România mamă a unității naționale/Ialomița

Jump to navigation Jump to search
Buzăul România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Ialomița
Brăila



1. Bărăgan…[modifică]

Trenul duce prin șesul întins ca o apă, cu miriști sămănate de mici tufe verzi, cu porumbiști încă bune. Țărani cu scurteici roșii mână căruțe încărcate cu saci spre magaziile gărilor.

Apoi la Făurei, de unde pleacă în jos o linie a Ialomiței, tai un colț de Bărăgan, cu totul pustiu. Grâul rar s’a cules, miriștea n’are nicio viață; în locul imașelor e pâslă galbenă a secetei. Nu vezi nici măcar ticăloasele case cu stuh și păreții de pământ nevăruit ce se pitiau ici și colo pănă acum, lângă locuința nouă, puțin strălucită și ea, a proprietarului și arendașului. Aici a ajuns exploatarea pământului, dar colonisarea e încă abia la începuturile ei.

Pe pământul Brăilei, luat gol de la Turci, acum șaptezeci de ani, cresc câteva lanuri de porumb încă bune, apoi stârpiciunea se desfășură stăpână. Din șoseaua de lângă linia ferată praful gâlgâie ca un fum uriaș și cuprinde totul, pănă sus la bolta descolorată, în urâtu-i abur gălbiu. Un vânt nebun, pornit din fericitele țări unde a plouat, mână neobosit pulberea secetei.

Câteva pădurici prăfuite, și Brăila se vestește prin căsuțe netrebnice, cu păreții de țernă mârșavă, — urât început de mahalale pentru mărețul port dunărean.

În câte un colț râpos, arbori, case, sămănături. Apoi pământul ars și norii de praf.

Când însă ai ajuns la Bărboși și la malul Siretiului, priveliștea se schimbă. Insule de papură înaltă, verde, apoi larga apă liniștită, cu nisipuri ieșite la iveală în mijloc. Pe urmă, ca în pământul Tecuciului, muncele de lut, și mai înalte aici, și mai rupte de vechile puteri mari ale naturii. Lostopane hâde de țărnă gălbuie se înfruntă, pe când pe margenile prăpăstiilor sânt îngrădituri, vii, porumburi moarte, câte o rămășiță de pajiște: vitele urmăresc lacome aceste slabe rămășițe de nutreț. Înaintea unor căsărmi cu coperemântul roșu, soldați păzesc în năvala colbului nemilos.

Apoi trenul se înfundă într’un foarte înalt defileu de înălțimi lutoase, pe care-l urmează un tunel și alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și cu dânșii, roada.

Altă dată, spre Călărași, printr’o dimineață de negură, în Novembre. Din învelișul alb răsare numai margenea drumului, cu tufișuri uscate și lunci perindându-și trunchiurile supțiratece.

De fapt, prin fecunditatea pământului, prin bogăția pădurilor, — Statul a făcut la Brănești o școală de silvicultură —, prin poesia luncilor bogate în ape, prin seninătatea lacurilor, prin buna întreținere a șoselelor și desimea satelor, această regiune mărginașă a Bucureștilor e una din cele mai frumoase ale țării.

După un timp numai, pământul se înalță în dealuri de lut, se sapă în râpe unde dorm bălți sure și verzii, unde șuviți de apă fără scurgere hrănesc, vara, desișuri de buruieni, acum moarte.

Soarele, care a răsărit de mult, își tot zăbovește triumful. De-odată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile, și într’un larg zimbet rece arată nemărgenirea Bărăganului.

E un pustiu, și nu e. În toate părțile se desfășură, ca o mare liniștită ce s’ar fi închegat pentru totdeauna, șesul cu desăvârșire gol. Nimic mai rar decât, tocmai în fund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât doar câte unul în margenea depărtării imense.

Adâncul n’are apă, și nicio rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetalele mari izvorul de viață. Dar, într’un lung șir de veacuri, Bărăganul pustiu a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare li nimicește trunchiul șubred odată cu frunza îmbielșugată. Din rămășițile acestor rânduri de ierburi putrezite s’a alcătuit un covor hrănitor de pământ negru, în stare să dea înapoi viața cuprinsă în el, să hrănească din mormântul său de buruiene. Pășunile au rămas, bielșugul verde pentru turmele venite din alte locuri, dar alăturea de dânsele plugul a deschis câmpii de roadă pentru marii cumpărători de țarini întinse.

Și astfel aici păstorul mocan cu căciula pătrată trăiește ca vecin al țăranului cu căciula țuguiată. Pe rând se înfățișează ochiului împărăția unuia și a celuilalt. Oi mițoase undulează mergând prin miriștea gălbuie, în care se contopesc aproape. Bidivii speriați se opresc în margenea drumului, întrebând cu ochii lor mari umezi. Pluguri cu cai taie brazda nouă, pe când în ogorul vecin grâul nou mijește, des și verde. Cară, căruțe, trăsuri, transporturi de fân se strecoară în preajma liniei ferate. Magaziile gărilor gem de sacii greoi, așezați în rânduri pentru plecarea peste hotare. Accidentele câmpului sânt ariile, căpițile de fân, clădăriile de coceni, mașinile, casele paznicilor aceste bogății strânse. Lângă slații se văd frumoase case de proprietari. Iar pe peroane se mișcă varietatea cea mai mare de căciuli ce se poate închipui, — pănă și, la Ciulnița, micile tichii de blană albă ale Albanesilor. Haine cafenii, albastre, roșii, — scurteici și pantaloni largi, — se amestecă între ele într’un tărcat tablou de îmbrăcăminte populară.

De la Ciulnița o linie secundară se desface din marea arteră, care, peste podul ce străbate insula Borcea în cea mai strâmtă parte a ei, merge să caute Constanța, adăpostul corăbiilor. Și în jos se urmează Bărăganul, dunga fără apă din preajma râului mare. Pănă la brațul Borcea, pe care sânt așezați. Călărașii, mai e un singur sat, cu câte jumătate de ceas de pustiu înainte și în urmă. Casele acestui sat, Siliștea, care se înșiră mult timp în dreapta liniei, lipsite mai cu totul de perdeaua ocrotitoare a arborilor, n’au unele din ele nici ușoara spoială a varului. În lutul gol al păreților lor, supt coperemântul de coceni înegriți de ploi, ele par una cu țarinile și pășunile de care sânt încunjurate.

Alt șir de case după o lungă străbatere a deșertului. Un coș de fabrică fumegă. O grupă de căsărmi își arată coperișurile roșii de tablă. Clădiri mai răsărite vin acum la rând. Sânt Călărașii.

2. Călărașii.[modifică]

Un vechiu sat, Lichereștii, al lui Licherie, Glicherie, poale și un călugăr, și șchele neînsemnată, din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întăiu numele Domnului întemeietor, dar, după încetarea Domniei acestuia, se întoarseră la vechea numire: „Știrbei-Vodă” se chiamă astăzi numai o stradă principală și gimnasiul.

Întrarea în Călărași pare să arăte că planurile lui Știrbei n’au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn, unde se drămăluiese grânele de țărani cari strigă tare numărul baniților pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta, pleacă încă o ulicioară de sat sărac.

Dar iată în sfârșit o clădire mare, pe fațada căreia stă scrisă o devisă de învățătură. E Gimnasiul. Apoi ceva mai departe, într’un parc, o alta, deosebit de frumoasă: Palatul Administrativ, care reproduce liniile, micșurate, ale unuia din marile spitale bucureștene.

Pe când în lat două lungi strade înșiră prăvălii mărunte, Strada Mare se desfășură largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului zimbesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.

E un oraș creat de curând, aceasta o urată sistemul european al stradelor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil. Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Șchele frecventată, cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sânt și o podoabă. Alt centru al Bărăganului, Slobozia (—lui Ienache, cu puternica mănăstire-cetate, apărând de spre Turci), îndeplinește mai mult menirea de târg interior pentru mocani și săteni. Urzicenii, sălașul celor veniți de la urzici, e încă un sat cu biserică mai veche, stradă mare, han cu muște și librărie.

La Piua Petrei (a lui Petre) care lucra în acest Târg de Floci, odată cu două biserici, din care una e o ruină în porumburi, dăinuiește mai mult viața pescarilor. Cu toată această concurență, bâlciul din Călărași nu-și pierde mulții mușterii și visitatori din țară sau de peste hotarul dunărean.