România mamă a unității naționale/Mehedinți

Jump to navigation Jump to search
Prefață la ediția I din „Sate și mănăstiri” România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Mehedinți
Gorjul


1. Din josul Dunării spre Severin.[modifică]

Vidinul corespunde Silistrei, la celalt capăt al Dunării bulgărești, ca bulevard de supraveghere și apărare al râului. Silistra și Vidinul am căutat să le luăm noi, în marea împărțire de pământuri turcești la 1878. Dar n’am putut căpăta nici una, nici altul de la dărnicia aliaților ruși, cu toate că Europa ni-ar fi lăsat măcar pe cea d’intăiu. Cu ce ochi am fost priviți dincolo, când am fi smuls și oprit aceste Gibraltaruri dunărene, se poate înțelege, dar vedem iarăși prea bine cu ce ochi sântem priviți astăzi, fără să le fi luat.

În dimineața zilei de toamnă cu cerul jos, plumburiu, Vidinul întinde îndoitul său cheiu alb, dincolo de care Bulgarii au clădit sau reparat câteva oficii greoaie, văpsite în colori triste. Pe lângă dânsele se desfac strade, printre case mici. Ceva mai departe, în sus, o ciudată biserică, galbenă și roșie, înfățișează, isolată, turnuri multe și mici pe un părete înalt. lar, în alt masiv, cel din urmă, stă, ca un leu adormit, marea cetate a Vidinului, unde au domnit Țari separatiști ai vechii Bulgarii, pe unde au trecut Francesi, Germani veniți în numele Crucii ca să scape Răsăritul de năvălirea, pe atunci nouă, a Turcirilor și pe care au fost înfipte pe rând, de la 1365 la 1369, steagurile cu flori de crin ale regelui Ludovic Ungurul și bandierele lui Vladislav-Vodă Munteanul. Ce frământări de pofte cuceritoare au strâns cu patimă aceste ziduri, înaintea cărora s’a hotărît de atâtea ori soarta întregii acestei părți din malul drept! La 1877, aproape patru sute de ani în capăt de la cucerirea îndrăznețului Voevod din veacul al XIV-lea, tunuri românești au fulgerat de pe țermul stâng spre Vidinul atâta vreme stăpânilor, spre cuibul de unde purceseră, cu mai puțin de un secol în urmă, jafurile fără număr ale răsculaților turci călăuziți de Pasvantoglu, stăpânul, împotriva voinții împărătești, al Vidinului! O oaste românească s’a apropiat peste câteva luni de cetatea răufăcătoare, dar n’a putut să ducă a doua oară steagul nostru pănă sus pe ziduri. După războiu, Vidinul, râvnit și mai mult de Sârbi, a rămas al Bulgarilor, cari, în loc să dărâme vechea primejdie a Dunării, cum îi lega tratatul ce i-a înființat din nou ca Stat, au reparat zidurile, au acoperit cele trei turnuri și au clădit alături căsărmile de la care se văd coperemintele roșii de tablă.

Ca un semn al celor din urmă lupte ale noastre aici, malul românesc înalță ceva mai în susul apei un monument. El domină, căci aici malul ne ajută pe noi: pentru întăia oară în acest unghiu oltean al Dunării noi avem înălțimile.

Dar și aici rămânem cu livezile noastre, ai căror arbori, frumoși încă, împodobesc dealul scorburos și tăiat de dungi. De la aceste două daruri ale naturii, Calafatul, care e vechiu numai ca șchele și nu ca oraș, își capătă o parte din frumuseța prietenoasă. lar altă parte i-a dat-o gustul nostru pentru ceia ce e elegant, drăguț. Cele două biserici sânt frumoase, și pe malul apărat de cheiuri de piatră se văd case plăcute, vesele, primitoare. Printr’o tăietură adâneă a dealului, înaintează o frumoasă stradă plantată cu arbori. Și din mijlocul unei dumbrăvi privește o căsuță țărănească încăpătoare și curată, ca o afirmare a vieții de sate, stăpână, de unde pornesc Oltenii zdraveni, cu figura nobilă, cari așteaptă la ponton sau păzesc mândri pe mal, în uniforma oștirii noastre.

Mai încolo numai îmbrăcămintea verde a copacilor face o deosebire între cele două maluri joase, prin care peste puțin râul sosește, în linie aproape dreaptă, de la Severin.

Cetate. „Cetatea” va fi fost altă dată. Acum e numai un sat, destul de departe de țerm, un mare sat cu o mare biserică. Dar vaporul austriac se oprește aici și. lângă pontonul lui, înaintează pontonul rival al Rușilor, cari fac pe Dunăre negoțul ce nu se vede, ci se simte. Pe mal e o învălmășeală de cară, a căror încărcătură de saci cu grâu o strămută țăranii noștri pe șlepurile grecești, italiene, ungurești, ce se țin încă lanț de-a lungul malului jos. În toiul transporturilor, moșiile vecine ale Doljului, Gorjului și Mehedinților ar trimete la această mare șchele de grâne, cea mai mare, mi se spune, pe toată Dunărea, cât să încarce pănă la o mie de șlepuri ale tuturor neamurilor.

De la Cetate încolo, — pe malul drept se văd bărci și o casă cu mai multe rânduri, — țermul bulgăresc se suie în dealuri de lut goale, care privesc linia șeasă a României, mărgenită de păduri sau de grupuri răzlețe de arbori.

Acest țerm drept, pe lângă care trece vaporul, e de o mare frumuseță. Din dealuri țișnesc pe alocurea stânci goale asupra apei. Lanuri vinete, fânețe verzi, șiruri măiestrite de copaci se tot schimbă. În mijlocul arborilor plini încă de toată frunza lor, gospodăriile îngrămădite, casele de zid cu copereminte de țigle fac pe călător să se gândească la Apusul liber de tiranii rurale. Căci aici exploatatorul, ciocoiul, a fost străinul, Turcul, begul, și prin învierea națională, care a fost și o revoluție socială, a fost adesea dat peste graniță. Aceasta s’a întâmplat mai mult, și de mai multă vreme, în Serbia vecină. Păcat numai că aici acești harnici gospodari de țară n’au putut da în o sută de ani altă clasă conducătoare decât niște incapabili fără inteligență și cinste, fără idei conducătoare și fără niciun simț de răspundere[1].

Pe malul nostru, largi întinderi se desfășoară libere, cu lanuri nemărgenite și parageni, ceia ce arată marea proprietate, care a dat și satele mai rare și mai puțin frumoase ale șerbilor de odinioară.

De o parte și de alta, plutesc mori de lemn pe vase.

După un lung șir de frumoase păduri, pe un mal ridicat, stația vamală Gruia, lângă un sat mărunțel, presintă într’un singur front magaziile ei și vama. Între șlepuri văd unul rusesc, cu numele Chiliei pe dânsul, și, pe bord, un Calmuc urît, cu degetul în nasul său borchinos.

În față, câteva case de piatră înseamnă pe mal Raduievațul sârbesc. Doi soldați, unul în uniformă de infanterist german, cel alt în costumul obișnuit, albastru, cu bonetă cilindrică de aceiași coloare, păzesc la ponton. După ce ai văzut pe învingătorii lor, Bulgarii, acești soldați par frumoși și bine îmbrăcați. Mai în sus se văd însă alte tipuri, care pot da o părere mult mai joasă’.

Printre păduri, mai dese pe malul nostru, păduri de toamnă cu verdele stropit de aur și sânge, printre coaste de arătură proaspătă și de imașuri veștede, pe lângă ostroave părăsite, — spre Severin. Casele sânt rare: dincolo albe supt coperișul roșu, dincoace ascunse supt căciulile de stuh ale sărăciei. Drumuri se înfundă înlăuntrul țării, spre culmile ce se văd în fund, ca un zid cu vârful mușcat, de un albastru bătut de brumă. Apa se face de-odată îngustă, și nisipul ce-i zăcuse în fund, prelungește acuma țermul. Carpații se apropie de Dunăre, s’o stângă, și valurile-i strâmtorate se vor lovi dincolo, îndată, în straja Balcanilor. Mântuirea e numai în săparea adâncului, unde, și acolo, se împotrivesc stânci ascuțite.

Mai nerăbdători sânt deocamdată Carpații. Ei scot mai înainte stâncile lor, învelite cu iarbă uscată, cu arburi și tufișuri, verzi, roșcate. Ele se dau însă în lături, și un cerc se deschide într’un mal mai jos. Pe acesta e prins Severinul, cu nenumăratele-i case în colori vesele, cu grădina-i străbătută de „turnul” vechiu, — cel mai frumos din orașele acestei regiuni a Dunării.

2 De la Severin spre hotarul vechiu.[modifică]

Ceva mai departe, dincolo de Cladova sârbească, cu case albe risipite, pe când malul românesc, mărgenit de linia trenului, stă în față înalt, gol, sânt Porțile de Fier. Totuși malurile nu se strâng aici pentru o încleștare, nu aruncă râul înfuriat în adâncimi care trebuie să-i încapă restriștea, ci, de o parte și de alta, ele au înfățișarea lor de mai înainte.

Numai cât apa nu mai are același curs pașnic de puternic drumeț fără pripă, ci ea se mânie pe alocurea, se rupe în fășii spumegate, se învârte în rotocoale. Căci stânca din fund înalță colțuri ascuțite care chiamă apa la luptă, iar corăbiile la peire. Și, pe când micile luntri ale oamenilor dibaci cari locuiesc malurile, bine cunoscute, ale Dunării își găsesc drumul printre degetele de piatră ale mânii răparețe, civilisația, represintată prin Austro-Ungaria, a deschis un larg canal singur, cu adâncul supus, pentru marile corăbii care duc bogățiile.

Când părăsești apa disciplinată a canalului, între malul sârbesc și cel românesc, liber întăiu, apoi cel românesc de supt Unguri, un ostrov își înalță din valuri spinarea mâloasă. Ostroave mai sânt pe Dunăre, dar ca acesta niciunul. În celelalte sânt oameni, pe acesta rătăcesc stafiile unui trecut îngropat pentru totdeauna. În Ada-Cale păzesc catanele Împăratului din Viena, Craiu în Buda, dar peste căsuțele vechi, peste grădini și strădițe înguste, stăpânește vârful minaretului. La marile împărțiri de pământuri, mai dăunăzi, acest colț de mal dunărean a fost uitat în mânile Sultanului îndepărtat, care nu poate face alta decât să-și trimeată în fiecare an pomana pentru tovarășii săi de lege rămași între străini. Cealaltă hrană o dă contrabanda.

Vârciorova a rămas în urmă, pe malul nostru, și acum Orșova Ungurilor își oglindește casele albe în apele râului. Pe stânca din dosul ei, ca o ultimă salutare sau ca un cuvânt de bună venire, o mână pioasă a scris cuvântul de legătură: „România”.

3. Turnul Severin.[modifică]

Severin se chema locul: salul lui Severin. — un nume foarte obișnuit în aceste părți; Turnu e o amintire a turnului presupus roman pe care-l cuprinde acum o frumoasă grădină publică, ce se coboară spre Dunăre, cu alei, poduri, inscripții încadrate și rămășițe, solid prinse cu ciment ca piatra, ale unor ziduri încunjurătoare din bolovani neregulați și din bucăți de cărămidă, - lucru vădit medieval —, din care face parte și turnul.

Orașul e unul din cele mai tinere ale noastre: frate cu Alexandria, cu Giurgiul și Brăila, fiu al Regulamentului Organic și al gospodăriei bune a celor trei Domni munteni de după 1829 El s’a desvoltat pe acest teren unde odată, în vecinătatea imediată a primejdiosului mal turcesc, nu mai rămăsese nimic decât înalta stâncă goală a malurilor. Ingineri au desemnat piața largă, încunjurală de mari clădiri ale Statului, de oteluri moderne și cafenele pentru înfrățirea neamurilor, ei au făcut să radieze stradele, care n’au înaintat, deci, de-a lungul anilor după sporirea gospodăriilor și inițiativa capricioasă a fiecăruia, — ca aiurea. Modelul clădirilor l-a dat iarăși Statul, cu oficiile sale administrative, și coloniștii străini, Nemții, „Șvabii” din Banat, cari au creat în acest unghiu românesc o colonie mărunțică a lor, pașnică și zimbitoare, cu sfioasa ei biserică luterană, lângă care se ridică acum, din subscripții private, o frumoasă biserică catolică. Boierii de prin prejur și-au făcut și ei case în orașul nou, de care i-a legat ceva mai tărziu politica unui nou regim de lupte interne. Primblări bogate în arbori, o grădină care stăpânește priveliștea măreață a Dunării călătoare, albă, albastră, trandafirie, sură, după cerurile nestatornice, au crescut pe urmă podoaba. Mahalalele nu există, se poate zice, mahalalele strâmbe, scunde, rău legale, — sat degenerat și oraș decăzut, — care sânt caracteristice pentru întregul Orient și pentru o mare parte din țara noastră. Oamenii săraci sânt țărani rătăciți, cari și-au schimbat pentru zdrențe frumosul lor port. Sârbi trecuți de peste larga apă de hotar, Țigani cu picioarele goale, negre mai-mai ca o cizmă rău văcsuită.

Un liceu impunător, bine îngrijit, în mijlocul unui parc curat. În el, statuia Regelui, cu epigrafe mai mult comice, prin care județul asigură pe Măria Sa de „devotamentul” său („primiți, vă rog, încredințarea considerației mele deosebite”), sau așa ceva. În cancelarie, se poate vedea principele Carol în costum național, intitulat „Carol al II-lea” și, — ceia ce e mai interesant —, imperalor Daciae. O! veche școală de copilării trufașe, — decât care ar fi mai bună puțină muncă onestă. Elevii în uniforme, cu grade la mâneci, fac bună impresie, dar prea par mândri de dânsa și ar putea crede că vin la școală pentru șapcă și lampasuri. Li place a vorbi prea mult de Tudor Vladimirescu, în privința căruia toată lumea are câte o legendă, — firește inedită, și… neadevărată.

Biblioteca e mărișoară. O compun însă mai mult cărți franțuzești, une ori nefolositoare, ba chiar vătămătoare. Literatura românească e mai în coadă. Știința, — ca vai de capul său. Gustul de cetit pare destul de puțin răspândit chiar între profesori, cari ar trebui să dea exemplul.

Ici și colo câte un Evreu, ca un simptom de boală. Mulți Greci, Sârbi în negoț. Dacă nu lipsesc clădiri frumoase, chiar ale particularilor, praful așteaptă prea de mult timp o ploaie binefăcătoare. Dacă deda Dunăre orașul se vede foarte frumos, cu turnurile celor câteva biserici, cu șantierele care clădesc și dreg vapoare și luntri, cu debarcaderul bine pietruit, curat și plin de viață, — dealul ce suie de pe mal spre oraș e încă sălbatec și ar trebui înlocuit printr’o priveliște mai potrivită cu însemnătatea orașului și cu faptul că e graniță, o îndoită graniță, spre Sârbi și Unguri, și recomandă, prin urmare, țara.

4. Cernețul. Topolnița.[modifică]

La vre-o jumătate de ceas de la Severin, peste un șes sămănat rar cu căsărmi și fabrici, e Cernețul, răspândit în neorânduială supt dealuri de lut gârbove. Azi nu se văd acolo decât căsuțe scunde, câte o tainiță de Țigani potcovari, locuri îngrădite, dar goale, și trei biserici, dintre care una, cea mai mare, a fost făcută de Grigore Ghica în veacul al XVII-lea și, ca și aceia din Dragoslave, înfățișează în mai mic turnul mănăstirii din Câmpulung. Pe când se cosiau bălării pe malul unde „turnul” răsăria de-asupra Dunării mărețe, Cernețul era o capitală de județ. Negustorii țineau prăvăliile în vale; mai sus, drumul spart, cu fărâme de caldarâm între curți pustii, era cuprins de case, „de amândouă laturile, ca la Diiu (Vidin)”, spune un bătrân care a mai apucat vremile acelea. Unde e culmea aceia desgolită, se înălțau Curți boierești, căci aici era orașul pentru boierinașii și boierii mehedințeni, Glogovenii, Miculeștii și atâția alții, între cari Tudor însuși.

Dar Alexandru-Vodă Ghica porunci să se zidească Severinul. Cernețul nu mai putu sta alături, cum, prin Evrei, Hârlăul, vechea capitală de județ, mai stă pe lângă Botoșanii cari i-au luat cârmuirea și bogăția. Boierii plecară după reședință, negustorii după câștigul portului. Casele se înroșiră, se înegriră, apoi căzură în grămezi de cărămidă, care se vândură pentru cele ce se clădiau în Severin. Azi Cernețul e o mahala răzleață a acestuia, locuitorii n’au pământ ca sătenii, și, dacă n’ar fi munca la boierul de aproape și scutirea de lucrul șoselelor, ciobanul ar trece cu oile acolo de unde s’a stăpânit trei veacuri unul din județele țării.

În Cerneț răsună un cântec ciudat. Flăcăii, în haine care nu erau de serbătoare, mergeau câte doi, cu cimpoiul la gură sau bătând din tobă, ca să cheme la nuntă. Ei se chiamă cumnați de mână și poftesc necurmat, des de dimineață, din casă în casă, la serbătoarea care se face abia după amiazi.

Nici într’un alt județ nu se păstrează atâta ca în Mehedinți viața veche cu toate formele și datinele ei. El mi s’a și părut cel mai la o parte de cursul schimbărilor și înoirilor.

Pe valea Topolniții, care nu se vede, printre pajiști și lanuri de porumb. Înălțimi golașe, dealuri împădurite mărgenesc șoseaua. De-asupra unei culmi, chemați de vre-o pradă, vultani plutesc rotindu-se.

Din loc în loc se văd conace urîte; conac se chiamă și aici, după cuvântul turcesc, trecut poate prin sârbește, locul unde stă domnul pământului, Curtea din Moldova; în Gorj se întrebuințează alt cuvânt turcesc: culă, turn.

Satul Halânga are case bune, printre care se văd unele coperite cu țigle și zidite foarte îngrijit, din cărămidă. Hanuri cu șoproane și cu trupuri, cu piei de oaie spânzurate. Aici și mai departe sânt multe chipuri puternice, cu fața mare, având profilul foarte curat, ochii bine deschiși, nasul drept, mic, buzele fine, bărbia hotărîtă și mântuită cu o ușoară gușă, ca în unele profiluri din monedele grecești.

Drumul apucă pe coasta dealului Gradeț, al cărui nume înseamnă în graiul Slavilor ce au fost prin aceste părți și cari au rămas în Serbia: Cetățuie. El duce la satul Balta. Coborîndu-te însă în vale, întâlnești îndată cursul limpede, veșnic șopotitor al Topolniții, care zorește pe un pat de prundiș, și schitul însuși nu e departe. Mergi spre el, pe pripoare de piatră, pe poteci catifelate de iarbă, și nu-l vezi. În dreapta ai deaiul împădurit, unde ar fi „Cetatea lui Mircea-Vodă”, după spusa locuitorilor, cari știu de scările și de poarta ei, ascunse între arborii de sus. O femeie ne lămurește în această privință, și vorba ei e plină de particularități dialectale și de cuvinte nouă, cum e a tuturora de aici. Ei zic, — ca în Banatul vecin, — carce, parce, pentru „carte”, „parte”, binie pentru bine. Femeia arată pe înălțime o padină (rostit: pagină), un ruf (plaiou). Un moșneag care aleargă de departe ca să ni mărturisească ce viață grea duce, ca om fără pământ, supus la dijmă, îndoire și întreire (adecă să dea jumătate sau a treia parte din rodul pământului ce i s’a încredințat ca să-l lucreze), se mai plânge că, pe lângă zile de lucru, atâtea „la pogon” (pentru fiecare pogon încredințat lui), mai dă și zile de ciubote (zile pe de-asupra). Același bătrân rostește: vorbeaște, socoteaște. Birjarul, un Severinean, spune că în anume locuri nu e nicio țipătă (țipenie) de om. Din acest graiu, ca și din îmbrăcăminte și din clădirea caselor, se desface impresia că aici ești într’un loc deosebit de cele multe care sânt aproape de o potrivă.

Între un deal portocaliu, desgolit și cu fața năruită, și între altul se zărește un turn alb. Peste puțin ai înainte-ți schitul.

E zidit de Căpitanul, apoi Aga Buliga, mort în biruința de la Finta a lui Matei-Vodă asupra Cazacilor și Moldovenilor, la 1653. Stilul e acela de la la Arnota. turn cu zimți, pridvor, ocnițe pe laturi; dar trei muchi răsar din umflătura altarului. Zugrăveala, bună, e făcută de doi meșteri, cari arată ei înșii că au fost unul Grec, altul „Vlah”. Buliga și soția, apoi o fiică a lui, dorm în pronaos, care e despărțit de naos printr’un zid străbătut de o ușă joasă. Ca în de obște înaintea lui Brâncoveanu, podoabele în piatră săpată lipsesc cu totul.

De jur împrejurul schitului alb sânt răspândite ca florile de primăvară multe oi albe, al căror cioban nu se vede. Supt dealurile verzi și roșii, alba Topolniță fuge, în șopote, la vale.

5. Spre Vârciorova. Ruinele Vodiței.[modifică]

Pe șoseaua, când ruptă pe margeni, când însemnată cu stâlpi, care merge de la Severin spre Apus pe malul Dunării.

Apa nu pare a curge, ci a luneca dintr’o singură mișcare, a înainta într’o singură pornire lină, puternică. În fâșâitura ce întovărășește această mișcare, se amestecă un surd răsunet al adâncurilor.

Dincolo, se văd pe rând biserica și casele Cladovei, turnurile vechilor ei întărituri. Apoi, aproape unele de altele, sate frumoase, întinse, înfipte chiar pe mal, între livezi. Locuitorii lor sânt tot Români, trecuți peste Dunăre în vremuri de restriște. Pănă la Negotin, unde se vorbește și limba noastră, și pe valea Timocului se află încă de acești copii răzleți ai neamului nostru.

Dincoace se înalță sure, într’un șir necurmat, stânci golașe. Creasta lor e zimțuită în forme neobișnuite: colo unde se pare că un om gârbov vine spre o bătrână așezată pe pământ, locuitorii recunosc pe Moșul și Baba. Alți „moși” și alte „babe” au fost lângă dânșii, dar cu vremea piatra s’a măcinat și a căzut la vale în așchii și fărâmături. Tot acolo stă crucea Sfântului Petru, pe care sătenii au furat-o înapoi acum câțiva ani, de la protopopul care o adusese la Severin și lăsase astfel, după părerea lor, ca seceta să cadă asupra Ținutului. E o cruce-pomelnic: altele ca dânsa nu se mai află însă în Mehedinți, unde numai în părțile de sus vezi câte o cruce de lemn nevăpsită, sprijinind două crucilițe supt un coperiș de șindilă.

Satele, Șchela Cladovei, — adecă portul care răspunde acelui oraș, — și Gura Văii —, locul unde o vale, un râu, iese din munte, — sânt bogate în gospodării bune, întemeiate și cu binefacerile contrabandei. Mai departe, Vârciorova întinde strada ei cu clădiri destul de îngrijite. Vechiul sat fusese mai departe spre Orșova, iar cel de astăzi s’a înjghebat în epoca Regulamentului Organic prin sosirea de oaspeți din multe locuri vecine, și chiar din ostrovul turcesc Ada-Calè, chiar în față. Frumoasa gară[2]nu e însă potrivită cu acele căsuțe, în cea mai mare parte puține și mărunte.

Un cor de glasuri copilărești, care înalță o rugăciune, chiamă la o clădire care e școala. Se începe anul școlar, și băncile sânt iarăși pline de fetițe și băieți, mai curați și mai murdari, mai bine și mai rău îmbrăcați, dar toți vioi și foarte bucuroși că încep din nou lucrul pentru luminarea minții. Dirigintele, un preot bătrân, care e născut aici și conduce de treizeci de ani școala, pe care el a întemeiat-o, ține o scurtă cuvântare, și la sfârșit imnul regal zboară de pe buzele fragede cu un avânt și o mândrie care-ți umplu ochii de lacrămi.

O stradă de sat, apoi o potecă prin pietriș duce la o ruină de biserică. Zidurile grosolane, de bolovani printre cari se amestecă rânduri de cărămidă, făcând și bolțile, stau pe un tăpșan, de-asupra râulețului limpede, o șuviță de apă sură. În dreapta, în stânga, în fund sânt munți acoperiți cu păduri. lar, în față, malul sârbesc ridică Gevrinul, care se mântuie cu un ascuțiș de piatră.

Biserica dărâmată e cea d’intăiu ctitorie făcută de Sf. Nicodim pe pământul românesc, și deci Cea d’intăiu dintre mănăstirile noastre, Vodița. Întemeietorul alese bine acest loc ascuns și îmbielșugat în frumuseță, de unde avea în orice clipă înaintea sa țara de naștere. Clădirea a avut nouăsprezece melri în lung, iar în lat opt alții. Fără pridvor, ea cuprindea un pronaos, despărțit de naos printr’un părete cu ușă înaltă la mijloc, o absidă și un altar, a cărui temelie se mai vede. Vor mai fi fost adaose și lucrări în piatră, care s’au furat sau zac încă acoperite de pământ.

Vodița n’a avut norocul Tismanei. Încă în cea d’intăiu jumătate a veacului al XV-lea, Domnii munteni pierdură Ținutul Banatului, în care ea fusese așezată. Ungurii din Severin nu mai avură grijă de biserica ortodoxă. La începutul secolului următor, Turcii smulseră cetatea, și poate tot atunci ei făcură un sfârșit și Vodiței, așa de apropiate. Când Radu Paisie înoi Tismana și Cozia, din Vodița nu mai era, poate, decât cam ce se vede și astăzi. Cea mai veche mănăstire a Românilor își încheiase Viața. Totuși vedem călugări aici destul de tărziu în veacul al XVII-lea.

Poporul n’a uitat însă pe Nicodim. La lalovița se arată în altă ruină iarăși o ctitorie a lui. lar la Ponoare, pe același drum al Băii-de-Aramă, se povestește că locuitorii n’au vrut să-l lase a clădi, de frică să nu li iea Domnul moșiile spre a le dărui mănăstirii celei nouă. El porni blăstămându-i ca nimic să nu li rodească și să fie siliți a-și câștiga viața în rost de cimpoieri, cum s’a și întâmplat. La plecare, ei ar fi pus chiar o găină în desagii sfântului și, făcându-se a-l prinde cu furt, l-ar fi și lovit într’un sat al cărui nume amintește această întâmplare[3]. Așa ar fi trecut Nicodim în Ardeal, unde i se pune în samă zidirea mănăstirii Prislopului. Nicodim și Mircea n’au perit din conștiința Mehedințenilor.

6. Mănăstirea Strehaia.[modifică]

Calea ferată spre Strehaia merge întăiu pe priporul Dunării, într’un vălmășag de dealuri. Ea se înfundă apoi într’o vale, mărgenită de înălțimi care peste puțin se îmbracă într’un veșmânt de pădure țesută des. Strehaia se află aproape de locul unde această vale întâlnește cursul, crescut acum, al Motrului, pe care l-am lăsat la coborîrea de pe culmile gorjene.

Marele sat e la vre-un șfert de ceas de la gară. Îl alcătuiește un șirag de case, dintre care unele au tipul gorjean; se văd și de acelea al căror părete din față înaintează pe o lăture, mântuindu-se cu o fereastă.

Mănăstirea de odinioară e acum biserica din mijlocul Strehaii, biserică foarte bine păstrată și îngrijită. Pe acest loc, supt dealuri, în mijlocul unor păduri din care au rămas numai pâlcuri, un întăiu lăcaș de rugăciune fu întemeiat de aceiași boieri cari sânt ctitorii Bistriții: Craioveștii de pe la 1500. Chipurile lor se văd pe păreții bisericii celei nouă: întăiu, Banul Barbu, de la care se și chiamă Livada Banului unul din pământurile încunjurătoare, care a fost în zestrea veche a mănăstirii, apoi frații lui, Vornicii-Mari Pârvu și Danciu. Dar, peste vre-o sută cincizeci de ani, la 1645, Matei Basarab a făcut o nouă zidire, înlăturând și temeliile celeilalte, care va fi fost cu totul dărâmată.

El a pus să se înalțe turnuri ca acela, străvechiu și neobișnuit de mare și puternic, pe care-l dresese la intrarea mănăstirii din Câmpulung. Unul din ele stă și aici de-asupra întrării, celalt e turnul bisericii, așezat de-asupra pronaosului și făcând astfel parte din fațadă. Această fațadă a fost apoi tencuită și netezită, puindu-i-se înainte, la 1826 poate, când cu noua zugrăveală, un pridvor deschis, cu arcadele răzimate pe zece stâlpi în cinci colțuri. Dar pe laturi se recunosc încă aceleași podoabe de zimți, de ciubuce simple, de ocnițe în două caturi, — cele de sus rotunde, celelalte, pătrate — care se desfac și pe turnuri.

În naos se vede, ca la singura Biserică Domnească din Târgoviște, un cafas pentru Doamnă, care asculta de la această înălțime slujba. Casele lui Matei erau lipite pe lăture cu biserica: cum vor fi fost însă, nu se mai poale ști, căci dăunăzi s’au ras și cele din urmă frânturi de zid, rămâind numai beciul și o fântână stricată, unde fusese mai înainte un foișor. Dar puternicul zid împrejmuitor cu multe ferești de strajă stă încă și astăzi în ființă, neclintit. Jos o apușoară, Strehăița, se scurge în râușorul înalt și înverzit de mucegaiu care se chiamă Uznița sau Puturoasa.

Azi, e Ziua Crucii, și, când treci de ușa frumos săpată în lemn de un „Ghiura Meșterul”, care și-a însemnat numele pe dânsa, te găsești ca într’o zgomotoasă piață de târg. Femei în cele mai scumpe cămăși și opreguri și zăvelce ale lor stau lângă grămăgioara de struguri, mere, pere, nuci, pânișoare în chip de cruce, lângă sticluțele de vin, între care stă înfiptă o lumânărică de ceară. Preotul binecuvintează grăbit aceste daruri ale toamnei și-și iea partea, iar biserica întreagă răsună de desbaterile nevestelor ce-și împart acum prinosul blagoslovit.

În sus, drumul duce spre Baia-de-Aramă (căreia i se zice aici numai Baia), spre Târgul-Jiiului și Severin. Dealurile printre care trece sânt acoperite cu păduri mușcate, zdrentuite, foarte îngustate, sau se înalță despoiate. În șesul larg se întind lanuri lungi de porumb, care arată că aici stăpânește proprietarul mare. În dreapta și în stânga, nu în gropi sau în ascunzători, ci pe muchi de dealuri, în vileag, se desfășură sate, care n’au nimic deosebit decât coperișurile de stuh ale unor case. Biserica din Jirov, de la 1833-5, pomenește pe „Împăratul Nicolae Pavlovici”, cea din Covrigi are un pridvor cu stâlpi frumoși, cea din Corcova, zidită în veacul al XVIII-lea de Constantin Strâmbeanu, imitează ciubucele rupte de la Stelea din Târgoviște, are ocnițe asemenea întru câtva cu ale Strehaii, zimți și cadre de piatră sculptată la ferești.

La Tarnița, unde ne așteaptă prietenește familiile Hârgotă și Popescu, sântem, ni se spune, în locul celor mai vechi exploatări de aramă: s’ar cunoaște săpăturile de atunci, și, de-o parte și de alta a șoselei, se răsfiră praful pietrei cotlite.

Ar fi fost cândva aici o mai însemnată așezare. Ziduri de biserică ni se arată în curtea unui sătean, și casmaua lui răscolește scăfârlii galbene, rotunde. Azi însă casele sânt puține, destul de gospodărești însă, dar sărace, cu vetre primitive de lut în odăile fără găteală; ceia ce interesează mai mult în acest tip de clădiri din lemn întrețesute și muruite cu lut, cu acoperișul triunghiular ca o glugă, de șindilă sau de lați, e scara piezișă, care străbate interiorul, ducând la rândul de sus, scara visibilă din afară, cu margenea ei împodobită. Bisericuța de pe muncel e tot ce poate fi mai smerit, cu înjghebarea-i de lemn abia uns, cu „tâmpa” ei de lemn și rândul de icoane al meșterului rural de la 1799.

Aici e satul românesc. La Baia-de-Aramă, alături, vezi altceva. Lângă aceiași iute, veselă, limpede apă a Bulbei, care o năpustește adesea de la un capăt la altul, căsuțele stau îngrămădite între înălțimile pe care le domină, departe, piscurile mari ale Carpaților, cu „piatra” Cloșanilor și Oslea de Mehedinți, care nu întâmplător samănă la nume cu Ossa antichității traco-elenice. Și aici cele două rânduri, cel de jos mai solid, din piatră, celălalt înseilat din lemn, și aici lipsa cerdacului, și aici gluga coperișului. Dar prăvălia sămănată printre case are adesea ceva provisoriu, în neisprăvirea și neîngrijirea ei. Se vede omul venit de aiurea, după câștig, locuitorul neînrădăcinat.

Și, în adevăr, chiar dacă această Baie, pe lângă a Moldovei, a Maramurășului (Baia-Mare), a Crișului, este foarte veche, de și la început se va fi lucrat și mai încolo, către Tarnița, chiar dacă de aici se va fi scos arama pentru grosolanii bani dacici, imitând pe ai regilor macedoneni și dacă Romanii au lucrat aici pentru armele lor de bronz, dacă Mircea I-iu se înțelegea cu un Sas pentru exploatarea gropilor, dacă, în sfârșit, într’o vreme mai nouă, supt Matei Basarab, se scotea de aici minereul pentru a-l arde, cum spune călătorul sirian Pavel de Alep, cârciumarii, negustorii, meșterii par a fi venit de peste Dunăre, din Sârbime, încetățenindu-se apoi în acest colț muntean de Oltenie. De aici aspectul târgului balcanic, care se menține.

Supt Brâncoveanu, un „Băiaș” de aici, Milco, ajutat și de Banul Cornea Brăiloiu, care a făcut danii și la Tismana, a ridicat, în mulți ani, cu trudă, de la 1699 la 1703, biserica, a cării aleasă zugrăveală, în care se deosebește mai ales Cina cea de Taină, se datorește unui călugăr de la Tismana, Partenie. Icoanele de pe catapiteasmă sânt strălucite, vrednice de a fi puse alături cu acelea din vestita mănăstire vecină; ușița din mijloc, dusă de d. profesor Bărcăcilă la Museul din Severin, trebuie neapărat restituită și pusă la locul ei.

Ce e mai frumos însă decât tot ce a putut da vechea artă, decât chiar cadrul de natură, așa de impunător totuși, e portul sătenilor muntelui. Văzut în oraș chiar sau în alaiul coborît de către Tismana ori lângă izvoarele ce se joacă pe pietre în Valea Găinii, el dă, în neasămănata varietate a florilor și liniilor de pe oprige, în nesfârșitele variante ale râurilor de la gât, de pe mâneci, de pe piept, o priveliște neuitată.

Regalele cusături se leagănă ritmic, maramele ca spuma joacă în vânt, fluturi și salbe își schimbă jocurile, și de-asupra mulțimii ciobanul cu căciula înaltă ori cu pălăriuța rotundă ardelenească, bătrânul preot de sat cu barba încâlcită, călări, domină vuietul, strălucirile și scânteierile.

Acești oameni, frământați cu Mocani de dincolo,— dintre cari sânt ctitorii de la Tarnița, — au în ei posibilități nesfârșite de mai înaltă civilisație. În margenea târgului, fără învățător și sfătuitor, fără îndemn și fără carte, meșterul Ioan Tortoreanu și-a așezat atelierul, cu imensa roată, lucrată de el, care-l pune în mișcare. E carătaș, cu tot ce se cere de la breasla lui, e morar, e tot ce vreți și mai ales tot ce vrea el. Spune cu mândrie că are douăsprezece meserii. Și bunul Stat român îl încurajează punându-l la bir pentru fiecare din ele….

Spre Severin, lângă apa neastâmpărată, curgând spre Motru, între sate mai bine înjghebate, dar în care iarăși arta nu e în locuință, ci în veșmânt, Nedanova are un sunet slavon arhaic, care miră, alături de Gheorghieni, de Balotești și Călinești, de poeticul „izvor al Berzei”.

De-odată în stânga, supt înălțimi se ridică ziduri înalte, ca de cetate spartă și lângă ele, de-asupra căsuțelor satului, un lăcaș bisericesc care te chiamă din drum prin simplicitatea liniilor sale așa de bine chibzuite, ca și prin covorul viu al zugrăvelilor. E bisericuța cu hramul Vovideniei, al „Ovideniei”, pe care a ridicat-o la 1818, a împodobit-o prin talentul lui Matei, lui Fotache și lui Constantin zugravii, în 1837, Ion și fiul său Costache, — pe oltenește: Costaiche—, Burnaz. Acești Sârbi de neam intraseră cu totul în viața țării: îmbrăcați în haine de tăietură veche, Ion și Ana, Costache și Ruxandra au lângă ei copii cari poartă cu mândrie uniformele celei d’intăiu școli militare în principatul muntean. Unul dintre meșteri a înfățișat „lenea femeilor” în față cu chipul cumplit al Samodivei legendare.

Din Severin apucăm către satul din care d. Gomoiu vrea să facă pentru ai săi ceia ce-i dorește inima. Drumul aleargă pe culme de-asupra Dunării, care se încolăcește la vale, strălucitor de albă în răsfrângerile luminii tari. Ținut de hrană cu așezări trainice. Numele arată vechimea, nume din familia celor terminate în -ova, care merg de la Orșova pănă la aceste Hinova, Rogova și se întind într’o mare parte a Serbiei de Nord; gândindu-te la Berzava dacică, e o întrebare dacă sufixul slav nu s’a așternut asupra unuia dacic, mai vechiu.

Vânjul-Mare, unde sântem așteptați, Vânjulețul sânt dincolo de hotarul mândrelor oprege și al cămășilor înflorite. Aici, casa a biruit. Și tot ea domină aspectul satelor, cu stâlpii de zid solizi, la Viașu, la Pătulele, unde sufletele bune n’au știut ce să mai facă pentru a ne întâmpina. Sufletele bune și viteze, în osebirile politice de azi ca și în luptele eroice din alte timpuri, — căci vecinele sate Roșiori și Vânători par a fi vechi[4].

La Viașu sau Mărdășteț, Fratoștițenii au făcut biserica, de cel mai frumos tip, și zugravul Petru din Craiova, cu „calfa” sa, Ilie, ni-a păstrat, cu fața și haina lor, tot neamul, îmbielșugat, al polcovnicului Răduțu, plus un logofăt, un abagiu, un boiangiu, câte un preot cu o preoteasă lângă dânsul. Duioasă întovărășire a unui sat întreg, cu boierinașul în frunte!

Tot drumul pănă la Oltenița e pe lângă case de proprietari expropriați, unele pe calea ruinei, îndată după plecarea stăpânului, pe lângă bogate ogoare de grâu și porumb. Bogăția aceasta o căra la Dunăre o linie îngustă făcută de Nemți: acuma, — rușine și scandal!, — cine vrea își iea vergi de fier din șine și micuțele vagoane ruginesc. Ai impresia că treci printr’o țară total neadministrată. La Plenița, foarte mare sat, s’a dat de curând dreptul de comună urbană: atâtea altele se așteaptă aici ca și aiurea! Va veni vremea gospodăriei, prin politică sau și în ciuda politicei? Aceste locuri, ca pământ și ca oameni, sânt vrednice de toate îngrijirile.

7. Pe Dunăre spre granița sârbească.[modifică]

Dincolo de Porțile-de-Fier, Dunărea curge între munții închiși ai Serbiei și între înaltul mal bănățean, pe care liliecii din dumbravă, persicii și caișii din grădini desfășură ninsoarea lor albă, rosă. Valuri de miresme plutesc o clipă de-asupra apelor line și se împrăștie iute, ca o ilusie.

În stânga, după ce s’a închis păretele de stâncă îmbrăcat cu arbori rari, nicio țipenie de om nu se zărește; doar câteva capre se cațără, lunecă, se prind din nou; conducătorul lor rămâne nevăzut. Înlăuntru, e mișcare și viață brută, în minele de aramă de la Maidanpec; aici, spre apele ce-și însoțesc alergarea spre strâmtori nimic decât calmul maiestos și trist al coastelor sure, scrijelate, goale. În dreapla pănă sus pe deal se dischide ogorul, în mersul lin al boulenilor suri. Dar și în această parte, ca o amintire dăinuitoare a vechilor vremi cumplite, când sânge vrâstà apele cu luciu de oțel, casa se ferește a ieși la iveală, parcă ar sta să răsară de dincolo, din ascunzători tâlharul, piratul de Dunăre. O străveche stare de veșnic războiu pare să apese încă, după atâtea schimbări și prefaceri, aceste ape despărțitoare de țări și neamuri.

Doar dacă Roma și aici a făcut, pe vremile ei, pace, buna pace de muncă roditoare. Tablele cu inscripțiile Împăraților în clare și supțiri caractere latine sânt încă legate de scheletul stâncilor. Șoselele de azi, de-o parte și de alta, sânt în legătură cu drumurile pe care casmaua romană în mâni voinice de soldați le-a deschis întăia oară. Se văd încă găurile săpate în piatră de uneltele lor. Amintiri care au chemat și chiamă la refacerea creațiunilor dispărute.

Într’un tărziu, la locul unde râul se despică pentru a încunjura un ostrov în care se deșteaptă verdeața sălciilor cu crăcile moi, ziduri se înfruntă de-o parte și de alta. Marea operă a Romei a fost ruptă, — pentru totdeauna ruptă, — și în locul Imperiului singur sânt acum, în evul mediu, regate care se pândesc și se înfruntă, lăsând, în rivalitatea lor lacomă, fără stăpân și fără folos, imensul, mărețul drum de apă.

De-o parte, suit cu zidurile-i tari pe trepte coroiate de stânca tare, Golubațul, „cetatea porumbeilor”, Columbaciul își ridică turnurile acum deșerte între pietrele cărora păsări de altă speță decât blândul „hulub” își strecoară trupul către nevăzute cuiburi. Zidirea se ține încă solid pe malul îngust de-asupra căruia poteci încalecă mușuroiul pietros. Aici odată, acum cinci sute de ani în capăt, Unguri, dar și Polonii lui Zawissa cel Negru, ostași ai lui Vodă-Dan Munteanul au încercat în zădar să oprească mersul înainte al trupelor otomane zburând din găoacea de piatră pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu proslăvit simplu în religia Islamului.

În față, din cetatea lui „Laioș-Craiu” a rămas un dinte știrb de granit, și din ape se ridică altul, ca și cum l-ar fi pierdut în cale un uriaș clăditor de palate.

Mergând către acest loc al încleștării oștilor, Dunărea freamătă. Un vânt iute o biciuiește în lung, și valurile se întrec, se ciocnesc, se amestecă, se înghit, zvârlind spume, ca în Mare. E o subită mânie care învălmășește totul, de și din cerul primăvăratec se coboară raze de lumină proaspătă.

Puțin mai departe, malul nostru se umple de clădiri și lume se vede îngrămădită la ponton.

Sântem la Moldova Veche.

  1. Așa era în ultimii ani ai Obrenovicilor, Ce s’a întâmplat pe urmă, știm cu toții 1916).
  2. Astăzi sălbatec ruptă în două, pentru a procura câștig unui antreprenor (1939).
  3. După spusa păr. protopop Golici.
  4. Nume interesante: la Dârvari („lemnari”), la Plopșor, la Terpezița („Mesuța”).