Crimeea puterea genovezilor, voind a stârpi acum chiar și cuibul lor, Mohamed rândui a se strămuta toți locuitorii de la Cafa și de la alte locuri a peninsulei, dispoindu-i de tot avutul lor și trădându-i de sclavi. Drept aceea se făcu o prescriere de toată împoporarea, din care s-au ales un număr de june virgure pentru haremul imperial din Constantinopoli și 150 juni de la 10 pănă la 15 ani, parte pentru serviciul curței, iar parte spre a fi înșirați în guardia ienicerilor, după ce mai nainte aveau a îmbrățișa credința mahometană.

Astă lucrare, despărțirea părinților de fiii și de familia lor, înfățoșa o icoană mai cumplită decât fiorile asediului, și italienii o asemănau în parte cu răpirea sabinilor din Roma. S-au văzut scene de amori matern și disperare ce ar fi umplut de oțărâre pe călăi, dacă nu s-ar fi impus învincitorilor o asemine sălbatică însărcinare. Mumele numai leșinate se puteau despărți de copiii lor; altele se târau pănă la galere, care le urmăreau în not, pănă când obosite se înecau. S-au tâmplat ca un părinte, spre a feri pe fiul său de sclăvia ovelită și sacrilegă (lepădarea credinței lui Hs.), l-au străpuns cu pomnarul înaintea răpitorilor și însuși căzu sub loviturile lor.

După încheierea acestei lucrări, flota s-au încărcat cu averi prețioase și cu 15 000 sclavi genovezi de ambe sexe, care, transportându-se la Constantinopoli, s-au așezat la Pera, unde păziră naționalitatea și limba lor italiană și sunt uricul familiilor celor mai multe, numite pe rote, de religiune catolică și de limbă greco-italiană. Iară pentru junii și junele ce erau, împreună cu obiectele cele mai prețioase, destinate în dar pentru sultanul, în două deosebite galere adunate, s-au luat cea mai mare îngrijire pentru îndemânarea și mângâierea lor în cursul călătoriei la Constantinopoli; de aceea s-au căutat doi oameni bătrâni, știutori de limba italiană și turcească, spre a le servi în astă încungiurare de îngrijitori. Alegerea au căzut asupra unui bătrân încă verde și respectabil, care cu doi copii în brațe, spre a-i subtrage de vânarea brutală a înarmaților, se înfățoșă înaintea lui Ahmed, preferând mai bine să facă parte acestui olocaust omenesc.

Între moldoromânii care, pentru speculațiunea lor și alte interese, erau așezați în Crimeea, se deosebea mai ales unul numit Radaman, barbat cu geniu și cu patriotism, care, de 20 ani purtându-se între ambele aceste țări, au câștigat nu numai însemnătoare avere, ci și stima și încrederea ambilor domnitori și locuitori ai Moldovei și ai Crimeei, încât în cursul domniei lui Mengheli-Gherai el fuse mijlocitor confidențial între Ștefan voievod și între acest han, pentru care făcea dese călătorii, aducând și preschimbând corespondenții și daruri între acești suverani aliați.

Soarta care răsturnase de pe tron pe Mengheli-Gherai nu cruțasă pe Radaman. O fortună din cele înfricoșate, care dominează pe Marea Neagră, au acufundat vasul de comerciu încărcat cu cea mai mare parte a avutului său, încât după catastrofa politică a Crimeei el se adăpostisă pe lângă Mengheli- Gherai în cetatea Mancup, unde, în privirea serviciilor de mai nainte, a înțelepciunei și a încungiurărilor sale, fu tratat chiar ca un casnic favorit și, în contra datinilor musulmane, atât el cât și familia sa aveau liberă întrare la curte și în seraiul hanului.

Între cadânile lui Mengheli-Gherai, cea mai favorită sultană era o româncă, care, din copilărie răpită de tatari din Moldova, pentru straordinara ei frumuseță fusesă prosforată hanului și se făcu mumă unei fiice frumoase, icoană vie a maicei sale, și de aceea de părintele ei foarte iubită. Deși din amori duios, de lux oriental și de frumusețile reședinței cei încântătoare de la Bacci-Serai cungiurată, sultana era deseori cufundată în melancolie. Ea își amintea ca prin un vis dulce părinții, locul nașterei sale, patria cu munții și râurile ce o împodobeau, simplicitatea vieței, iară mai ales nimic nu putu amorți în inima sa învățăturile religioase creștine, în care fu născută și pe care ea în ascuns, pe cât îi era cu putință, au practicat în cugetul său. Unica ei mângâiere, au insuflat fiicei sale aceste simțăminte evlavioase și, precum se tâmplă că uneori pomul hultuit întrece în bunătate pe prototipul său, de asemine învățăturile creștinătăței, care în ascuns insuflase fiicei sale, au prins în inima cea fragedă o mai adâncă rădăcină și ist rezultat era triumful secret al maicei sale.

Puțin înaintea catastrofei politice, sultana, îmbolnăvindu-se greu și simțindu-se aproape de moarte, espusă fiicei sale Fatme toată soarta și naționalitatea sa, congiurând-o a rămânea credincioasă religiunei creștine pe ascuns, pănă când înduratul Dumnezeu o va îndămâna de a se înturna în sânul bisericei lui Hs. Fatme, împlântată în lacrimi, giurui maicei murinde a plini aceste și în cuget tânăr păstră cu statornicie misterioasa ei chemare. Rămâind orfană de mamă, ea afla mare mângâiere în petrecerea cu Radaman și cu copiii lui, din care o fiică era de vrâsta sa, iar fiul de cinci ani mai mare; cu aceștia ea se practică a vorbi în limba română, mai dorită fiindu-i, ca o dulce amintire a maicei sale, pentru care orice om, în toate părțile lumei, având o simpatie adâncă, de dânsa e legat cătră patrie și cătră îndatoririle sale.

Atacul turcilor asupra Cafei se întinsesă și asupra politiilor învecinate și înavuțite, între care era Mancup, reședința privată a lui Mengheli-Gherai. Acesta era la turci sub prepus de amic al genovezilor. Soarta sclăviei care au pătimit locuitorii Cafei și cruziile învincitorilor răspândiră fiori de desperare chiar și în națiunea tatară, din care cea de la Mancup trăia în armonie cu genovii, încât, la apropierea oastei turcești, cea mai mare parte din locuitorii acestei politii fugiră la munte și se adăpostiră între grotele cele misterioase și nerăzbătute, din vechime încă săpate în stânci pentru dosirea creștinilor de furia păgânilor.

Pe când noaptea cuprinsăse reșidența lui Mengheli-Gherai, toți casnicii și chiar seraiul său s-au răspândit, și de spaima omorului și a sclăviei s-au mistuit unde cine au putut. În astă fioroasă confuziune, giunea Fatme, delăsată de femeile păzitoare împreună cu giunele Radaman, de care se rătăcise sora-sa, favoriți de umbra nopței, s-au lunecat pintre oaste și s-au mistuit în o grotă singuratică, unde odineoară sultana, ferită de ochii păzitorilor, își făcea rugăciunile creștine. Aice ambii juni agiungând, s-au tupilat tremurând de spaimă și în genunchi ruga pe Mântuitorul lumei a-i mântui și pre ii de pericolul care-i amenința. Obosala li amorțise puterile și-i acufundase într-un somn adânc, din care-i trezi dimineața chemarea lui Radaman. Acesta, simțind rătăcirea copiilor, după multă căutare nu putu afla de fiia-sa, dar găsi în grotă pe acești doi; apoi, văzând despre o parte pericolul cu care-i amenința brutalitatea salbaticilor ostași, iar despre alta nici un mod de scapare, și cunoscând simțimântul duios ce lega junii din frageda lor copilărie, într-o încredere în cereasca îndurare, care totdeauna l-au însuflețit, nu află alt mod de a nu-i despărți, decât a învesti și pe Fatme în port de june genovez și pe ambii a-i conduce la căpitenia oastei turcești, ca pe doi fugari pe cari-i prosfora spre a face parte de ceata aleasă și destinată pentru Constantinopoli, sperând că acolo i se va înfățoșa vreo ocaziune de a-i puté mântui. Prin astă urmare, bătrânul Radaman au capatat confidența lui Ahmed, care, pentru cunoștința multor limbi străine crezându-l grec, și prin astă faptă stimându-l credincios sultanului, i-au încredințat îngrijirea asupra cetei genovezilor în cursul călătoriei lor la Constantinopoli.

Despre altă parte Mengheli-Gherai, precum s-au zis, ca un partizan al genovezilor, fu prins și de asemine despărțit de familia sa, se conduse la Constantinopoli. Aice, agiungând ca sclav, s-au primit de sultanul ca rege. Acest răzbelic și înțelept monarh știa că mărirea și siguranța unui imperiu mare nu stă în nemărginita întindere teritorială și în nenumărata mulțime a popoarelor, ci în legăturile de interes materiale și de glorie națională între provințiile subgiugate și între centrul guvernului. De aceea, voind a face din provinția Crimeea un razim al puterei otomane și prețuind geniul și înrâurirea lui Mengheli-Gherai, nu numai că l-au reașezat sub suzeranitatea sa pe tronul ce-l pierduse, dar încă încheie cu dânsul un pact de dinastie, ca, la caz de a se stinge sămânța sultanilor de Constantinopoli, atunce, ca un clironom legiuit, să urmeze pe tronul imperiului unul din familia lui Mengheli-Gherai, care condițiune se zice că și pănă astăzi are tăria ei.

După câtva timp, Mengheli-Gherai, înturnându-se în Crimeea cu mare pompă, s-au reașezat la Bacci-Sarai, dar familia sa, de fortună împrăștietă, n-au mai găsit-o și mult s-au nevoit de a putea descoperi macar parte dintr-însa.

Note

1. Cu hramurile s. ierarh Nicolai, arhidiacon Ștefan, muc. Varvara. Editorul ediției de la 1867î.
2. Singuli nuncii et exploratores Stephani Voievodae, et universi mercatores Moldaviae, numero centum sexaginta, apud Capham reperti, iussu Turci, gladio percussi sunt. Cladis maxima, et cruentus gladius, in universos ordines et aetates desaeviebat. Dlugossi Historia, liber XIII, pag. 533 (Gh. A.).

▲ Începutul paginii.