România mamă a unității naționale/Buzăul

Jump to navigation Jump to search
Ilfovul România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Buzăul
Ialomița


1. Buzăul.[modifică]

Buzăul e vecinul de stăpânire județeană al Ploeștilor, de care e despărțit printr’un scurt drum în margenea muncelelor, ce trece pe lângă vechiul loc de oprire al cailor de „menzil”, vechea stație de poștă a Mizilului. Dar cele două capitale nu samănă. Buzăul e mai sărac, mult mai la o parte de drumul bogățiilor, dar mai aristocratic și mai românesc. Această inferioritate și aceste însușiri i le-au dat împrejurimi deosebite și un alt trecut. Așezări sătești mai însemnate nu se află aici, și pasul care duce spre Ardeal e cel mai puțin cercetat din toate. E un ținut de moșneni, și unii dintre ei, urmași ai războinicilor din vremile de necurmate lupte, au, pe lângă aristocrația vechimii pământului, și pe aceia a îndelungatei mânuiri a săbiei, dar bogăție multă nu pare a se mai găsi în mânile acestor cavaleri cu căciule și sumane.

În schimb însă, boierimea neastâmpărată a Buzăului, boieri de margene către Moldova, cari știau ce li se cuvine, pentru că îndepliniau greaua sarcină a apărării micii patrii, se frământă înaintea noastră, de cum putem străbate mai adânc în intimitatea trecutului nostru. Prin boierii de Buzău se fac și se răstoarnă Domnii în anumite timpuri ale veacului de pretendenți la tron: al XVI-lea, — după veacul întemeierii și acela al apărării față de Turci. Și mai tărziu câte ceva amintește pe Buzoienii ce țineau să fie întrebați la premenirea Domnilor. Deci Buzăul a fost din capul locului o reședință trecătoare a vultanilor feudali din împrejurimi, pe lângă cari era și târgul, de o înființare mai veche, probabil străină, ca în atâtea alte locuri[1]. Și azi se vede aceasta. În afară de stradele sale bune, Buzăul se poale mândri mai ales cu cartierele boierești, lungile strade drepte, largi, de o parte și de alta a cărora se înșiruiesc vile încunjurate cu arbori și straturi de flori. Pănă foarte departe, acest lanț de cochete adăposturi ale unei vieți de familie înfloritoare se menține.

Buzăul e, iarăși, o episcopie, o destul de veche episcopie, cu toate că, între celelalte ale Țării-Românești de odinioară, ea vine tocmai la urmă, după ce Târgoviștea avea o Mitropolie și Noul-Severin al Râmnicului se putea mândri cu o păstorie a sufletelor. Episcopia e frumoasă, — de și o reparație din veacul trecut face să nu se poată recunoaște pe deplin înfățișarea ei de la început —: ctitorie a lui Matei Basarab, arsă de „năvălirile varvaricești” și refăcută de Vlădica din 1740 —; palatul episcopal, palatul oficiilor sânt mari și curate. Episcopul, pe care de sigur că nu-l laudă nimeni prea mult[2], stă totdeauna în reședința sa, și aceasta-și are foloasele. Se văd și câteva biserici mai mari, dintre care una cu o icoană făcătoare de minuni, a Banului, clădită de Andriana, văduva lui Șerban Cantacuzino Vornicul, dar și de noul ei bărbat, în 1722, a primit acum de curând un coperiș de olane colorate și un pridvor de geamuri, care-i dau un caracter așa puțin cam ciudat, de și, în mijlocul unui parc bogat înverzit, această clădire nouă-nouță face o întipărire modernă, apuseană.

Având fericirea, atât de rară!, de a păstra același primar într’un lung șir de ani[3], Buzăul s’a folosit ca puține alte orașe românești de bielșugul vremilor nouă, de ploaia de aur a împrumuturilor. O pădure de stejari mărginașă, un sălbatec crâng prăfuit s’a prefăcut în parc frumos, cu multe alei și largi perspective, cu chioșcuri și statui. În capăt se vede, alcătuind astăzi mijlocul precis al orașului, noua Primărie, cu un înalt turn, o lungă fațadă în stilul țării, — toate în piatră, ici și colo sculptată. Când clădirea va fi gata, ea va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din țară și o podoabă de mare preț pentru Buzău.

Numai dacă Evreimea, ce se tot strecoară din prisosul Moldovei, n’ar prețui tot mai mult însușirile orașului! Chiar astăzi librăriile oferă cumpărătorilor cărți poștale ilustrate cu salutări în ebraică și expun „Calendarul Israelitului”, caracterisat pe copertă prin tipul național: un bărbos cu anteriu și șapcă (așa am fi pus noi în Calendarul nostru național un păstor sau un plăiaș de munte). Chelneri creți și blonzi te primesc pe la oteluri și-ți încrețesc socoteala potrivit cu aptitudinile acestui neam. Singurul restaurant, „la Moldavia” (evident!), dă publicului să aleagă, pe o admirabilă listă, între „friguroi” și „rinic sotei”, pe lângă care se adaugă, firește, „fruhte”, între care „fersici”. Hăinăriile, prăvăliile de așa-numită „galanterie” poartă în fruntea lor nume care chiamă în minte o imigrație începută în țara Canaanului, unde dorim Evreimii liberate de jugul creștin toate fericirile din vremilc de aur ale patriarhilor.

2. Ciolanul. Răteștii.[modifică]

Străbătusem cu trenul șesul Siretiului, mărgenit necontenit în dreapta de culmile Vrancii și dealurile de la picioarele lor, cotisem spre dreapta, în județul Râmnicul-Sărat, cel d’intăiu județ muntean, străbătusem pășuni arse, trecusem printre lanuri de porumb moarte și printre întinse miriști de grâu, cu păiușul fără verdeață, întâlnisem Buzăul rupt în mici șuvițe pe albia-i largă și prăpăstuită, și, prin verzi grădini de zarzavat, bine udate, revenisem în orașul Buzău. Un otel evreiesc ni dase adăpost pentru somnul tulburat de soneriile furioase ce anunță accidentul de trăsură întâmplat unui comisar care petrecuse prea mult.

O „trăsură dă podu”, adecă o birjă de piață, întitulată astfel pe tăbliță, ne duce în faptul zilei spre mănăstirea Ciolanului. Mahalale cu case mici, pe laturile șoselei foarte prăfoase: negustorii din aceste părți către barieră sânt une ori de același neam cu aceia cari au pus stăpânire pe piața mare: cetesc numele, romanisate, cum se vede, ale doritorilor de cetățenie Ținner, Buiumescu și alții ca dânșii.

Apoi șesul din margenea munților se întinde, cu nesfârșite miriști, uscate și pustii, pe care se odihnesc cirezi de vite flămânde. Porumbul urmează în mici lanuri țărănești, “nimicite de dogoare; bieții oameni seceră buruiana mare ce foșnește din frunzele-i galbene și clădesc triste maldăre de sărăcie, din ceia ce era să li fie hrana și bogăția.

Șoseaua e plină de drumeți, cari nu samănă între dânșii. Unii, cei mai mulți în aceste părți, sânt țărani cu înfățișarea de mahalagii ai orașului; ei poartă pălării mici sau căciuli scurte, aproape ca niște fesuri, pantaloni largi din stofă de târg și scurteice de postav: roșii, vinete, albastre, care sânt în legătură cu trecutul de luptători călări, de Roși ai lui Vodă, pe care l-au avut înaintașii acestor țărani. Alții sânt Țigani foarte urîți și zdrențoși, cu câte o lungă căciulă țuguiată, ca un simbol al nepăsării acestui neam pentru toate ale lumii. Rare ori câte un Muntean în cămașă și ițari de pânză albă, încins cu brâul roșu și purtând o pălăriuță sprintenă. Femeile, aproape fără deosebire, sânt îmbrăcate ca la oraș, cu polcuțe, fuste și pestelci; un tulpan li acopere capul. Mai adesea vezi fețe neplăcute, late, umflate, cu ochii mici, care arată puternicul amestec cu străinii din valea Dunării.

Cel d’intăiu sat e boieresc, adecă locuitorii muncesc boierului, luând o parte din roadă, care nu e nici cea mai mare, nici cea mai bună. În Simileasca se vede clădirea bătătoare la ochi a unei Bănci populare, dar casele sânt puține, urîte, sărace. Îndată însă Verneștii înfățișează altă priveliște.

E un sat de moșneni, cari din cele mai vechi timpuri, de când strămoșii lor erau boieri de Buzău, și-au avut pământul. Casele sânt sămănate în cea mai mare neorânduială, încunjurate de sămănături împrejmuite și de întinse livezi de pruni, din care seceta a dat jos cea mai mare parte din rod. Aici locuința nu se mărgenește la cele două odăi clasice ale țăranului român. Dar clădirea, mult mai încăpătoare, nu e totdeauna croită în același chip. Vechimea și gustul fiecăruia se oglindesc în alcătuirea casei. Cei mai mulți și-au durat-o dintr’o foarte deasă țesătură de vergi, peste care a fost aruncat pământul lutos care e temeiul terenului, și une ori frânturi de cărămidă rotunde. Șindilă veche a coperemântului, formele, ce nu se mai întrebuințează, ale fereștilor. arată că timpul de întemeiere e depărtat; unele case vin din vremea lui Bibescu sau Știrbei, altele, cerdace de zid de-asupra beciului, cu fereștile înalte și mici, de culă, sânt și mai vechi. Se găsesc pe aici și unele zidiri de cărămidă, împodobi le bătător la ochi mai dăunăzi. Întipărirea generală e o veche bună slare, care nu înaintează decât la foarte puțini, și neprietenia unuia față de celait, nevoia hursuză și pizmătareță de a nu vedea pe vecini, de a nu sămăna cu dânșii, marele păcat al micilor proprietari de pământ din moși-strămoși.

Îndată am ajuns la o gură. Guri se chiamă in Buzău, în Prahova deschizăturile prăpăstuite prin care dau în șes văile adâncite ale muncelelor de lut și de nisip. Gura Nișcovului se numește așa după apa de torent în care se strâng primăvara revărsările înălțimilor ce și-au topit zăpada.

Satul acesta, ca și cele următoare, Silișlenii și Haleșul, nu e nici moșnenesc, nici țărănesc: în el ca și în cele mai multe din județ se amestecă vechiul proprietar și împroprielăritul cu acel ce nu are pământ și cu Țiganul de mănăstire. De aici marea deosebire a locuinților, care, de almintrelea, fiind cele mai multe nouă, se orânduiesc, ca în Moldova, de-a lungul șoselei. Țiganul stă trântit într’o rână pe prispa de lut a unei case cu fereștile goale, sau sparte, sau cârpite cu lut, în care coperișul e de stuf rar și nepieptănal; împrejmuirea lipsește; în vre-o pădure din apropiere, baba sau fata păzesc, pe jumătate goale, o vită pipernicită. Țăranul se mulțămește cu două odăi, acoperite cu stuh și încunjurate cu un urît gard de spini prăfuiți; dar curtea lui e împărțită cu socoteală după nevoile gospodăriei; o a doua locuință, dărâmătură sau cocioabă, slujește pentru oploșirea vitelor, uneltelor; un coșar, care nu e, ca în Moldova, împletit din vergele, ci alcătuit mai statornic dintr’o împletitură deasă unsă cu pământ și dintr’un fel de ceardac de lemn, de-asupra, păstrează grânele și boabele. Cuptorul mare, larg boltit, foarte curat ținut, e așezat în sala care desparte cele două odăi sau el se află de-o parte în curte, ca o clădire deosebită. Partea slabă a acestor case e coperișul, din stuh prost, vechiu, stricat, în așezarea căruia nu e acca pricepere de a pături rânduri și de a face o streșină deasă, trainică, pe care o vezi la țăranul moldovean sau la acela din încunjurimea, bogată în bălți, a Bucureștilor; fereștile sânt apoi mai proaste decât la casele nouă din Moldova: acolo ele se cumpără gata de la Evreul din târg sau din oraș și clădirea se potrivește după dânsele, pe când aici, dacă se întâmplă vre-o stricăciune, trebuie să se aștepte sticlarul ardelean, care vine prăfuit, alungând cânii cu bățul, cu strigătul său obosit:,, jamùr, jamùr», iar, pănă ce vine acest rar oaspete, cercevelele se umplu cu hârtie albă ori cu zdrențe de ziar, de se întunecă în odăiță.

Casele cele mai bune și, aproape în toate aceste sale, și cele mai multe, au trei-patru odăi într’o clădire care nu e totdeauna aceiași. La ferești flutură perdele albe, în locul șervetelor cusute ce se văd la țărani, clădării de scoarțe minunate se aierisesc în cerdacul măiestru săpat în lemn, cum n’am mai văzut aiurea; flori în oale se înșiră pe polițile dintre stâlpi, alcătuind, de altfel, singura grădină. Împrejmuirea e de scânduri, însă numai une ori de bună ostrețe drepte, fiind mai adesea o cârpeală din ce a găsit omul la îndămână. Gustul de a împodobi e vădit pretutindeni: colonete cu lencuială săpată în flori se razimă de păretele din față, bagdadia coperemântului, care este de șindilă, câte odată de oale —, e și ea lucrată ca o horbotă; cutare chiar și-a înfrumusețat ușorii porții cu câte o statuetă de ceramică luată de la oraș. Dar nu se văd acele mari porți de lemn lucrat, cu streșină și ușori puternici, care fac frumuseță atâtor case din Putna muntoasă, din Gorj, din Vâlcea sau din Ardeal.

Bisericile sânt mici și urîte: peste o clădire oarecare, făcută din cărămidă, se înalță unul sau două turnuri de lemn acoperit cu tablă văpsită albastru-vânăt sau roșu ca sângele uscat. O turlă de zid se pomenește ca o minune. Bisericile cele bune din Moldova le-au făcut în cea mai mare parte proprietarii, și micile mijloace ale moșnenilor, strânse la un loc, n’au putut isprăvi dincoace cât bogăția risipitoare a unui singur om dincolo.

Dar cimitirele sânt ca o florărie, bine îngrădite și sămănate des cu cruci văpsite tare. Îngrijirea morților e un semn deosebitor al locuitorilor din aceste părți, și cu sutele răsar la răspântii, în margenea, în mijlocul drumurilor, în poienile pădurilor, pe vârful înălțimilor, crucile mari, tăiate în lespedea aspră și grăunțoasă a munților Buzăului. Unele negre, șterse de vreme, săpate cu vechi litere chirilice pe care nu le mai înțelege nimeni, altele cu inscripții latine, cu văpseli și aurituri câte odată: ele amintesc o moarte năprasnică, sau sânt pomelnice ale răposaților dintr’o familie, sau, în sfârșit, mărturisesc despre evlavia unui călugăr care urmărește pe această cale iertarea păcatelor sale, știute și neștiute, cu voie sau fără voie.

Toate mănăstirile din acest județ sânt înoile cu totul sau clădite chiar din nou: pe fondul gălbiu al dealurilor, pe verdele pădurilor, ele zugrăvesc vesel pete roșii și albe, care se văd foarte departe, făgăduind drumețului de o stare mai bună răcoare, apă rece și o primire prietenească, iar bietului sătean obosii o cană cu apă la fântână și poate câteva rămășițe din prânzul, ce se iea aici totdeauna împreună, al călugărilor și al călugăriților.

Mănăstirea Barbu, la care se ajunge printr’un mic drum învălurat, între porumburi bune, e făcută pe temeliile unui vechiu schit, al cărui ctitor d’intăiu a fost un Vel Căpitan de Margene. Din întăia clădire a rămas numai pisania, pe o tare piatră de Buzău, cu fața aspră.

Un drum în pădure duce la mănăstirea Ciolanul. Muntele lutos e prins întreg de fagi supțirateci și de stejari măreți, cu trunchiul scrijelat și ramurile vânjoase, larg întinse ca ale unui policandru. Seceta a nimicit pajiștea bogată de la picioarele uriașilor, și numai un luciu de aur palid, ca un mușchiu, îmbracă pământul înaintea stâlpilor înalți, negri, pe când adâncurile sânt pline de giulgiul roșiilor frunze moarte. Aici nu sânt nici poiene, nici case, nici drumeți singurateci: pacea desișurilor e nemărgenită.

Am ajuns pe un tăpșan păzit de o cruce de piatră. Într’o adâncitură neașteptată, stă mănăstirea.

Chilii de o exemplară îngrijire, — case-model pentru orice viață împreună a oamenilor —, încunjură cele două biserici cu urîte turnuri de lemn și tablă roșie. Cea mare e înălțată „din temelie” de episcopul de Buzău Chesarie, între 1822, anul întoarcerii Domniei pământene, și 1828, când, spre marea bucurie a Sfinției Sale, țara stătea în mâna „armiei preaputernicii împărății a toată Rosiia”. Clădirea n’are, firește, nimic deosebit, dar un cleric care-și amintia tradițiile de artă ale vremurilor bune a săpat cu o mare măiestrie cadrele ușii și ale fereștilor, în flori care samănă, de te înșeală, cu acelea ce se lucrau din daltă în veacul al XVII-lea.

O reparație de mai dăunăzi, — 1857, — a stricat cu totul înfățișarea micii biserici vechi, a cării ctitoră ar fi însăși Doamna Neaga, soția lui Mihnea Turcitul, înaintașul lui Mihai Viteazul. Numai colonetele fine mai amintesc întru câtva ce a fost această zidire.

Prin poteci lunecoase ce se înfundă în marea pădure pustie, ajungi la un înalt punct de privire. Un singur călugăr păzește noua biserică din Cetățuia, unde de sigur că au stat odinioară ziduri, ca întemeietor al cărora e arătat Matei Basarab, unul din Domnii cari au făcuL danii Ciolanului. Biserica e încheiată toată din piatră tare, care nu ține nici zugrăveala, așa încât a trebuit să se întrebuințeze plăci de zinc.

Zugrăveala aceasta are și ea o însemnătate: afară de acea de pe catapiteasmă, ea e făcută de un călugăr al Ciolanului, părintele Eftimie Georgescu, care a învățat la Tătărescu și la unchiul lui, „dascălul Nicolae, cel mai bun zugrav de biserici ce am avut”, mărturisește și astăzi ucenicul lui. Părintele Eftimie, om tânăr cu ochii buni, vii, lungă barbă neagră și mânile albe fine, trăiește o adevărată viață de artist în atelierul său, la care duce o alee de butuci de vie, cu struguri ce atârnă, ca în Italia, din bolțile verzi. Județul Buzău îi e foarte bine cunoscut, în toate lucrurile de artă ce cuprinde, și pe care le înșiră cu dragoste: mormântul de la Izvoranu al Mitropolitului Luca, biserica de la Berea din deal, cea din Bradu, cea din Aluniș, pe care o crede foarte veche, mănăstirea lui Mircea Ciobanul, ușile de la Cislău…

De pe vârful Cetățuii, întreg Ținutul se desfășură, în ceața gălbie a prafului ce plutește pe alocurea. Muncelele dorm supt soare, ca niște fiare sătule. În unele părți, verdele pădurilor acopere liniile blânde, ce se supțiază pe alocuri în piscuri ca gurguiele; de cele mai multe ori însă, lutul gol, împistrit numai de dungile și petele tufișurilor și copacilor mărunți răzleți, are înfățișarea țestului unei broaște uriașe ce se odihnește. În vale, Buzăul se sucește alb supt păreții goi ai malului. Grupe de case albe, punctede mănăstiri cu coperemintele roșii sânt sămănate în această împărechere de galben șters, de verde prăfuit, care dă impresia munților chirciți ai unui pustiu.

Pădurea se prăvale acum într’un coborîș iute, șerpuitor pe care se încearcă o șosea. Doi boi albi, dintre cari unul se chiamă Târzian, bun nume pentru acest răbdător drumeț, trag încet la cale trăsura, pe când caii, duși de frâu, trec înainte, umplând desișurile de sunetul tălăncilor Apoi, iarăși cu caii, te înfunzi tot mai mult în povârniș, cu hurducături și scuturături năstrușnice, când lutul s’a surpat în gropi sau bolovani rup cărarea. Schitul Nifon, acum un spital, încunjurat de pruni și copaci sălbateci, înseamnă un popas de lumină în codrul fără poiene.

Îndată sântem în șoseaua care încunjură apa Buzăului și duce, pe lângă un frumos han cu oleandri, pe lângă casele răsfirate ale unui sat sărac, la Rătești. Copii bălani aleargă înaintea cailor, țărani foarte blânzi scot pălăriile înaintea noastră, — adecă a trăsurii noastre —, cei ce n’au pălăriile pe cap, pun mâna la frunte; femeile apleacă elegant capul.

Salcâmii se înșiruiesc de-a lungul gardurilor de vreascuri și spini; marea nevoie de nutreț a făcut pe locuitori să li se ciocârtească toate ramurile, și trunchiul ciung se ridică jalnic în văzduh ca o icoană a miseriei. O pădure cu trunchiurile rare ne încunjură o clipă. În stânga, și iată schitul.

De și are șaizeci de maice, de și în cercul căsuțelor-chilii strălucește frumoasa biserică nouă, care a împlinit abia cincizeci de ani, pare că te găsești mai curând într’o stație de aier. Oaspeții se văd mai mull decât maicele, și unele din locuințile acestora sânt mai mult niște vile în stil nou. E departe vremea când, la 1781 întăiu, Mihai-Vodă Suțu hotăria ca săracele călugărițe strânse la Rătești în jurul schitului de lemn să aibă un număr de șase scutelnici, scutirea de dijmărit și vinăriciu, precum și 78 de lei, dintre cari 45 pentru „15 bucăți abă neagră dă îmbrăcămintea maicelor”, iar alți 9 „pentru 12 perechi papuci cu meși”!

Întorsul în seara blândă, lăsând în urmă soarele roșu care se cufundă în dosul dealurilor goale. Cârlomăneștii, — satul urmașilor lui Cârloman, — se deșiră în margenea marii șoseli prăfoase, care coboară încet la vale. Se ajunge la o vale de pietriș, unde fuge o apă săracă. De-asupra, pornind de la câteva căsuțe, care vin înaintea satului, un mare părete de lut se ridică de-asupra văii; pe vârful lui se vede o biserică veche, lângă o lungă perdea de zid ruinat, cu fereștile oarbe.

Satul se chiamă Berea, un sat de munteni săraci cari se coboară la câmp să câștige, câteva luni din an, patruzeci de bani pe zi. Niciodată el n’a putut să aibă vre-o însemnătate, dar un Domn, poate Matei, patriarhul cu Domnie lungă, a făcut aici o mănăstire; zidul de încunjur e clădit dintr’un rând de cărămizi puse în lat și din alt rând de bolovani de râu prinși în cărămizi puse în lung, sistem care se vede și în zidurile Târgoviștii. Biserica avea un pridvor răzimat pe doi stâlpi cu podoabe săpate de flori și struguri; stâlpi ca aceștia despărțiau pronaosul de naos. Cele două ferești de pe laturi, fereasta mai mică a absidei pentagonale, fereasta altarului, alt pentagon, fură cuprinse în cadre de sculpturi alese, deosebite de la o fereastă la alta.

Egumenii de mai tărziu au pus un zid grosolan în locul stâlpilor pridvorului, cari au fost surguniți să sprijine un cămin. Ei și-au tăcut case încăpătoare într’o formă fără stil. Apoi, acum vre-o cincizeci de ani, și ei se duseră, și ruina puse stăpânirea pe zidurile de locuință și de încunjur: în anumite zile, un singur preot slujește în biserica frumoasă.

Se face noapte când ne oprim la hanul mare al unui sal de moșneni. Hangiul ni dă ouă proaspete și caș sărat, pe care-l fierbe pentru a-l muia; plata e foarte mică. În fața satului adormit și marilor întinderi doborîte, din care se ridică o duhoare caldă, el vorbește de anul rău, de bolile ce bântuie în mocirlele ce au fost bălți, de lipsa de porumb și de nutreț, de greșeala ce crede el că o face Statul impuind băncilor populare garanția, ruinătoare pentru ele, a împrumuturilor de bani ce vor face sătenii, de zădărnicia împiedecătoare a formelor ce se cer de la țăranii cari au nevoie de frunziș, de puțina deprindere ce au oamenii cu nenorocirea. — Și ce vor face acum? —Vor strânge de gât pe cei ce au.

Plecăm cu aceste cuvinte cobitoare în urechi. Din când în când, sate: la unele case, fereștile sânt încă luminate, de și ne apropiem de oarele 10, la altele focul mai pâlpâie în curte sau în cuptor. Câte o femeie trece răpede, ca o pasăre înoptată. câte un țăran tăcut, cu copilul de mână. Buzăul lunecă în râpă, supt un cer înourat spre dreapta, senin încolo: un pod nesfârșit huruie supt roate. Din nori pernesc picături mari, în urma cărora se închide iarăși nemilosul cer de aramă…

Iar în grădinile Buzăului, „teatru de vară” cu bere și femei ușoare; musica militară cântă pănă tărziu în piață.

Parcă am văzul una după alta două lumi dușmane.

  1. De și s’ar părea a fi o poreclă românească: buză=Buzău; ca în: coadă=Codău, numele e vechiu slavon, ca la Brașov, Râșnov, etc.
  2. Era Dionisie Climescu, acusat de cumpărarea Scaunului și de vânzarea parohiilor (1939).
  3. Constantinescu