România mamă a unității naționale/Gorjul

Jump to navigation Jump to search
Mehedinți România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Gorjul
Doljul



1. Târgul-Jiiului.[modifică]

De la Severin linia drumului de fier urmează aproape linia despărțitoare între vii, al căror timp de roadă se apropie, și între șesul, sămănat cu dumbrăvi și sate, care duce pănă la Dunăre, din ce în ce mai depărtată în povârnișul ei spre Miazăzi și Răsărit. La Filiaș, două linii laterale se desfac, în sus și în jos, căutând munții și fluviul, între cari se răsfață Oltenia.

Cea d’intăiu se va opri la Târgul-Jiiului, fără să și ajungă ținta, pasul Vulcanului, dincolo de care se întinde țara Hațegului, inima vechii Dacii, a barbarilor lui Decebal și a Romanilor lui Traian. Pe șoseaua ce caută gura de intrare a Jiiului, în pasul îngust al Carpaților celor mai încleștați, trece numai diligența cu puține scrisori și puțini drumeți, mai mult de prin satele munților.

Trenul, care nu e de loc grăbit, înaintează printre lanuri de aur, ce se scaldă în lumină, cresc de dânsa și încep a peri de dânsa, și supt dunga verde, bine acoperită cu arbori, a dealurilor. Cerul e desăvârșit de albastru, aierul limpede-limpede: toate parcă se confundă într’o largă fericire luminoasă. Tărzia vară, obosită, doarme în mijlocul bogățiilor ce a cucerit de la soare.

Oamenii sânt vrednici de această țară și de trecutul ale cărui urme le acopăr lanurile de porumb, înoite an de an timp de douăzeci de veacuri. Sânt mândri, puternici, înfășurați împărătește in zeghile lor albe de „Munteni”: văd câțiva țărani grași, roșcovani, cum nu se întâlnesc pe aiurea, bătrâni cu chimirul plin și bogăția întinsă, cari, din porcii ce nu se mai primesc acum la veșnica graniță de ură și din prunele livezilor au făcut banii ce pot sprijini noua viață a satelor. Și portul e mai frumos decât acela ce îmbracă pe Mehedințenii de spre Dunăre. În zare se văd biserici de zid, trainice și frumoase, ca un semn statornic al hărniciei răsplătite a satelor.

După Cărbuneștii, cari înlocuiesc vechiul târg al Gilortului, ce se mai chema și al Bengăi, pe timpul când era stăpânit de boierii Bengești, iată târgul celeilalte ape, al Jiiului.

Timpurile nouă au adus strade drepte, piața, podul de fier, care unește acum bietele șuvițe de apă săracă ale Jiiului împuținat de arșiță. Ele au mai dat frumosul gimnasiu, în odăile căruia se adăpostește o bună școală de ceramică și bogata colecție de pergamente, hârtii, monede și pietre însemnate cu vechi scrisuri romane și românești, pe care a strâns-o la un loc un om bun, muncitor și priceput, institutorul Ștefulescu. Tot aceste vremi de prefacere au sămănat ici și colo câte un palat al administrației sau oștirii, sau vre-un luxos otel care nu-și găsește antreprenorul în viața liniștită și retrasă a celei mai mici capitale de județ din România.

Dar din cel mai nou trecut, al boierimii Jiiului-de-sus, se mai țin în picioare, în curți largi sau după grădini mirositoare, case cu pridvoare și lungi streșini, care-și încălzesc la lumină oasele de piatră, de atâtea ori plouate și ninse, și ascund în cutare colțuri nelocuite amintiri sfioase. Și, oricât s’ar fi clădii și împodobii, vechiul Târg e încă lot al acestor vechi case, care fac să nu poată uita pănă și aceia cari nu-și îmbogățesc sufletul prin întrebarea cărților.

În mijlocul orașului, statuia lui Tudor Vladimirescu. Monumentul și exproprierile locului ar fi costat mai multe zeci de mii de lei. Nu prea face, cu toate gândurile bune. Tudor se razimă pe o grămadă de bolovani, sprijinită și ea de o coIoană. Un leu strașnic, cu trupul mic și capul mare, — față de Tudor însuși el pare un chien-lion, — se învârte jos, cu gura deschisă spre ragăt. Eroul, fără asămănare, e lipsit cu totul de mișcare. Sabia și-o ține ca un bețișor. Teaca e și ea desfăcută de trup. Dintr’un oarecare punct de vedere, luptătorul apare ca străbătut de o curioasă armă lungă, cu două tăișuri.

Represintații teatrale ale unei trupe din lași, care răspândește gustul de teatru și… dialectul. Rețeta mi se spune că e bună, și chiar jocul satisface. „Aristocrația” locală (este, și are trăsuri pentru un orășel cât o batistă) se ține însă de-o parte. Chiar când au rămas în orașele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de inițiativă, de cultură și de viață.

Foarte frumoasă grădina publică, vechiul zăvoiu. Viind însă lume puțină ca să se primble (firește clasele sociale, într’un orășel de 6.000 de oameni, țin să nu se amestece), nisipul și prundul grămădit se înalță ca și cenușa pe coastele Vesuviului. Unii vechi copaci sânt minunați. În adâncurile, nestrăbătute încă de cărări pentru primblare, se țin chiar cerbi și ciute.

În fața luxoasei Primării și de jur împrejurul bisericii Sfinților Apostoli, — frumoasă, bine îngrijită, cu turnuri înălțate însă prea mult; înlăuntru, picturi ale unui meșter brașovean de pe la 1830, — se ține târgul. Vânzătorii și vânzătoarele stau așezați pe margenea trotuarului. Tipurile sânt energice, figurile pline, arse de soare; ochii privesc drept, fără sfială. Bărbații poartă pânzeturi albe sau lungi mantale de postav. Fotele, cămășile cusute ale femeilor sânt dovezi de îngrijire și de un gust ales. Toți par mai puternici, mai mulțămiți, — cum am zis,— decât vecinii lor, Mehedințenii. Aceștia din urmă au și altă înfățișare fisică: blonzi, figuri neregulate, curioase; de sigur că în ei trăiește alcătuirea vechiului Dac, pe când dincoace, pe acest pământ, care, zgâriat la întâmplare, dă lagăre, marmure, vase și monede romane, romanitatea biruitoare se menține și în chipuri.

Între aceste femei frumoase, între acești voinici bărbați, păzesc o ordine care nu se prea tulbură gardiștii, foarte curat ținuți în uniformele lor împodobite cu roșu. Nici ei nu par frumoși însă, pe lângă măiestria măsurată a îmbrăcăminții țăranului. Dar mai ales ce sânt pe lângă dânsa costumele de oraș, rochiile europene și pălărioarele sau pălăriuțile represintantelor culturii!

În oraș e o colonie mică germană. Ea își deschide acum școala ei germană, la care și țăranii noștri își înscriu copiii. Dacă Romanii au avut mai mult ca oricine organisarea de Stat, Germanii sânt neîntrecuți în organisarea lor națională.

2. Tismana.[modifică]

Șesul oltean pe care-l străbate acceleratul nu samănă cu șesul, revărsat ca o apă, al Țării-Românești. Simți că mergi pe o înălțime mai mare, și necontenit, de amândouă părțile, pământul se înalță încă. Lăicerele, scoarțele arăturilor proaspete, ale fânețelor verzi, ale puținelor lanuri de porumb chircit și uscat se cufundă și se ridică în linii blânde. Privirea prinde astfel mai bine satele mari, strâns alcătuite.

Și rasa e alta, mai bună, mai mândră. Fața, albă, e ușor ovală; fruntea dreaptă, dar nu largă, ochii mici cu liniile ascuțite, nasul puțin coroiat, gura și bărbia frumos croite tivesc în profil obrazul mare, întins, nu bosumflat, nici osos ca al Bulgarilor, cu urechea fin desemnată; mustața e mică, supțire: un „spic al grâului”, cum zice în cântece. Când merg călări cu căciulile înalte, tot una de late la basă și la vârf, cu mantiile de abà albe plutind în vânt și acoperind ca un valtrap spinarea cailor mărunți, ți se pare în adevăr că vezi ostași de lupte sau de răscoală, dintre cei ce au făcut vestite aceste plaiuri. Icoana de căpetenie tăcută, cu fruntea încrețită și buzele strânse, a lui Tudor răsare înainte-ți, și pare că-l vezi pornind în ziua de Februar, cu un cer de plumb, greu ca acesta de astăzi, cu văzduhul tot așa rece, — cer și văzduh ca și cugetul lui de om cu sufletul închis, care grămădește ura și-și hrănește dintr’însa setea de răsbunare —, parcă-l vezi pornind, cu cetele norodului, în largi mantale de aba albă, pentru a-și înfrunta ursita.

Numai portul femeilor e mai urît decât în dealurile și în munții Vâlcii: supt ploaie trec ca niște călugărițe catolice fețele înfășurate în broboade, trupurile învălătucite în mantii albe, șnuruite.

Valea Jiiului vine din sus, cu apa largă, ca de argint topit, șerpuind încet, în falduri grele. E, neapărat, mult mai îngustă decât valea Oltului, dar pare mai lată, cu dealurile mai joase și arborii mai rari, grămădiți numai în unele părți. Porumbul s’a cules.

Și lunca pare pustie supt ploaia care a gonit ciobanii; înălțimile sânt mai mult goale, cu pădurile de mult rase. În această jalnică zi de Sântămărie, scăldată în apele reci, numai unele stații mai adună pentru priveliște mulțimi înfășurate în mantii și zgribulite. Nu înțeleg cum s’au putut aprinde, cu oricâtă țuică, cei ce s’au luat la bătaie în margenea unei gări, și-au spart capetele și strigă cu injurături răgușite: „la Primărie, la Primărie!”.

Cu toate ceasurile de noapte înaintată și posomorîrea cerului foarte negru, Târgul-Jiiului apare și acum vesel, bine clădit, gospodărește îngrijit, clădit strâns și cu rânduială, luminos.

Spre ziuă, coviltirul norilor se rupe în șiroaie, care duduie ca niște mulțimi sălbatece alergând spre pradă, și dimineața înfășurată în neguri se înalță cu un zimbet de ghiață.

Drumul de la Târgu-Jiiului la Tismana se desface îndată din largă șosea care duce la Severin. E tot o șosea, mai îngustă și mult mai rău îngrijită: ploile au căptușit-o cu un strat de noroiu apos.

De o parte și de alta, se văd ușoare înălțimi depărtate; în mijloc, porumbiștea cu foile îngălbenite. Îndată însă linii de dealuri se ridică ‘n cale, și pădurea începe, ca să nu se mai oprească pănă la zidurile Tismanei, care e însăși mai înecată în păduri uriașe decât orice altă mănăstire a noastră.

Deocamdată, stejari tineri se înșiră deși, cu înaltele trunchiuri supțiri. Vechea pădure e sfârșită, și pe o culme goală, plină de scânduri clădite, fierăstrăul taie scârșnind trunchiurile mari jupuite. Apoi vin ochiuri de lumină, perdele ușoare de aburi. Pănă ce, la urmă, stejarii bătrâni te înfășură, două ceasuri întregi, cu taina lor umedă. Unii au trunchiuri șicrengi tot așa de copleșite de mușchiu verde crescut ca o catifea, și dungi albe arată pe aceia dintre stâlpii codrului cari vor încheia în curând supt securea lucrătorilor lunga și mândra lor viată, lăsând vlăstarelor loc și lumină.

Prin pădurea bătută de ploaie trec numai puțini drumeți, supt glugi, cu umbrele, călări, — și țăranii călări au adesea umbrelă, — sau în căruțe și trăsuri. Lipsește mai cu totul scârțâitura înceată a carelor cu boi. În luminișuri și prin curături pasc oi albe, înaintând cu un clătinat ușor al micilor trupuri rotunde, și vite răzlețe. Jaleșul, care a numit odată un județ, se răpede, râuleț limpede, supt podișca drumului. Încolo, numai pacea întunecoasă a soborului de stejari. Pare că ești prin codrii Neamțului.

Un singur sat pănă la Tismana, Peștișanii. Cele mai multe case sânt încheiate, ca în munții Moldovei, și mai ales acolo, la Neamț, din bârne grele de lemn aspru cioplit. Cerdacul se razimă pe stâlpi tot de lemn. Două odăi alăturate au fiecare câte-o fereastră și câte-o ușă în față. Adesea ori o garnitură cu zimți împodobește spinarea coperișului și stă și de-asupra porții mari, une ori săpată. Încolo, nici zugrăveli pe păreți, nici forme de lut în chenare la colțuri sau în jurul păreților, nici flori pe polițe, ca în alte părți de muncele și munte. Biserica din acest sat e de lemn negru, și nici într’o parte întinderea verde nu e sămănată cu turnuri de zid, ca la alte biserici. Mulți țărani au fața tristă, nemulțămită; de alminterea și tipul nu mai e acel de jos din margene: vezi obrazuri boțite lângă capete rotunde, cu părul și ochii negri ca în Muscel. Zăvelcile sânt lucrate mai mult în roșu dungat, însă cea din față e scurtă și îngustă ca o pestelcă.

Lași calea spre Baia-de-Aramă, vechiul târgușor mehedințean, și apuci la dreapta printr’o porumbiște întinsă. De la o vreme, înălțimi mari, păduroase, se văd în fund. Doi zmei par că se pândesc înainte de a se înșfăca în ghiarele lor de stâncă. Drumul duce spre dânșii, trecând prin satul româno-țigănesc Tismana, și te cufunzi iarăși în pădure, care aleargă ipe coaste, încunună culmile și pare că vrea să-ți taie cărarea, pe când crengi se ating de-asupra în arcuri de triumf mai frumoase decât acelea ce au rămas de la o primire oficială în tot lungul șoselei. Această pădure cățărată și coborîtă în adâncuri, acest vălmășag de trunchiuri și de frunziș bogat nu se poate asămăna cu nimic din ce am văzut pănă acum. Apa Tismanei, negrie, fuge în necontenite vârtejuri albe de spumă.

Printre ramurile ce închid zarea privește un turn, cercetând cărarea, apoi el se ascunde iarăși, și numai iată că la o cotitură Tismana toată: turnurile amândouă, o poartă de întrare, zidurile nouă, galbene se văd, înjghebând o cetate puternică. La picioarele ei, pornind din jghiaburi ascunse, o trâmbă de apă cristalină țișnește și, arcuindu-se, lovește un colț de stâncă învelită cu mușchiu, pentru a se coborî apoi prăpăstuit, ca un sul de argint, spre Tismana în vale, unde zac ruine roșii, nouă. La dreapta, verdeața se rupe, și un înalt părete de piatră sură face căpătăiu tuturor clădirilor.

În stânca aceasta se arată, tocmai sus, poarta neagră a sihăstriei Sfântului Nicodim, acel evlavios călugăr sârbesc care a venit la noi pe la 1370 ca să întemeieze după normele cu bună rânduială din Atos viața călugărească a Românilor. Cu cheltuiala sa, din banii strânși de la bunii creștini, și cu cheltuiala Domnului din Scaun, Vladislav-Vodă, bunicul lui Mircea, el clădi în acest colț de raiu, unde vara e strălucită și iarna foarte blândă, cea d’intăiu mănâstire mare pe pământ românesc, cea d’intăiu durată din zid: Tismana.

Ea trebuie să fi fost mică, dar armonioasă, în felul cum arta bizantină s’a înpământenit la Sârbi, sau chiar în felul lavrelor Sfântului Munte. Aici se îngropă sfântul, pe care-l amintește astăzi o urîtă lespede de pe la 1840 într’un meschin grilaj, lângă biserica nouă, — și tot aici și celalt ctitor, Vladislav-Vodă. Din pietrele lor de mormânt!, din odoarele dăruite de dânșii, din clădirea însăși n’a mai rămas însă nimic. Dar la 1541, mântuind în ziua de 14 Septembre, Radu Paisie, care a clădit bolnița Coziei, făcu din nou, în același stil, Tismana, cu o ușă încadrată în flori de crin sculptate și cu păreți foarte înalți, de tot sus boltiți pentru îngustimea basei. Se poate spune că turnurile de acum, două mărunte zidiri octogonale, nu sânt ale lui Radu, ci au înlocuit pe acestea, care se vor fi dărâmat. Roatele săpate din ocnițe, cadrele fereștilor cu flori cunoscute ar dovedi că și Tismana a primit o nouă prefacere, dar numai în amănunte, pe vremea lui Brâncoveanu. Glogovenii au făcut apoi, în veacul al XVIII-lea, încă o reparație, care li-a dat dreptul, — credeau ei—, de a-și zugrăvi chipurile de familie, uitând pe vechii ctitori, și să-și îngroape morții în pronaos. Un pridvor s’a adaus, în sfârșit, la reparația din zilele lui Știrbei. O nouă reparație pentru clădirile încunjurătoare s’a făcut dăunăzi, nu pentru cei câțiva călugări cari au mai rămas, ci pentru un sanatoriu care nu-și poate găsi ocupanții din causa umezelii și rămâne să fie camere de închiriat pentru vară.

Astfel, pe locul celei mai vechi mănăstiri românești se înalță astăzi o clădire cam deșănțată pe din afară, într’un cerc de case fără arhitectură. Lipsește verdeața, florile, arborii, mișcarea unei mănăstiri. Pe pajiștea săracă zac trupuri mărunte de rândunele fulgerate de frigul timpuriu, pe când una din ele se zbate flămândă în bolțile bisericii, unde și-a căutat un adăpost care-i va întârzia moartea. Pare sufletul nemângâiat al bătrânului ctitor….

3. Pe valea Jiiului spre hotar.[modifică]

Cerul e cu totul acoperit când pornim pe valea Jiiului spre graniță. În lumina tristă a dimineții reci, umede se vede lungul șir al caselor din satul Vădeni, în care întri îndată ce ai ieșit din Târgul-Jiiului. Tot clădiri de bârne încheiate, copereminte mari de șindilă, zimți de lemn înegrit de-asupra casei și a porții de întrare, înalte pătule de vergi împletite, movile de fân, coceni și frunzare străbătute de prăjini.

Apoi, cale de două ceasuri, între dealurile mari din stânga și cele, mai mici, din dreapta, se întinde lunca șeasă, aproape cu totul curățită de arbori, mai mult goală de case și sămănată cu pâlcuri de porumb.

De-odată un vântișor se ridică, și săpături albastre se fac răpede ca prin minune în pânza lăptoasă a norilor. Soarele nu se vede încă, dar spre Răsărit e un frământat pripit al negurilor de-asupra dealurilor. Departe, tocmai în cellalt capăt al bolții, costișe, văi se auresc ușor de raze al căror drum nu-l înțelegi; chiar în șes, de tot aproape, vârfuri de arbori se luminează puțin.

În sfârșit, un zimbet sfios pătrunde prin norii pe cari vântul i-a supțiat pe încetul. Soarele însuși se ivește, întăiu ca un șters disc de lună, apoi stăpân pe întreaga lui strălucire. O mângâiere caldă atinge obrazul, și în aceiași clipă câmpul și zările s’au preschimbat. Porumbul zdrențos pare înfășurat în scutece de aur, focuri roșii, galbene, albastre săgelează din rouă luminoasă, depărtările se vădesc ca la ridicarea unei perdele, și tocmai în fund apar înălțimile albastre, pe care călătorește o scamă de nori desțesuți. Câte un cioban tânăr stă răzimat în bâtă și se închină puterii de lumină, căldură și viață, care a biruit și-și urmărește dușmanii pentru a-i nimici.

Jiiul nu s’a văzut încă, de și e foarte aproape, căci curge colo, la stânga, supt acea perdea de sălcii, sarbede, buhoase. Odată el scânteie în frânturi ale panglicii sale de argint. Apoi iarăși sălciile-l ascund cu totul.

Acum, în stânga coasta se vede bine, acoperită cu păduri și casele satului Porcenii. În dreapta, Bumbeștii se deșiră în șes, cu case bune nouă și o frumoasă biserică de zid. În față, munți mari, prăvăliți în neorânduială, par că închid drumul, cu zăgazul lor bogat împădurit.

Trăsura găsește însă necontenit înaintea ei aceiași șosea bună, care se face din ce în ce mai sigură, mai netedă, mai tare, „ca țimentul” zice bătrânul Geană, care mână gârbovit, cu un lung țuguiu de căciulă ciudoasă pe cap. Când s’ar crede că va atinge muntele, ea lunecă pe priporul lui și stăpânește Jiiul. Am întrat „în munte”.

De-asupra noastră e un puternic povârniș drept, pe care pădurea de fagi, plantațiile de nuci au rămas numai sus, pe alocurea, pe când jos se rostogolesc bolovani, se scurge praf de piatră negrie, galbenă, roșie ca sângele uscat, se înfățișează lespezi mari în colori întunecate sau aprinse. În față, din potrivă, stânca sură, care răsbate numai ici și colo, e înveșmântată într’o strălucită mantie de păduri și tufișuri.

Pănă la vamă, drum de trei ceasuri, e aceiași strâmtoare, cu un părete rupt de dinamită și de cazmale, spintecat în răni de rugină și de arsuri, care s’a revărsat pe margenea apei în clădării sălbatece, și cu celalt părete drept, nalt, trist, singuratec, cuprins de sus pănă jos în zalea pădurii.

Între cele două creștete înalte, e prins un petec de cer, pe care norii s’au prefăcut acum în destrămături ușoare, lânoase, care se pierd pe încetul în albastru. Soarele țâșnește de-odată rotund pe culmea din dreapta. Sânt unsprezece ceasuri, și la trei el se va coborî, tot așa de-odată, fără să lase niciun joc de lumină în urma cufundării sale liniștite.

Jiiul nu mai este aici senina panglică de argint din vale. Umbra pădurilor l-a prefăcut într’un șivoiu verde-uleios, care-și schimbă la fiecare cotitură, la fiecare pas înfățișarea, după toanele patului său pietros. Aici el înaintează iute pe un prăvăliș domol, mai departe e tăiat de dungi de spumă ca niște coame albe ce fâlfâie; îndată el se rupe turbat în șuvițe ce clocotesc nerăbdătoare, cu un fâșâit de răscoală, apoi el lunecă răpede printre marii bolovani ce-l strâng de aproape, se rotește în vâltori, aruncă nisipuri colțurate, prelinge apoi liniștit păreții unei pietre ce nu se poate mișca din loc, și, în clipa următoare, el se va întinde, aproape încremenit în luciul său verde, ca o icoană a apelor fără curs din umbroasa, recea țară a morților.

Șoseaua frumoasă e mai mult pustie, căci drumul acesta de stâncă, de și leagă două țări, cu multe greutăți și uriașe jertfe, mai ales din partea noastră, nu schimbă între ele mărfurile lor. Abia a trecut mamina greoaie, umflată, strâmbă, a diligenții, cu conductorul ei galonat, călătorii de toate treptele, bagaje în toate colțurile și un tânăr de la oraș cocoțat în coadă de-asupra sacilor cu ovăs. Rare ori mai vezi câte o căruță cu drumeți ce merg dincolo, grămădiți cu lăzi, pachete, boccele și burdufuri supt coviltirele gârbovite. Vre-un țăran călare, vre-un biet călător sărac, ce urcă pe jos. Încolo, numai lucrătorii de la șosea: Români, Italieni și Nemți, cari dreg în mai multe locuri drumul prăbușit sau mușcat de ruină, cu șinele de fier, roabele, fierăriile și întunecoasele căsuțe de adăpost ce și-au durat, tărănește, din lemne grosolane.

Odată, șoseaua trece pe malul drept al râului și se înfundă în pădurea unde vite pasc risipite supt paza unui moș zdrențos. Schitul Lainici, o clădire făcută din bani boierești amestecați în veacul al XIX-lea, supt Vodă-Carageà, se ascunde aici: și la dus și la întors am văzut în acest ungher tăinuit de lume mai multe neveste decât monahi.

De la vamă pănă la graniță, cale de vre-o jumătate de ceas, munții, Jiiul și șoseaua, de o potrivă de pustii, se prefac întru câtva. Spinările stâncoase cresc, lespezile spârcuite la deschiderea drumului sânt mai greoaie și amenințătoare; mesteacănul iea locul fagului, fiind sămănat mai rar decât acesta, și la sfârșit se adauge și bradul întunecat, care pătează însă numai une ori. Jiiul se zbuciumă acum tot mai în fund, și, strâns mai de aproape între păreții de piatră cari-l călăuzesc, el nu mai știe de odihna verzilor ochiuri de liniște. lar șoseaua, cu podurile ei de piatră bine netezită și cu cantoanele roșii ca niște castele, e o scumpă podoabă pentru o țară al cării ban s’a risipit fără cruțare.

După câteva rătăciri, ea a ajuns pe malul stâng. Un munte înalt, gol, cu fruntea ascuțită, răsare înainte. Jos, o gheretă și o pârghie tricoloră stau în fața unui stâlp de hotar văpsit în colorile Ungariei, lângă care păzește un funcționar cu chipiul înalt. De acolo înainte, prin munți și vale, neamul românesc nu mai stăpânește țara sa.

La întors, apusul strălucitor de aur șters, de ruginiu ușor, se desfășură când ieșim din strâmtoare. Și, în același timp, în răsăritul siniliu înflorește fața galbenă a lunei. Lunca întreagă, cu umbre mari negre, pare înălțată în lumi de taină.

4. Între Târgul Jiiului și Severin: două drumuri.[modifică]

Târgul-Jiiului e legat printr’o șosea cu capitala județului vecin, cu Severinul. Urmăm această șosea într’o zi de o tristeță blândă, cu puțină lumină rece strecurată prin pânza, așternută de la un capăt pănă la altul, a depărtaților nori albi.

După podul peste Jiiu, la capătul zăvoiului, care e grădina orașului, șoseaua înaintează fără șerpuituri, supt dealuri împădurite, dincolo de care se văd munții înegurați; de ceialaltă parte, alte șiruri de înălțimi se înșiră învălurate.

Bălți de ploaie, heleșteie în care femei își curăță pânzeturile, un petec de pădure rărită. Încolo, drum aproape pustiu, îndată ce te-ai depărtat de oraș, porumbiști ce se culeg, arături proaspete înseilate ici și colo.

Satele nu sânt rare. Pe coastele înălțimilor se ivesc adesea mari biserici nouă, frumos înălbite, biserici de zid cu câte două turnuri. Dar casele de bârne sânt foarte proaste și stau mai prejos decât cele mai rele din Vâlcea. La multe lipsește și varul și lutul; fereștile sânt abia căscate și le acopere câte o fărâmă de geam cețos. Rare ori vre-o poartă săpată; niciodată o podoabă, o floare. Unele sânt adevărate poieți goale, și pe d’inuntru și pe din afară.

Dar casa e mai săracă, mai nenorocită și tristă decât locuitorul ei. Pătulele sânt mari, foarte bine împletite, nutrețul de iarnă al vitelor, coceni și fân, stă înfipt în prăjini. Copiii zdrențuiți merg „la boi”, și cirezile, turmele de oi și de capre pasc în jurul caselor. Dintr’o bojdeucă neagră, răsare o femeie bine îmbrăcată, care desfășură spre vederea unei vecine o frumoasă zavelcă nouă. Portul e bun, și numai copiii sânt lăsați în cămeșuici negre sau zac în casă ca Țiganii. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită. Pănă și hanurile, ținute pe aici de țărani, și nu de Evrei ca în Moldova sau de Greci ca în multe părți muntene, samănă cu niște spelunce nelocuite. Țuicarii își beau prea mult țuica, și d. Geană, care ne conduce, e de părere că așa fac și învățătorii, cari ar trebui să stârpească deprinderile rele.

Un deal de lut acoperit cu pădure desparte Gorjul de Mehedinți, și de pe vârful lui se desfășură tot tinutul de coaste și văi, cu poteci de verdeață, cu cărări și case ce se ivesc departe. Despărțirea aceasta a județelor prin spinări de dealuri arată caracterul lor neatârnat din vremuri, fiecare având judele său, abia supus Voevodului. Astfel aici se hotăra pământul lui Litovoiu de pe Jiiuri de stăpânirea Mehedinților, a oamenilor cetății Mehadia (h e ca în Hamaradia un adaus oltean). De cealaltă parte, e Roșiuța, numită așa după coloarea cărămizie a lutului pe care e întemeiată. Satul e mai bun decât Vârtopul, cel din urmă sat al Gorjului. Se văd și case cu două rânduri, păreți mai mari cu obIoane, boltiri de zid în cerdace: câteva sânt zidite din cărămidă. Întâlnești fețe frumoase, rotunde, cu ochii mari. Dar lungul șir de case pe costișa dealului lasă o întipărire neprietenoasă și tristă, prin murdăria copiilor cu obrajii galbeni, prin puțina îngrijire a hainelor și a caselor, prin mirosul greoiu de băligar ce se ridică din curțile mocirloase. Așteptăm să se dea hrană cailor, înaintea unui han cu geamuri sparte, clădit țărănește, și supt un coperiș înalt, unde duhlește de o parte grajdul, iar de alta uriașe căzi în care fierbe țuica. O nevastă cinchită pe un scăunel toacă varză cu toporul în piuitul puilor de găină și grohăitul purceilor, pe când în crâșmă rătăcește ‘n papuci hangița, care se chiamă Alexandrina și are fața slabă, palidă a unei mari boieroaice între movilele de băligar. Un nebun ni tot înșiră de la capăt câți copii are și cu cine este în legătură. „Moș Udrea a murit”, încheie el; „dac’aș muri și eu după dânsul!” lar câți vin la han, chemați de o femeie grasă cu picioarele goale, au țuică în cap, zbiară, cântă și chiuie.

Motrul curge liniștit în vale printre sălcii, lat ca lalomița lângă Târgoviște. Îl trecem într’o împroșcătură de stropi, și apucăm la stânga printr’un ținut verde, cu porumburi și case albe presărate de-a lungul drumului.

Apoi începe un șir de suișuri și coborîșuri prin păduri și văi, tăind de-a curmezișul înălțimile ce lot răsar în zare, albastre. Pănă într’un tărziu nu se mai văd sate. Dar șoseaua e foarte mult străbătută; ea nu ni aduce numai cârduri de vite albe, pâlcuri de oi blajine ce 1ug speriate drept înainte, păstori și păstorițe, unii numai în cămașă, alții cu sumane, cojocèle, șaluri, ba chiar cu umbrelă. El mână înaintea noastră cară, căruțe, trăsuri, ce aduc supt coșuri, covergi și peteci de abà murdară o lume amestecată, în care cei mai mulți la număr sânt săteni. Portul lor se deosebește întru câtva de al Gorjenilor: nădragii de abà sânt cusuți în față cu flori și găitane negre; căciulile albe, negre, sânt mântuite sus cu un triunghiu sau se apleacă la o parte în moțuri, ca vechile căciuli războinice din vre mea lui Mihai Viteazul. Pe lângă zăvelcile din județul vecin, mai scurle în față, se văd fote ce încunjură lot trupul ca acelea din Muscel, dar se desfășură înfoiate și scurte, ca rochiile țărancelor ungurești; une ori, un șorț cu aceleași dungi pe cer roșu ca și fota împodobește și îmbogățește îmbrăcămintea. Fruntea e la multe încinsă cu câte o basma cu flori, de-asupra căreia, fără s’o acopere, e aruncat largul văl alb. Dar toate acestea se văd în cernutul neobosit al ploii mărunte ce urmărește. Oamenii zac în carăle ude, grămădiți în mormane greoaie, triste, supt cergi, sumane și cojoace cu căptușala mițoasă întoarsă în afară.

De la o vreme, se văd iarăși sate, în șiruri și pâlcuri de case curate și bine îngrijite. Locuința mehedințeană stăpânește de acum înainte: casa albă cu o fereastră în față și alta pe lăture; pe înaltul, foarte înaltul coperemânt de șindilă neagră se ridică un mare țuguiu de ogeag, acoperit cu aceiași șindilă veche, ca surguciul puternic al unei căciuli grele. Multe locuinți au șoproane în față, pentru adăpost și găzduire, ca la hanuri, care se deosebesc numai printr’o a doua fereastă din față, mai bine deschisă și înzestrată cu obloane. Mulțime de cară desjugate așteaptă supt aceste uriașe umbrele de lemn.

Un ultim deal se ridică în față, înfășurat în groase neguri lăptoase. Ele se desfac din larga Dunăre, și orașul, în stradele pline de lapoviță ale căruia întri îndată, e Turnul-Severin, care-și aprinde luminile în seara posomorîtă, mucedă.

Din altă parte, Gorjul, sărac, se anunță printr’un nume care trezește amintiri istorice. La Țințăreni, venind din sus, Tudor și-a așezat una din taberele în care a stat mai multă vreme. Interesant moment din viața noastră națională și interesant nume de sat, care trimete la un sat de obârșie, prin cine știe ce părți de baltă. Țințarii. Broștenii șânt și ei veniți din jos, aici ca și în Moldova numele acesta înfățișând: locuitori de părți mlăștinoase; Băltenii, ba chiar și Rovinarii, de la „rovine” băltoase, mai departe, au aceiași origine. Conlra părerii obișnuite, au fost deci și colonisări de jos în sus. Peșteana corespunde unui sat ardelenesc, iar la laș, ca și la alt laș din Argeș, se vede că originea vechii capitale moldovenești n’are nimic a face cu lazigii, cărora, de fapt, la Unguri (v. Iász-berény, centrul lor), ca și la Slavi, li se zice: lași. E numele întemeietorului, vechiu nume ca și al acelor „moși” cari au dat numele lor la Vlăduleni și Drăgotești, la Romanești, din margenea „Târgului” de pe Jiiu: Vlădulea, Dragotă, Roman. La Olari, e încă unul din satele, ca Fundenii Prahovei, Potigraful Ilfovului, care dădeau și dau pănă astăzi ceramica în care se întrupează, prin forme și colori, simțul de frumuseță al poporului nostru.

Acest simț se arată în asemenea locuri cu casele mai mult umile, nu în improvisațiile hidoase ale bogătașilor, darnici în colori și în stucaturi, ci în admirabilul port al sătenilor, al femeilor mai ales, care începe odată cu muncelele de supt Carpați. Trupul pare dat însuși, în mlădierea lui gingașă, după aceste cămăși învoalte, după aceste oprege care strâng, după supțirea maramă, albă ori galbenă, care flutură. Femeile așezate pe margenea ceardacului cu furca în mână sânt icoane de grație patriarhală.

Trecând prin regiunile de supt munte, a căror tragedie în războiu mi-o descrie emoționat un ofițer al marilor lupte, scriitorul Pamfil Șeicaru, revăd Tismana, care-mi reservă descoperiri: candelele de argint date în amintirea boierului Vlăduț de la sfârșitul veacului al XVII-lea și, mai ales, în ușa paraclisului, prefăcut din grajd de vite în capelă absolut nouă, având duioasa notă a vitraliilor dăruite în amintirea fiului, mort de accident, al lui Coșbuc, vechiul privaz de piatră al lui Nicodim ctitorul.. Sânt ușoare desemnuri înflorite, de o linie dură, fără nimic din pompa celuilalt cadru de piatră, din secolul al XVI-lea, care duce la biserica cea mare.

De aici, de supt stânca amenințătoare asupra vechii ctitorii, din adâncul pădurii de stejari și castani în care vâjâie izvorul și cascada și aruncă necurmatul zbucium, drumul merge spre Apus printr’un ținut bogat împădurit, cu înălțimile stropite de pete și străbătute de vine colorate. În fund, amfiteatrul munților se vădește în cele mai delicate colori, o brumă ușoară părând că acopere suprafețele sure. Puține și rare așezări omenești, dar cât sânt de vechi o arată numele celei d’intăiu pe care o întâlnim: Celeiu, corespunzând în sunetu-i dacic Celeiului de pe malul Dunării

5. Priveliști gorjene.[modifică]

Congresul Ligii, unit cu serbările lui Tudor, m’au adus din nou în Gorj. Serbări prinse de oficialitatea de partid care a anunțat cinci miniștri, doi mitropoliți și câtă altă lume pentru a-i amesteca fără niciun rost cu aducerea rămășiților Ecaterinei Teodoroiu, fiica țăranilor din Vădeni, care a arătat că și o copilă de la țară poate lupta pănă la moarte pe câmpiile de bătălie, pentru cinstea și apărarea țării.

Orașul nu s’a schimbat de loc: aceiași bună rânduială curată în hotare care nu se pierd, ca în alte alcătuiri urbane, prin lungi mahalale urîte, infecte și nesănătoase. Și astăzi negoțul e întreg în mâni românești: este și o colonie de Mărgineni, din Sălișle, care a primit frățește corul de acasă, cu fachioalele albe fluturând cochet asupra cântecelor în care se idealisează iubirea gingașă a unui popor cinstit.

Am străbătut județul în mai multe direcții. Și către Tismana, prin straja aproape neîntreruptă a înalților copaci de pădure cu cea mai ciudată arhitectură: răsfirați în lături, supțiați pănă la vârfurile rotunjite, alcătuiți din capricioase izbucniri de ramuri. Cea mai bogată înflorire de fâneață acopere poienele în acest început de Iunie, când vlaga primăverii e încă în toată puterea ei. lar, seara, la întors, scânteile licuricilor sar în iuți cercuri scurte din mărăcinișul desmierdat de lumina lunii care s’a ițiit în craiu-nou la colțul orizontului. Văd din nou mănăstirea din fundul codrului, înfiptă pe înălțimea din măruntaiele căreia apa zbucnește căzând cu zgomot pe pietrele sure. Pe cărările înguste ale pădurii se strecoară acuma, îngândurați, refugiații ruși din armata lui Vranghel, ducând cu dânșii suprema desnădejde a unei cause poate definitiv zdrobite. Din splendidele uniforme de odinioară au rămas numai zdrențe care devin ridicule; capete întunecate de o tristeță mută apar la fereștile vechilor chilii; elegantele domnișoare de odinioară mătură terasele cu crăci rupte din copacii bătrâni.

Cercetări mai nouă au arătat pănă unde se întindeau năvile laterale, „advoanele” vechii clădiri în pur stil sârbesc al secolului al XIV-lea; pridvorul actual, fără nici-un șart, ține locul vechii încăperi de-asupra căreia se ridică un al treilea turn, acuma dispărut. Supt o coșmagă de lemn, se vede piatra cu inscripții din veacul al XVIII-lea, care acoperia odată rămășițile sfântului izgonit din creațiunea sa: crucea de plumb singură, lângă câteva odăjdii, expuse în interior, îl mai amintește.

Cadrul de la 1540, cu flori, e deosebit de frumos, încunjurând ușa mai nouă, cu săpături frumoase pe care le trivialisează o zugrăveală tărcată. Pictura pronaosului, păstrată neatinsă, pe zidul care desparte de biserica principală, e de o foarte mare distincție. E cea mai frumoasă pe care o înfățișează bisericile muntene, întrecând, prin libertatea mișcărilor ca și prin fineța expresivă a figurilor, chipurile și scenele de la bolnița din Cozia și de la bisericuța Snagovului. Meșterii bisericești, dintre călugări, lucrau și la începutul secolului al XVIII-lea, la tetrapoade care sânt de toată frumuseța. Astfel printr’o însemnare în litere îngrijit săpate cunoaștem numele sculptorului de la 1740, care continua vechile tradiții alese ale săpătorului în piatră de la începutul veacului al XVI-lea.

Un simț deosebit de artă a durat în acest județ al Jiiului-de-sus pănă în zilele noastre. Porturile populare, din care colecții splendide s’au făcut cu prilejul serbătoririi comemo.. ative, au pentru Oltenia aceiași strălucire ca porturile din Argeș și Muscel pentru Muntenia; aceiași stăpânire triumfătoare a roșului în romburile care se îmbină în unghiuri, dar aurul, argintul sânt mult mai rari, numai pe margeni. Oricum, bogăția acestor cămăși cu înflorituri discrete pe umeri, pe mâneci și la sin, a acestor vâlnice vechi și a acestor catrințe mai nouă pare a fi în legătură, și aici ca și peste Olt, cu vechile reședinți ale Voevozilor, le la a căror bogăție s’au îndemnat și țăranii, despre a căror obârșie nobilă va fi vorba mai tărziu. Ar trebui să se admită deci că aici a fost Scaunul lui Litovoiu Voevod din veacul al XIII-lea.

Este totuși, — adaug o parentesă, — o întreagă regiune unde portul are cu totul alt caracter: în concurență a biruit veșmântul „unguresc”, cum i se zice. Negrul și albul, amestecat cu dungi de fir, îl deosebesc; vălul acopere capul, ca la Săliște. De altfel și numele satelor din aceste părți, sate care, ca Cernădia, se ascund într’un cazan dominat de dealurile împădurite, au un sunet deosebit. Ca în această Cernădie, ca în Ciocâdia, cu admirabila biserică de la începutul veacului al XVIII-lea, finala corespunde aceleia din numele Cisnădiei ardelene lângă Sibiiu; e de apropiat cred, cu toată deosebirea de accent, numele râului ce șerpuiește, larg și alb, printre mărăcini, Amăradia sau Hamăradia (h se adauge în această regiune nu numai odată la un a inițial).

Vechile origini boierești se vădesc și în numărul satelor de moșneni, cari țin cu îndărătnică mândrie la tradițiile lor, chiar atunci când, după vechea glumă, omul, întinzându-se pe pământ, își pune capul pe o țarină vecină și picioarele pe alta. Datinele războinice se perpetuează în vendetta care, ca în Serbia și depărtata Corsică, făcea ca familii întregi să se nimicească, răsbunându-se pănă la distrugerea Loială un omor prin alt omor. Mi se spune că pănă astăzi se urmează așa, fără ca o asemenea crimă să aducă un discredit moral. Se întâmplă și câte o căsătorie care curmă cumplita ură. Și cu prilejul noilor împroprietăriri capete au fost zdrobite cu ciomagul pentru simpla „încălcare” a unui teren ținut în arendă.

Și Vlădimirii lui Tudor e un astfel de sat moșnenesc. Numele venind de la Vlădimir, „moșul” întemeietor, fără sufixul obișnuit -ești, corespunde numelui Novacilor (de la Novac, cu același fel de derivație). Mult din sufletul lui Tudor se explică prin acești înaintași războinici. De la ei avea mândria, demnitatea, cunoștința de drept, hotărîrea iute. Crescut în acest mediu de sărăcie dârză, el nu putea îi altfel.

În acest colț de lume, cu delulețe învălmășite, supt care lunecă izvoarele, cu bisericuța în care se înșiră sfinții într’o pictură bunicică de la începutul veacului trecut — o urîtă turlă mai recentă amenință să dărâme pridvorul pe stâlpi, cari au crăpat supt greutate —, locuințile sânt meschine. Nu se mai vede, ca în Ostrovul dintre Scoarța și Bibești, casa cu două rânduri, cel de jos cuprinzând depositele, cel de sus, la care duce o scară transversală, încunjurat pe trei părți cu un balcon sprijinit pe pârghii oable, și nici locuința bună din împrejurimile Novacilor. O singură clădire, a familiei Gârbea, cu aceleași două rânduri, are cerdacul de zid cu coIoane joase de cărămidă, legate prin bolți cu încercuirea slabă. Vechea casă a lui Tudor, mutată ceva mai sus pe aceleași ponoare acoperite cu pomi, cuprinde, supt coperișul, ca de obiceiu înalt, cu șindilă mare ca niște scândurile, două biete odăițe care nu comunică între ele, ci dau în același plan smerit la care duce scărița primitivă. În casa din față, d. Aristide Schileru, fiul lui „Nea Dincă”, și harnica lui soție au organisat o mică exposiție în care întâlnesc, cu o plăcută mirare, piese din catapiteasma Sărindarului din București și o mare icoană îmbrăcată cu argint a Sf. Ioan Botezătorul, peste care a trecut o restaurație de la 1834.

Oamenii sânt întreprinzători și mândri. La Cernădia am văzut un tânăr sătean întors din America, în pungă cu jumătate de milion de lei, pentru a se însura în satul lui și a îmbrăca vechiul său port. Satele se țin strânse în solidaritatea lor de sânge și nu primesc la horă pe cine se încurcă cu vre-un străin, vre-o limbotenie. Avântul băncilor populare, pornit de la Banca d-lui Gh. Dimitrescu, e încă o dovadă de perpetuare a vitalității gorjene.

Gustul de artă se vede și în ușile de la biserică, sculptate pe mai multe registre cu chipuri de sfinți. Una, din veacul al XIII-lea, cu chipurile sfinților Ioan și Paraschiva, e în posesiunea d-lui Schileru, alta, măruntă, cu însemnarea în slavonește, se vedea la exposiția Ligii Culturale. Pe la 1840 cutare pictor de sate imita în propriul lui desemn vechile antimise și făcea pe o bucată mare de pânză, după diferitele picturi bisericești, portretul preotului Roșoga, al preotesei și al copiilor. În acest județ singur s’a încercat încă de mult facerea odăjdiilor preoțești, nu din brocard de cumpărătură, ci din borangic cusut cu cruci și flori de lână colorată. Un gen în care poate ar fi de lucrat mai departe.

De-a lungul Jiiului șoseaua incomparabilă a îmbătrânit; pare că poartă urmele rușinii pe care au impus-o țării năvălitorii străini cari pentru întăia oară au răsbătut nepedepsiți prin aceste locuri. Ici și colo parapetul de zid încovoiat în arcuri s’a rupt, priveliștea asupra apei, care înaintează în largi unde cenușii încunjurând de spumă lespezi rotunde culcate ca niște fiare, e oprită de sălciile care au crescut pe mal, îmbulzite. Pe stânca din care se rup fărâmi de piatră galbenă, cresc alături micșunele roșii, clopote albastre pe cotorul înalt supțire; flori galbene mărunte se strâng în mănunchiu; toate felurile de mușchiu se unesc pentru a căptuși păretele aspru, în spărturile căruia își înfig rădăcinile copacii cei noi. Feregile mari și mici își răsfață frageda frunză ferestruită.

La capăt, spre vama veche, Schitul Lainici a suferit mult de pe urma cuibăririi profanatorilor teutonici. O parte din chilii e arsă, egumenul și cei câțiva călugări se oploșesc abia în cele care au rămas în picioare. Bisericuța, cu elegantul turn de piatră și cu pridvorul pe stâlpi, închis acum în urmă de o zidărie nedibace, are foarte frumoase picturi în registrele de sus, unde se văd arhanghelii încunjurând Scaunul de judecată lângă care Adam și Eva, în genunchi, își așteaptă soarta.

Inscripția dă data de 1819 și pomenește pe Vodă- Carageà, care e și zugrăvit cu barba albă în rândul ctitorilor, boieri olteni, mari și mici: Bengești, Brăiloi, și călugări, călugărițe; se pare însă că a fost adausă mai tărziu în locul alteia mai vechi. În altar rămân scrijelate numele soldaților germani cari și-au așezat caii în cuprinsul clădirii sfinte; ele trebuie păstrate: și în inima noastră sânt scrijelate insultele anilor grozavi.