Spitalul amorului (1852)/1/Tirană streinătate
Tirană treinătate
Mult ai fost fără dreptate!
Mult pedepsești tu cu Rane
Pe ființele sirmane!
Vai d-acel ce soarta-l mână!
Să cază-n cumplita-ți mână!
Că nu mai vede-n viață
O zi bună cu dulceață
Ah! eu sânt acea ființă
Care gem în suferință,
Și mă lupt cu chinuri grele
Din leagănul maicii mele!
Că din tinerețe crude
Pierdui părinți, pierdui rude,
Ș-am rămas cu dor și jale
In nedreptățile tale.
Am umblat să fug de tine,
Ș-ai venit tot după mine,
N-au putut nici Munți, nici Ape
De tine să mă mai scape.
Călcai din piatră în piatră
Nu făcui din streini tată,
Și călcai din urmă-n urmă,
Nu făcui din streini mumă.
D-ar fi cât de bun streinul
Tot amar e ca pelinul,
Frece-și buzele-n Stafidă
Tot e acru, Aguridă.
Însă ruda ș-un părinte
Portă sânge mai fierbinte
Cât să-ți pară grei la fire
Nu te lasă-n peire.
Chiar și-n cea mai mare ură
Cât și cât ei tot să-ndură,
Că sângele în viață
Nu se face sloi de gheață.
Dar eu vai! din vâretă crudă
N-am al noulea ne-am rudă,
N-am la păs cine se-mi crează.
Și cu milă să mă vază.
Ca să plâng dar am dreptate
De-al tău rău, streinătate,
Că de merg în ori ce parte,
Tot de tine am eu parte.
Ah! nu mi-a mai rămas putere
Să mai rabd a ta durere,
Jalea viața îmi curmă
De nu mai poci face urmă.
Ah! nădejde cu dulceață
Tu-mi mai însufli viață,
Mâ mângâi gândind la tine,
Dar ești depărte de mine!