Spitalul amorului (1852)/1/Era o vreme când între toate
Era o vreme când între toate
Eu mult mai zgurdă în veci eram,
Tot cântec vesel cântam zi noapte,
Pe Muma, Tata și flori iubeam.
Făceam tot lucrul cu bucurie
Și n-aveam gânduri în mintea mea,
Mergeam la horă cu veselie
Și seara somnul mă coprindea.
Dela o vréme încoace însă
Eu simț în mine un foc arzând
În loc d-a râde eu tot sânt plânsă
În loc de cântec mă simț oftând.
Cucul când cântă simț că mă doare
Și îmi curg lacrămi din ochi izvor,
Singură când sânt atunci îmi pare
Că mă aprinde mai mare dor.
Iar la fântânl văzând că trece
Pe lângă mine și Costandin,
Aici îmi vine sudoare rece,
Aici căldură, aici suspin.
De n-ar fi mama n-aș vrea vro dată
Această boală s-o patimesc,
Dar îns-a plânge sânt întristată,
Spune-mi dar leacul s-o lecuiesc?
– Boala ta o copiliță!
Ai dreptate s-o iubești,
E o boală prea plăcută,
Când o pierzi n-o mai găsești.
Eu mi-ași da averea toată,
Jumătate veața mea,
Eu mi-ași vinde și din suflet
Ca s-o cumpăr d-aș putea.
Dar fiind că a ta maică
Vrea să nu mai pătimești,
Pierde-ți toată fericirea
Numai ca s-o mulțumești.
Constantin și de un Preot
Zi să fie însoțit
Să-ți citească trei cuvinte
Și de loc te-ai lecuit.
A. R.