România mamă a unității naționale/Brăila

 

1. Spre Brăila.

Trenul ce merge la Brăila se desface din Buzău, părăsind această regiune de muncele, străbate un șes gol de frumuseți și gol de locuințe, un Bărăgan nou, așezat la Miazănoapte de celait, pănă ajunge la podul dunărean.

Orașul, cu viața sa nouă și puternică, cu amestecul său de neamuri înfrățite în lupta pentru banul stăpânitor, se oglindește de’nainte în alcătuirea călătorilor de cari sânt înțesate vagoanele. Un arendaș român din valea Oltului, figură tânără, simpatică, blondă, un altul de loc din Ploești, cu fața arămie, părul alb și liniile feței tăiate energic, amintind originea burghesiei din acest oraș, și doi Brăileni: un domn cu craniul țuguiat, nasul ascuțit și barba scoasă înainte, o doamnă cu ochii mari și liniile feței foarte supțiri, — cari vorbesc grecește. Ea e măritată cu un Român, și, afară de o ușoară sisială, cunoaște desăvârșit limba noastră; el, născut în Grecia, trăind într’un mediu curat grecesc, stâlcește rău limba, în care totuși, cum asigură pe tovarășa lui de drum, scrie mult mai bine. Din zumzătul de cuvinte grecești ce li zboară de pe buze, răspândind, cu tot amestecul de rasă și decăderea de limbă, ca un slab parfum de miere antică, deosebesc știri nenumărate despre căsătorii, despărțenii, zestri, boli, morți, copii cari învață tot de o dată gramatică francesă, gramatică elină, gramatică germană și gramatică „vlahă” și știu pe de rost, la vrâsta lor fragedă, pe toți zeii anticității: „krima” și „kaimeni”, adecă „păcat” și „săraca”, revin necontenit în graiul doamnei, ca o largă compătimire orientală, când e vorba de cineva care sufere, și în special de cineva care a sărăcit, de o fată care, cu o zestre prea mare, a luat pe un bărbat prea ușor la cântărit. Căci și sumele de bani sună necontenit în convorbire, chiar și milionul pe care cutare arendaș grec, îndrăzneț și cu noroc, l-a câștigat, puindu-l de o parte, spre folosul, de sigur, al țării sale îndepărtate, în ani de bielșug, când Dumnezeu, în mijlocul secetei une ori, a trimes o ploaie de favoare numai pe lanurile lui fericite.

O gară spațioasă, bucșită de lume bine îmbrăcată, care se mișcă în toate părțile, în duduitul nerăbdător al trenurilor de marfă ce așteaptă. O alee de bulevard se deschide în noapte, luminată slab, supt apăsarea unor bălauri de nouri negri, de câteva felinare de petrol, care nu se prea potrivesc cu frumosul pavagiu, unic în România, pe care lunecă liniștit roțile birjei mânate de un urît birjar cu șapca pe ceafă.

Ai crede că la capătul acestei dumbrăvi îngrijite, prin frunzișul rărit de toamnă al căreia se văd înalte case cu fațada străbătută de lumini, se deschid stradele largi, cu case înalte, egale în bogăție, pe care le cunoșteam de înainte, prin faimă, ale Brăilei comerciale. Și aici însă satul, vechiul sat murdar de supt puternica cetate a Turcilor, pe terenul scurmat de ghiulele și stropi de sânge al căreia se ridică acest port de căpetenie al Dunării românești satul acesta-și reclamă drepturile antice. Vezi mici căsuțe, cârciume dese, dar nu și frumoase, maidane, multe maidane, care sânt, ce e dreptul, îngrădite.

Mă prinde de la o vreme teama că aceasta ar putea să fie toată Brăila: căsuțe și cârciume pentru petrecerea zgomotoasă a corăbierilor de toate neamurile, iar, undeva lângă port, câteva case, vaste și scumpe, ale administrației.

Însă iată că zidurile se îndesesc, se înalță de amândouă părțile stradelor largi. Tramvaie electrice lunecă scăpărând pe șine. Apoi linia de palate se mântuie într’o piață, care e miezul Brăilei.

Niciun oraș din România n’are o astfel de piață, și ea își află greu părechea chiar în centrele mai mici ale Apusului. În mijloc e un parc desăvârșii întreținut, care se desface la acest ceas de noapte, supt cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipesc slab, ca o massă întunecată. Drumuri o străbat în toate sensurile, și o încunjură strade neobișnuit de largi, alcătuind un dreptunghiu. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca Teatrul Ralli, Otelul Frances, formează zidurile care domină, pe când strade lungi își înfundă, în sus, în jos, în stânga liniile de lumini; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate: cumpărătorii și clienții sânt Români, Greci, Italieni, ba chiar Olandcsi din Rotterdam, cari cer în franțuzește și englezește cărți poștale cu vederi din Rrăila și lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poștale cu chipul Regelui Carol.

Ziua desfășură frumuseță orânduită a marelui port românesc. După ce, prin tratatul din Adrianopol, la 1829, — nu e nici o sută de ani de atunci, și Brăila mai are timp să se desvolte pănă ce va ajunge să-și serbeze centenariul —, locul pe care se ridicase cetatea, pentru totdeauna dărâmată, a Brăilei, fu încredințat Țării-Românești, din care fusese deslipit, — buna gospodărie a lui Alexandru-Vodă Ghica întemeiè cu socoteală și pricepere portul unde corăbiile Europei erau să vie de acum înainte în voie să caute rodul muncii locuitorilor principatului. Se desemnă mărețul centru al pieții, se traseră liniile bine croite ale stradelor, se fixară hotare, care au fost însă adesea ori întrecute.

Cele d’intăiu case fură mici clădiri, în gen oriental, acoperite, ca în Balcanul turcesc sau în părțile Greciei, cu olane ruginii. Astfel de case se mai văd încă destule, unele culcate spre moarte în lături, prin ceia ce aiurea ar fi mahalaua, dar aici formează numai ultima prelungire a stradei largi începută cu palate. Și pe costișele ce coboară spre port și pe linia din fața Dunării se văd magazii și magazine, al căror coperiș, ale căror proporții și ferești le arată că sânt din vremea înființării, biete băbuște pe care moda le-a lăsat în urmă cu îmbrăcămintea lor ruinată.

Statul n’a făcut mult aice, — și o gazetă locală vorbește cu durere de banii luați din Brăila pentru a ajuta înaintarea rivalei de la Marea-Neagră, Constanța de curând cucerită. Docurile însă, imensa clădire de la capătul cheiului, au înghițit mulți bani, nu fără să aducă totuși un folos potrivit cu cheltuiala. Dar, afară de docuri și de cheiul însuși, pe care localnicii l-ar dori mai mare, mai încăpător, afară de liceu apoi, clădirile administrației nu se deosebesc prea mult. Vama, poliția portului n’au nicio înfățișare: cea din urmă e grămădită în vre-o două odăițe murdare, cu geamuri sparte, într’o casă urîtă oarecare (sergenții de oraș sânt, de altmintrelea și ei, dintre cei mai păcătoși ce se pot închipui: Țigani murdari, bătrâni obosiți și alții cu fel de fel de metehne^[1]). Prin case și prin oameni, Cârmuirea nu se vede mai de loc, cu toate că s’ar cădea să se vadă mai mult decât aiurea la această poartă larg deschisă a țării.

Încă de la început, Grecii înțeleseră viitorul ce aștepta noul port și-și opriră locurile cele mai bune. Printre cele mai vechi ziare ale noastre, e unul tipărit aici, mai mult pentru dânșii. Levantini de limbă italiană se așezară și ei în Brăila, și cea d’intăiu publicație a lui Arturo Graf, cunoscutul filolog și finul poet italian, niște preludii în versuri, poartă pe copertă, ca loc de tipărire, Brăila noastră. De atunci numărul Grecilor, armatori, comisionari, negustori de grâne, n’a scăzut, și lângă acești fruntași bănești și-au găsit locul alții mai săraci, negustori de tot felul, pănă și vânzători ai ziarelor noastre, funcționari de comerț, meșteri și marinari. La douătrei firme se cetește un nume grecesc, și aici Evreul, care n’a uitat însă nici el Brăila, nu joacă în negoț rolul cel d’întăiu. O minunată biserică în stil rococo și cu o cupolă orientală, clădire puternică de piatră, cu stâlpi de marmură în fațadă, e biserica grecească: o vezi în curtea ei bine pietruită și îngrijită ca un salon, în fața sucursalei Băncii Naționale, în unghiul de Sud al pieții. Lângă port, un mare edificiu, cu trei rânduri bine alcătuite și cu totul tăcut, e un institut „elin” de băieți. Ziarele grecești din țară: „Patris”, iar, din această patrie însăși, amintită în titlul ziarului bucureștean: „Hestia”, se văd pe toate mesele cafenelelor, unde găsești și ziarele vienese, Figaro și Corriere della sera, pentru alți oaspeți. Grecește se aude vorbindu-se ici și colo pe stradă, dar cele mai multe din cafenelele întunecoase și murdare ale portului, ale căror firme sună „Ithaca”, „la Athena”, „la Panhellenion”, sânt ținute de Greci, în mare parte tot pentru Greci. În tramvaiul electric te găsești lângă domni ale căror nasuri lungi par a fi niște adăugiri de carnaval. La cutare papeterie, regele din fereastră nu e Carol I-iu, ci Gheorghe I-iu. Pe păretele unei brutării din Calea Călărașilor e zugrăvită marca Eladei.

Mulți dintre Greci participă, fiind naturalisați, la viața noastră politică. La viața noastră culturală însă, nu; și aceasta împiedecă mult o sinceră și desăvârșită romanisare. Sânt apoi atâția cari stau în Brăila numai pentru a face bani din binecuvântata „Vlahie» pentru Elada săracă, pentru Constantinopolul Patriarhiei, unde sânt rude, unde se caută gineri, unde rămâne toată inima și se duce tot banul. Și aici se vede însemnătatea, pe care n’o văd politici anii miopi, a culturii naționale: o înflorire puternică a acesteia ar impune, ar câștiga și ar desnaționalisa, ceia ce nu se poate face prin alte mijloace.

De un timp mult mai scurt, de pe când s’au strâns mai tare legăturile noastre cu Românii din Ardeal, o imigrație de muncă, de hărnicie, de spirit cruțător și îndrăzneț ardelenesc s’a produs la Brăila. Pe când înainte venia numai Mocanul în sau din drumul său spre pășunile Ialomiții sau ale Dobrogei, acum vezi numele Săceleanului, Brașoveanului îmbogățit desfăcându-se în litere de aur de-asupra fereștilor atâtor mari prăvălii și case de comerț: Perlea, Grozea, Panțu, spun numele ce le-am cules mai întăiu. Unii, ca d. Sasu, se amestecă în politica locală și-și fac influența puternic simțită. Otelul frumos și restaurantul foarte scump din mijlocul pieții sânt pe jumătate în arenda unui Ardelean. Moșiile de prin prejur, care erau odinioară în cea mai mare parte ținute de Greci, folosesc astăzi acestor oaspeți din sângele nostru, cari aduc energie românească și dau exemple de biruință pe terenuri în care se părea altfel că Românul nu se găsește bine și nu poate ținea piept străinului. În tren auziiu de la un Grec lauda Ardeleanului Ghiță Găitan, a cărui agricultură, bine condusă, e mai cu noroc decât a tuturor, dacă se scoate doar la o parte gospodăria-model pe care o face d. Nicolae Filipescu pe moșia sa de aice.

Români din țară sânt mulți și săraci, căci boierime brăileană veche n’a fost, firește, niciodată. Îl vezi, în cojoace sau în zdrențe, unde e munca mai grea, mai grosolană și mai puțin răsplătită, biet substrat indigen, autohton al unei civilisații economice pestrițe. Pe când armatorul, bancherul grec sau italian își iea mândru masa supt lumina electrică, în sălile luxoase ale Otelului Frances sau Splendid, el, fiul pământului, mână, spre port sau de la port, cărucioara sa trasă de căluțul înjugat rusește, ducând sacii de grâu și sacii de făină, cuceriți de alții ca dânsul ori cărând bogății de supt alte ceruri, care lui n’o să-i fie de niciun folos.

Dar, în lungul șir de prăvălii pentru cumpărători cu bani pe fundul pungii, care sfârșește spre câmp frumoasa, larga Cale Regală, vezi adese ori negustori români, cari, la mica lor tejghea, fac bani și se înalță, spre binele lor și al nostru, cari avem atât de multă nevoie de mici „burghesi” ca aceștia.

Românii localnici mai sânt și pescari la Dunărea bogată în daruri. Ei au însă concurenți întru aceasta, și hala peștelui e hrănită și de pescarul lipovean cu gâtul gros, coada ochiului ridicată în sus, părul lung uns și nasul pitic. Lipovenii au o stradă a lor, de-asupra căreia se văd turnurile văpsite în galben, în verde, în roș. ca niște pene de porumbel, ale bisericii lor shismatice.

Nu e stradă aproape care să nu mulțămească prin câte ceva privirea. Sărăcăciosul Bulevard Carol cu căsuțele mici face să se zărească însă ici și colo colțuri de veche viață patriarhală. Cutare strădiță, cu case ieșite dincolo de aliniere, cu prăvălii evreiești întunecoase și murdare, cuprinde însă înalta, greoaia biserică românească, pe care puține în toată țara ar întrece-o în dimensiuni. Aiurea vezi cu curiositate afișe de teatru de varietăți pe o clădire cu două rânduri (teatru de căpetenie e însă Teatrul Ralli, unde joacă foarte adese ori, în treacăt, trupe românești, și mai ales trupe străine). Prin Strada Bolintineanu, deosebit de bogată în solide case particulare, ajungi în splendida grădină publică, de pe terasa căreia ochiul cuprinde coperișurile roșii, de oale, ale magaziilor, catarturile pe care se țese funii și gurile negre ale vapoarelor ce se odihnesc de drum pe Dunărea îngustă, albă ca argintul, apoi ostrovul din față, cu verdeața-i deasă și încă veselă, iar, tocmai la capăt, culmile albastru-închis ale dealurilor Dobrogii, tăindu-și linia șerpuitoare în cenușiul norilor greoi de ploaie.

Calea Regală, Strada Galaților și Strada Călărașilor sânt însă liniile mari ale orașului, prin care fulgeră vagoanele tramvaiului electric, instalat și exploatat de Casa Helios din Colonia. Pe cea din urmă mergi întăiu printre case mari, apoi mai mici, — cârciume mai mult goale, în care cumetre stau la taifas și câni se tolănesc, lătrând —, în fine prin câmpie, la Monument.

E un obelisc de cărămidă, cu slove rusești de bronz, ridicat, după votul Divanului muntean, în amintirea războiului care a întemeiat Brăila. O alee de toată frumuseța duce la acest semn comemorativ și urmează apoi mai departe, între arbori și straturi strălucitoare de flori.

Apoi, prin același șes cu iarba uscată de raze fierbinți și, acum, de vânturi reci (dincolo de șirul de arbori din stânga curge Dunărea, și înălțimile dobrogene, albăstrite de depărtare, închid zarea), printr’o pădurice și iarăși prin șesul uscat, ajungi la Lacul Sărat.

Lacul, lungăreț, întinde pănă departe luciu-i de oțel, cu ape atât de grele, încât vântul cel tare abia le încrețește ușor într’o parte. Aleia cea mare se întinde între vile de bun gust, din care bolnavii de boli, bolnavii de urîl și bolnavii de inimă s’au dus cu toții, lăsând grija așezărilor pustii unei caraule și unui paznic, care prin graiu și mărturisiri se dovedește a fi un țăran din Sas-Sebeș, unde ar dori să-și și încheie bătrânețele, lăsând ceia ce a agonisit aici, copiilor. În dosul aleii, parcul vechiu se întinde pănă departe, cu înguste cărări și desișuri pe care nopțile de vară le vor fi umplând de o fermecătoare taină, dar prin care acum se primblă vântul de moarte, suflând frunze galbene și roșii, care tresaltă fugând. Paznicul s’a dus; ruinele unei vile de curând arse înalță încă miros de tăciune stins. Un Bulgar stă în pragul cârciumei din față, pe când un conațional mai sărac își duce covrigii spre satele vecine. O viață mai puternică o aduce in această singurătate de opt luni pe an numai tramvaiul electric care huruie, răpezindu-se pripit pe câmpia ce se gătește de odihna albă a iernilor aspre pe malul Dunării bătrâne.

2 Din Brăila spre Galați.

Trenul duce prin șesul întins ca o apă, cu miriști sămănate de mici tufe verzi, cu porumbiști încă bune. Țărani buzoieni cu scurteici roșii mână căruțe încărcate cu saci spre magaziile gărilor.

Apoi la Făureii vechilor „făurei” țigani, pentru potcoave la drumul mare, din acest târgușor, de unde pleacă în jos o linie a Ialomiței, tai un colț de Bărăgan, cu totul pustiu. Grâul rar s’a cules, miriștea n’are nicio viață; în locul imașelor e pâslă galbenă a secetei. Nu vezi nici măcar ticăloasele case cu stuh și păreții de pământ nevăruit ce se pitiau ici și colo pănă acum, lângă locuința nouă, puțin strălucită și ea, a proprietarului și arendașului. Aici a ajuns exploatarea pământului, dar colonisarea e încă abia la începuturile ei.

Pe pământul Brăilei, luat gol de la Turci, acum șaptezeci de ani, cresc câteva lanuri de porumb încă bune, apoi slârpiciunea se desfășură stăpână. Din șoseaua de lângă linia ferată praful gâlgâie ca un fum uriaș și cuprinde totul, pănă sus la bolta descocolorată, în urîtu-i abur gălbiu. Un vânt nebun, pornit din fericitele țări unde a plouat, mână neobosit pulberea secetei.

Câteva pădurici prăfuite, și Brăila se vestește prin căsuțe netrebnice cu păreții de țernă mârșavă, urît început de mahalale pentru mărețul port dunărean.

În câte un colț râpos, arbori, case, sămănături. Apoi pământul ars și norii de praf.

Când ai ajuns însă la Bărboși și la malul Siretiului, priveliștea se schimbă. Insule de papură înaltă, verde, apoi larga apă liniștită, cu nisipuri ieșite la iveală în mijloc. Pe urmă, ca în pământul Tecuciului, muncele de lut, și mai înalte aici, și mai rupte de vechile puteri mari ale naturii. Lostopane hâde de țernă gălbuie se înfruntă, pe când pe margenile prăpăstiilor sânt îngrădituri, vii, porumburi moarte, câte o rămășiță de pajiște: vitele urmăresc lacome aceste slabe rămășițe de nutreț. Înaintea unor căsărmi cu coperemântul roșu, soldați păzesc în năvala colbului nemilos.

Apoi trenul se înfundă într’un foarte înalt defileu de înălțimi lutoase, pe care-l urmează un tunel și alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și, cu dânșii, roada.

3. La lipovenii din marginea Brăilei.

La doi pași de Brăila, legată de suburbia Brăilița, cu frumoasa bisericuță nouă, satul Piscul te introduce într’o lume care se deosebește adânc de tot ce e obișnuit în viața noastră țărănească, de tot ce am văzut pănă acum în grupările noastre rurale.

Se chiamă Piscul, de și nu e nicio înălțime, și face parte din România, de și populația de acolo e adânc deosebită de tot ce se poate întâlni în lumea noastră.

Case curățele, cu fereștile mari, îngrijit spălate, curți pline de coșare, de poieți, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curțile cu îngrijire închise. Vite nu se văd nicăiri.

Pe străzile largi grupe de țărani neobișnuiți, cu pantaloni înfoiați peste cizme și, supt căciulă, lung păr uns și bărbi negre, roșii, albe, de care nu s’a atins niciodată pieptenele; rare ori un cap tuns și o barbă rasă. Femeile, în haine largi, cu cozile supt barizul negru, sânt albe, grase și în tinereță. Nu odată apare un tip asămănător cu al Ostiacilor sau al Vogulilor, ochi mărunți, oblici, oasele obrazului ieșite tare în afară.

Vorbesc rusește încet, moale, scuipând sâmburi de dovleac. Dar au conștiința unei lupte de două secole purtată cu aceia pe cari-i numesc cu dușmănie „Ruși”. Sânt Lipovenii noștri, starovierții, ortodocșii „credinții celei vechi”.

Unii sânt popovți, cu popi, și marea lor biserică, încununată cu două turnuri, dintre care unul cu trepte de pagodă, domină cele câteva străzi acoperite cu zăpadă și ghiață. Celor fără „popi”, bezpopovți, li se zice și „barabulici”.

Am prilejul de a pătrunde în tainele acestor dușmani îndărătnici ai statificării Bisericii muscălești supt Petru-cel-Mare, visitându-li, cu un medic cunoscut și iubit în localitate și cu un grup de prieteni, casele și lăcașurile de închinare.

La gospodarul Ivan Andreev, fost pescar, acum „om de afaceri”, e buna rânduială cu care s’ar putea mândri și un țăran german din cele mai bune ținuturi. Trei odăi mari și un antret, largi, luminoase, o bucătărie, o baie de aburi, încă o clădire la poartă. Mese, scaune, mari poduri pe care stau doldora marile perne moi, dulapuri vechi, amintiri din Rusia, ca un baston admirabil lucrat în stil caucasian.

Dar ceia ce domină, ce înghite totul, e ideia religioasă, devenită o obsesie, o patimă, o sacră manie sentimentală.

Cum întri în odaia de culcare, ai icoanele în față. Culese din toate părțile rusești și aparținând la toate epocile. Originale din secolul al XVII-lea lângă copii ale vestitelor modele din Chiev și mai ales Moscova. În odaia de primire aceiași catapiteasmă strălucitoare. Pănă și în cel din urmă colț se ascunde un chip încunjurat de aceiași nesfârșită adorație.

Și ce îngrijire iubitoare, ce nesfârșită jertfă pentru a le acoperi și încărca, a le încunjura de o luxuriantă împodobire asiatică! Platoșe de argint, veșminte de mărgăritare, adevărate sau false, pietre strălucitoare, cadre aurite. Pare că tot câștigul, toată agonisitele merge la acești idoli ai unei atot stăpânitoare credințe.

De-asupra ușii, invocații tipărite către Hristos Mântuitorul. Stampe cu sfinți în defilare, pe mai multe rânduri.

— „La astea”, spune Ivan Andreev, „nu ne închinăm. Nu e voie: sânt pe hârtie. Dar le ținem ca să știm la ce sfânt avem să cerem.”

Dulapul cuprinde o adevărată bibliotecă de anticvar. Cărți anterioare lui Petru-cel-Mare. Splendide vechi legături de piele sculptată, încheietori de alamă înflorită. Te-ai crede într’o cameră din departamentul de manuscripte al unui deposit admirabil îngrijit. Și aceleași cărți zac și pe toate mesele.

Nu lipsesc tablouri naționale, cu lungul șir al Țarilor pănă la Alexandru al III-lea, iar, în mijloc, Petru-cel-Mare și Alexandru I-iu. Ori presintarea Împăraților Bizanțului. Fotografia lui Nicolae al II-lea tânăr cu tovarășa lui. Dar și un Carol I-iu și o listă completă a miniștrilor național-țărăniști.

— Dumnealui are și o biserică proprie, pe care a făcut-o împreună cu tatăl.

Deranjând un câne furios, care uită o clipă viforul sălbatec de care se zgribulia, deschidem ușa lăcașului așa de modest pe din afară. Dar e în adevăr biserică, având toate cele de nevoie, pănă la cărți de slujbă, de aceiași vechime, și la cărticele de pomelnic. Am văzut acasă și un manuscript mai nou, delicat împodobit. Pretutindeni strălucirea argintului de pe icoane care sânt o mică avere.

Marea biserică e stampilată la întrare cu crucea veche, tăiată de două ramuri drepte și una oblică. Trecând pragul înghețat al puternicii zidiri, te afli într’o atmosferă de ev mediu solemn și misterios. Marea catapiteasmă de zinc e numai o lumină. În dos altarul e îngrijit cu o iubire nespusă, de gospodină migăloasă, fanatică. Pe păreți un zugrav foarte bun a observat cu cea mai conștiincioasă stricteță modelele arhaice moscovite. Totalul e de o policromie fantastică.

Și înlăuntru s’a strâns o lume de închinători cum numai acele veacuri de credință exclusivă i-au cunoscut. Acoperiți cu halaturi negre ca anteriul tânărului preot abia sosit din mediul pur rusesc, acești țărani par niște călugări devotați ai sectei căreia i s’au închinat.

Au venit pentru vecernie. Femei nu văd. Mi se spune însă că nu sânt înlăturate de la multele slujbe.

În fața acestui zel religios întreb pe gospodarul Andreev cum se poate ca tot neamul lor să fi îndurat ce au făcut cu legea creștină bolșevicii.

— Străini, Evrei… Și apoi oameni ignoranți, cari nu știu să cetească.

„Să cetească”, aceasta e norma vieții lor. Nicăiri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechiu volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trebuie păstrat contactul.

Și cartea ține sufletele blânde și bune. Când vreau să cumpăr două păsări, din cele care pretutindeni, în aierul glacial, se zbat prin curțile făcute cu un minuțios meșteșug, gospodarul Ivan răspinge plata:

— O, nu. Asta, nu!

Și așa, în veacul cinematografelor și automobilelor, mii și mii de oameni trăiesc în preajma orașelor mari, de care se feresc cu groază, păstrând neatinsă datina comunicării cu sfinții și a unei iubiri de oameni desinteresate și naive.

---

1. De atunci ș’a făcut unificarea poliției (1916).