România mamă a unității naționale/Doljul

Jump to navigation Jump to search
Gorjul România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Doljul
Vâlcea



1. Craiova.[modifică]

Ne coborîm în jos, de spre muncele către Craieva. La dreapta, o foarte frumoasă biserică de sat cu mai multe turnuri. În îmbinarea de colori a lor se vede același gust care a creat haina de la țară.

Dealurile sânt acoperite de ceața prafului răscolit de vânt. Stația de încrucișare de la Filiaș. Se întunecă.

Craiova văzută noaptea la sosire. Ce e vrednic de laudă, e pavagiul solid și bine întreținut, strada larg tăiată. Casele nu se potrivesc între ele, ca de obiceiu la noi, — unde orașele se desvoltă din sat, care, acesta, are bordeiele sau căsuțele țăranilor, cârciuma neîngrijită a Evreului sau a Grecului și falnicele curți boierești ale proprietarului, pe lângă care se adaugă la oraș splendoarea clădirilor publice înălțate sus și încăpător din adevărata nevoie sau și din risipa împrumuturilor și setea de a părea. Deci, și aici, biete căsuțe locuite, vile nelocuite (lumea e încă la băi), grilajuri de fier, garduri care cad, cârciume cufundate în pământ; un admirabil Palat Administrativ, mai impunător ca aparență, dacă nu ca soliditate, decât cutare palat princiar străin (ca să nu-l compar cu modesta căsuță albă a reginei Wilhelmina din Haga).

Centrul, luminat electric, face o mare impresie. Se văd cartiere de case înalte, lipite una de alta, ca „Lipscanii” Bucureștilor. În fața unui admirabil otel care se termină acuma, — gust ultra-modern, faianțe colorate, proporții mărețe,— mă opresc la unul mai vechiu, dar tot așa de încăpător, unde petrec noaptea constatând că orașul Craiova are pe stradele sale bine pavate, care răsună puternic, pănă la ceasuri înaintate și apoi des de dimineață, o circulație destul de apreciabilă pentru cine ar voi să doarmă și nu poate. Din județul de țărani și moșneni, — de țărani mai mult moșneni și moșneni mai mult țărani, — al Gorjului, am venit iarăși într’o reședință a boierimii, ca Bucureștii, ca lașul.

Văzută ziua, Craiova e cum mi-o închipuisem. Două mari strade se taie cruciș. Cea mai mare’ cuprinde prăvăliile mai însemnate (nu oficiile publice, care nu sânt toate impunătoare și se află, cele mai multe, răspândite, după răul nostru obiceiu, prin unghiuri puțin văzute și cercetate de călători). Sânt pe dânsa și case particulare de toată frumuseța, în genul vilelor cochete, cu grădiniță în față, pe care și le dorește tot Românul și care nu sânt decât floarea bogată, de seră, a umilei floricele de câmp—, casa țăranului. Între ele se ivește, veselă în mijlocul arborilor, o frumoasă biserică roșiatecă, una din cele trei mari biserici, toate modernisate cam în același fel, ale Craiovei.

De la un loc caracterul elegant, european al stradei slăbește, cu toate că pavagiul îngrijit merge mai departe. Aici se văd case mici, risipite, magherniți pe maidanuri goale, locuinți cufundate în pământ, praf (o! e destul în Craiova șeasă!), — ba chiar o râpă cu puțină apă înăbușită de un gunoiu care nu miroase frumos. Dar, dincolo de podișul peste această gârlă, lucrurile se dreg.

La capăt e ceva ca o grădină, care nu pare să fie mare. Când însă străbați mai adânc prin aleile, — din care cu timpul, firește, va dispărea praful inherent începuturilor, — atunci îți dai samă de bogăția elegantă a acestei grădini, de sigur unică, desemnată de un meșter străin cu idei proprii. Fondul era o veche livadă, cu totul părăsită —, cam ca partea nedeschisă publicului din zăvoiul de la Târgul- Jiiului. Din acest fond bătrân vin înalții, frumoșii arbori. Dar între ei și între multele plantații nouă s’au deschis drumuri mari, cărări, poteci; s’au sămănat chioșcuri și case de țară, care puteau fi românești în loc să fie svițeriene, s’au ridicat podoabe romantice, s’au deschis perspective. Grădina se înfundă de nu-i vezi capătul, în câmpia undulată a Jiiului, pe care e așezată Craiova: ea trece peste un lac limpede, peste râul ce pornește din acesta; și, departe, se găsește chiar un frumos pod peste o adâncitură a terenului. Rămâne acum ca această podoabă să fie îngrijită după cuviință, ca drumul spre dânsa să fie de o frumuseță mai uniformă, rămâne ca gârla să piară. Lucruri ușoare pe lângă cele grele ce s’au făcut.

Și iarăși rămâne ca lumea din Craiova (nu „lumea bună” din Craiova, ca unitate omenească deosebită) să se deprindă cu utilisarea parcului, care va fi înzestrat cu tot felul de distracții. Deocamdată copiii rătăcesc pe alei, „partii-fine” mi s’au părut că-și află lăcașul prin pavilioane, ca în cine știe ce colț dubios al Parisului, iar oamenii bogați, cu însemnătate, vin, se primblă și se duc cu trăsura într’o grădină făcută pentru a fi gustată pe jos. Trăsurile sânt, ce e dreptul, bune, distanța face să apară naturale colorile așternute pe obraz cu pufurile, ighemoniconul strămoșesc are drepturile sale; în sfârșit, la București lumea se primblă cu trăsura.

Da, dar în București e șosea, pe când aici e parc, grădină, — deci alt ceva.

Una din stradele transversale merită atenție și procură o mare bucurie cui își studiază țara cu interes și dragoste. Pe ea se întind, de o parte și de alta, prăvălii numai românești, ținute, poți zice, de țărani pentru țărani. Ce curățenie, ce hărnicie, ce înțelegere și ce cuviință! Meșterul cojocar își coase cinstit și răbdător, cu gust, cojoacele albe împodobite cu cusături; meșterul căciular tunde pe formă mițele căciulei. Negustori de același fel stau unul lângă altul fără inimă rea, fără să caute a-și smulge mușteriii, cu gura mare. Cumpără cineva de unde-i place. Și calfele, curate-curate, băieți de țăran, voinici, voioși, cu uitătura așa de senină, așează în lăzi isprăvile meșterului. Întăia oară mi-a fost dat să văd aici o industrie, un comerț românesc izvorîte din vechi timpuri, din și pentru viața satelor, înaintând în vremi moderne și prosperând. Cine n’a fost în Oltenia, nu-și poate da samă de armonia ce se poate îndeplini numai prin puterile noastre, fără nicio infiltrație străină, și de caracterul senin în care se îmbracă această armonie.

E curios că în această veche reședință a Banilor aproape Domni, cu steagul lor, — grapa —, cu Divanul lor, cu pecetea lor poruncitoare, că în această semi-capitală timp de trei sute de ani, în care trăiește și pănă astăzi un mândru spirit de conștiință locală, în acest loc de adunare și petrecere a unei boierimi dârze și aplecate la împotrivire și turburări, trecutul s’a șters cu totul, îngropat în temeliile vilelor de stil bucureștean sau ale masivelor edificii publice. Bisericile, afară de câte una singuratecă, tristă și uitată, ca eleganta ctitorie din veacul al XVII-lea a Obedenilor, par făcute ieri-alaltăieri și amintesc numai grija gospodărească de dăunăzi a epitropilor; casele bogate în streșini, bătrânicele cu ochi de ferestre mărunte, răzimate pe brațele pridvoarelor, s’au dus, și numai prin cutare stradă pustie, strîmtă, și mai ales foarte strâmbă, care aburcă de la Jiiu către centrul bine pavat și luminat, cu otelurile, cofetăriile, teatrul și prăvăliile sale, se vede, între căpițele de frunze ale copacilor, crescând în voie câte o casă boierească, cu geamlâcuri multe între privazuri, astăzi veștede, — așa cum se făceau pe la 1830. Avântul de întrecere cu capitalele mari a strivit acum cu totul moștenirea șubredă a strămoșilor, în care, de altfel, tăiase de atâtea ori negre dungi de distrugere câte o raită prădalnică a vecinilor Turci din Vidin, prin șesul îngenunchiat totdeauna în calea năvălitorilor.

2. Bucovățul. Calafatul[modifică]

Ieșim din Craiova prin strădițe de mahala, care n’au însă, în cea mai mare parte, nici lungimea, nici murdăria, nici înfățișarea păcătoasă a celor ce mântuie Bucureștii. Drumul străbate un șes întins, foarte verde după atâtea ploi. Din pădurile de odinioară, încâlcite desișuri de baltă, în care stejarul se întâlnia cu fugul și cu salcia pleoștită, n’au rămas decât mici pâlcuri. Primăria Craiovei caută să le prefacă în primblări, legându-le cu orașul prin străzi și șosele largi, plantate cu arbori. Așa a făcut cu parcul Bibescu, și văd că tot așa și cu crângul de lângă satul Mofleni. Lăfăiat trândav pe o albie de nisipuri moi, Jiiul, fără disciplina unei albii sigure, se rupe în cracuri moarte și aruncă din mijlocul lui ostroave sterpe, goale. Prundișul și bolovanii i-a lăsat pe drum și tot acolo și-a pierdut toată puterea: aici apele lui se poartă așa de încet ca fața suflată de vânt a unei mlaștini. Îl treci pe un pod de lemn, nou, lung și tremurător. În față, se ridică dealuri destul de înalte.

În spre Craiova e satul Mofleni, azi numai o mahala a orașului, care se vede din punctele mai înalte, cu livezile, acoperemintele roșii și puținele turnuri, mici, rotunde, tărcate ale bisericilor sale. Casele satului stau mai mult în câmp, îngrădite cu pari și vergi; cele mai multe au un nou tip, obișnuit la șes: în față, două uși, după un cerdac cu stâlpi scos foarte tare înainte; pe muche, încă două ferești. Coperemintele sânt mai mult de țigle trainice, aiurea însă, prin vecinătate, mai rele, de stuh, șindilă sau tablă văpsită roșu.

Chipurile sânt foarte amestecate: pe lângă fața caracteristică, fină, a Olteanului din șes se văd obrazuri umflate de oameni bălani, cu croiala grosolană. Întâlnești și câte un jupân în giubea, stând măreț în fundul carului, dar cei mai mulți drumeți poartă mantaua și potorii de abà, în de obște fără fireturi, și înalta căciulă turtită, fără țuguiu, pe care au făcut-o cunoscută tuturora portretele lui Tudor. Ei arată oameni cu stare și mândri de neatârnarea pe care li-o dă aceasta. Femeile au fuste scurte de postav de târg și scurteici: fața e încunjurată de un văl și, când ochii sânt mari, negri în supțirea față albă, ți se pare că vezi din acele Doamne și jupănese pe care vechii zugravi le înfățișează în rândurile ctitorilor.

În Mofleni e vechiul Bucovăț, una din cele mai vrednice de văzut biserici de la sfârșitul veacului al XV-lea. Ctitorul e Ștefan Banul, din vremea Mirceștilor, care muri în 1573 și se îngropă în zidirea sa. Soția lui Ștefan, Dobra, fiica, Hrisafina, poate fiul, Pârvu, care e și dânsul socotit printre întemeietori, își aflară locurile de odihnă, pe care o presupuneau veșnică, tot la Bucovăț. Clădită în chip de cruce, cu câte o ieșire de zid ascuțită înaintea altarului, împodobită cu zimți, cu ciubuce și cu două rânduri de ocnițe, înflorită prin linii de cărămidă foarte roșie, perfect coaptă, care răsar din tencuiala ce acopere pe celelalte, trainică și îngrijită în toate amănuntele sale, biserica Bucovățului își ridică mândră turnul de-asupra zăvoaielor de sălcii argintii ce mărgenesc cursul Jiiului.

Astfel stătu aproape trei veacuri, și ruina nu se putu apropia, după acest soroc obișnuit al clădirilor vechi, de zidurile ei. Numai în veacul al XIX-lea egumenul grec Hrisant Penetis, altfel un om binefăcător, prinse frică de năvălirile râului vecin și părăsi zidirea lui Ștefan Banul. De trei ori el se puse la lucru, după risipiri și cutremure, pănă ce izbuti, la 1840, să dea gata clădirea mare, stângace și urîtă a noului Bucovăț, unde veniră și pietrele ctitorilor. Cel vechiu fu lăsat să se dărâme, dar el se îndărătnici să rămâie, așa gol cum era acuma. Locuitorii, cu râvna lor de a-și ținea în bună rânduială biserica, au putut numai să o strice pe din lăuntru printr’un tămânjitor, care a zugrăvit din nou și pe Ștefan Banul, zicându-i „Ștefan Barbul”, și, neîncumetându-se a înfățișa pe Domnul Carol și pe Doamna Elisaveta, li-a atârnat fotografiile în naos. Biserica așteaptă încă îngrijirea luminată a timpurilor mai bune, ce au sosit[1].

Calea ferată spre Calafat face să se vadă încă odată, pe dreapta, căsărmile întinse, arborii și ruina meșteșugită a parcului. Ea străbate apoi o mare livadă verde pe care pasc turmele și vite singuratece: cea d’întăiu stație și spune aceasta, prin numele ei, Livezile. O veche mănăstire lângă un heleșteu, după care i se zice „mănăstirea de la Balta Verde”.

Apoi ne înfundăm în valuri înalte de nisip roșietec, pe care cresc pe alocurea păduri dese. Când strânsoarea lor încetează, se răsfață mai multă vreme minunatele lanuri de porumb, de grâu tânăr, petecele de vie din domeniile Coroanei Sălcuța, — o amintire a sălciilor albicioase, care au perit pentru a lăsa loc grânelor hrănitoare, — și Șegarcea, cu una din cele mai luxoase printre gările care puteau costa mai puțin.

În urmă, șesul cuprinde tot, șesul gras cu pășuni și lanuri bune, care dau bogăție multelor sate răspândite în toate părțile. Apoi cerul se face cenușiu și pământul negru. Din când în când, stații mari se ivesc în noapte. La Băilești, clienți grosolani se luptă pentru „țapii” de bere rece. Într’un tărziu un șir de lumini se vede, apoi mai departe altele ce tremură, — acolo e Dunărea —, și sus, și mai departe, un ultim punct strălucitor, care e pe malul celalt. Sântem la Calafat, și trăsura ne poartă prin strade drepte, cu case mari, bune, dar aproape cu totul cufundate ‘n întunerec, oprindu-ne la un marc otel somnoros, a cărui listă de oaspeți cuprinde nume de Greci și Evrei, grânari, samsari și gheșeftari.

Văzut ziua, Calafatul, o creațiune a lui Știrbei-Vodă ca și Călărașii, la cealaltă parte a Dunării, se arată ca un orășel vesel. Stradele drepte, șoselele trase după un plan cuminte, se desfășură între clădiri trainice cu coperemântul de țigle, obișnuit în Dolj, ca în multe părți din șesul care a fost vecin cu Turcii. O alee largă e deschisă la mijloc, de la un capăt al târgului la altul. Mari magazii de grâne, iar la Dunăre, acum ca și în Octombre, ca și în tot cursul anului, mi se spune, o adevărată flotilă de șlepuri cu nume în toate limbile. În mijloc se desfășură o frumoasă grădină publică, împodobită cu elegantul „pavilion”-cafenea.

Amintirile războiului din 1877 dau un interes deosebit acestui vesel port de provincie. Pe deal, vulturul cu crucea în plisc, — cei ce l-au făcut par să fi uitat că aceasta e stema munteană, și nu marca României, — așezat pe un obelisc de piatră, arată locul unde trei obuse turcești s’au spart lângă Domnul României, care supraveghia bombardarea Vidinului. În vale, un alt monument pomenește pe sergentul Popescu Constantin, cel d’intăiu ostaș mort în războiul pentru neatârnare: în zidărie e prinsă cununa de bronz pe care i-a închinat-o Doamna Elisaveta.[2]

Spre Vidinul prigonitor, care a trimes atâta vreme jaf și moarte asupra pașnicelor noastre câmpii roditoare ne îndreptăm acuma pe vaporașul ocrotit de tricolorul nostru, care face în câteva minute drumul, printre ostroave de sălcii, pănă la tainița turcească a vechilor vremi.

De la malul care înșiră debarcaderul pietruit, cetatea—, adecă partea dintr’însa care a fost reparată și e astăzi casarmă și zăgaz, — și biserica bizară roșiegalbenă, care e Sinagoga, se desface o lungă stradă, întru câtva modernă (aici se zice: alla franca, pentru a nu se zice: „după obiceiul românesc”). Câteva case mari, fără gust, și prăvălii ca ale noastre; la capăt un început de șosea plantată. Încolo, locuri neîngrădite, cu căsuțe murdare și grămezi de coceni și de multe alte lucruri pentru hrana oamenilor și a dobitoacelor.

Dacă vei apuca în dreapta, hudițe cu frânluri de caldarâm sălbatec te vor duce printre vechi case povârnite, cojite, prăfuite și stropite de noroiu, printre școli creștine cu copii murdari strânși în învălmășiri zgomotoase, printre școli turcești cu oarecare demnitate din partea școlarilor în fesuri. Casele acestea păcătoase au rămas din „vremea Turcilor”, și multe sânt locuite chiar de Turci, dar, ca oriunde ei se află supt jug creștin și amestecați cu „necredincioșii”, acești Turci ai Diului, urmași ai voinicilor lui Pasvantoglu, se lasă ‘n voia unei peiri destrăbălate și mucede. Bazarul cu fereștile chioare e un focar de mirosuri grele; oamenii cu fesuri nu sânt mai curați decât ceilalți, femeile lasă să li se vadă ochii și nasul și gura prin deschizătura vălului ponosit; copiii, altfel frumoși și având acea înfățișare în același timp drăgălașă și caraghioasă a Turculeților, par scăldați în baltă. Piața, de unde pornesc Bulgari busnați cu fața posomorâtă și musteața groasă pleoștită a ceartă, Turci somnoroși și Evrei (aici sânt destui!), purtând în mâni nespălate ciosvârte roșii, e un scârbos lac de tină.

Cetatea întinsă zace în mare parte așa cum au spârcuit-o și răscolit-o obusele din 1877; poduri de pari vechi duc peste gropile ei sămănate cu pui de găină striviți și giubele aruncate la gunoiu. Singură biserica poate fi privită ca o clădire mai bună: înaintea ei e un monument pentru unul din ofițerii uciși în războiul cu Sârbii. Primăria e o hodoroagă, căreia i s’a adaus un cucurig de lemn. Grădina publică, pustie și neîngrijită.

Prin potecile acestui Orient pângărit am văzut și destui săteni de-ai noștri așezați de mult în acest Ținut: cei bătrâni știu și turcește, tinerii cari au mers la școală și au slujit la oaste vorbesc și bulgărește; ei se căsătoresc numai între ei și păstrează portul strămoșesc, împestrițându-l doar cu câte o căciulă-fes sau cu niște ciorapi cu vârci colorate ca ale Bulgarilor. Dar și fără port i-ai cunoaște după fața lor senină și deschisă, de oameni buni, vrednici și cuviincioși.

Acesta e Vidinul. Bulgarii sânt mulțămiți de el, cum, de la războiul cu Sârbii, par a fi mulțămiți de toate. Când cu oarecare împunsături de mai dăunăzi între autoritățile de la graniță, ei nu s’au sfiit să spuie câte unuia dintre ai noștri că nu ne vom stâmpăra pănă nu ne vor bate cu oastea lor, pe care o cred mai bună decât a noastră. Ei vor crede ce vor și-și vor pregăti viitorul după această credință, dar eu, călător fără prejudecăți și care nu laud pe ai miei fiindcă sânt ai miei, m’am simțit, trecând din marele Vidin în micul Calafat, ca sosit într’o lume de veselie, lumină și rânduială.

3. Drumuri Doljene: Braloștița. Filiaș[modifică]

Ce sărac e drumul care peste costișe aproape cu desăvârșire despoiate de păduri și sorindu-și țerna galbenă la arșița unui Septembre înfocat, duce pe drumece desfundate la Filiaș! Ținuturi de mare proprietate, care poate să fi fost miloasă la unul și la altul, dar în totalitatea ei a fost mai mult decât aspră: nesimțitoare. Și pentru bieții de săteni, așa de buni, așa de ascultători, sorbind cuvintele pe înțelesul lor, cântărindu-le, cari n’au în căsuțele ce-i adăpostesc din neam în neam, nici putința, nici gustul „boierilor” înșiși. Căci de la un grup de gospodari năcăjiți la altul abia dacă vre-o înjghebare urîtă, modernă se ridică de-asupra coperișurilor de stuf, de șindilă, de hâdă tablă nouă. Preoțimea, ca părintele Surăianu, din Mihăița, care ne primește cu atâta prietenie caldă, învățătorimea, ca tânărul din Braloștița, doar dacă reiau astăzi în conducerea satelor un loc care era odată al boierimii oltene.

Și, totuși, când era vorba de Dumnezeu, dregătorii cei vechi căutau în pungă și durau zdravene clădiri în care meșterii fără carte știau să coboare canonul nescris al frumuseții veșnice. Nu știu dacă, la Coțofeni, boierii care poartă acest nume (satul se chiamă după păsările din pădure, ca Hurezi) și-au păstrat și astfel amintirea, la Braloșlița însă, în margenea satului, aproape de larga și aici foarte lina apă a Jiiului, vechii Argetoieni, coborâtori din Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele lui Șerban-Vodă și unchiul Brâncoveanului, — Racovițeștii pleacă din altă ramură feminină —, au înălțat una din cele mai bine proporționate și mai măiestru zugrăvite din lăcașurile acestor părți.

Pridvorul pe stâlpi strălucește de aprinsele colori ale chipurilor și scenelor sfinte, un brâu cu zimți, bine potrivit, încinge zidirea, fără sinuri, cu altarul pentagonal, cu un turnuleț lateral, cuprinzând scara la clopote, iar turnul cu delicate profiluri țâșnește ca un potir de floare din mijlocul coperișului odată șindilit sau acoperit cu olane, pe care-l subliniază alți zimți. Înăuntru, o întreagă seminție defilează pe ziduri: Mihai Spătarul și soția, Bălașa, fata lor, purtând numele fiicei Brâncoveanului și al Doamnei lui Constantin Basarab, cu soțul, Pitarul Constantin Argetoianu din Argetoaia, care e aici în fund, fiul lor, ctitorul bisericii, Serdarul Constantin, cu „jupanița” lui, fiică a lui Nicola din Slatina. Realismul figurilor arată meșteșugul vechiului zugrav din 1761. Această bogăție de zugrăveli complectează totala lipsă a sculpturii, fereștile fiind încunjurate numai cu privazuri de lemn (sus, altele sânt zugrăvite).

Odată Filiașul, al cărui nume trebuie apropiat de Crângaș, dar rădăcina însăși nu se deslușește, era un sat smerit ca și celelalte; boierii Filieșeni sau Filișeni joacă un rol în marea mișcare de boierinași olteni care aduse la putere pe tovarășul lor, Aga Matei din Brâncoveni: Matei Basarab. Azi, moșia e a altora, oameni noi, și o ultimă tresărire de ambiție a acestui neam de luptători și de curteni s’a închegat în marea casă de pe deal, într’un stil oarecare, și în capela pompoasă a cimitirului. Calea ferată a întemeiat târgul, ale cărui case trainice, dar fără podoabe, ale cărui prăvălii de toate cele mărgenesc șoseaua.

4. Împrejurimi craiovene: Crețeștii. Vârîții[modifică]

Tot cuprinsul de dealuri de lângă Craiova e acoperit de zăpada cojită de ger, care a făcut toate de-o potrivă supt platoșa ei, pe care dâri de desgheț, prinse din nou în strângerea frigului, scânteie metalic. Pustie e frumoasa pădure din margenea orașului, de unde zbughește doar un nebun speriat, care se apără, în mișcări răpezite și exagerate, de niște câni ce-și fac de petrecere cu bietul nenorocit golaș. Pe drumul tare vin femei la târg, în fuste învoalte, scurte, de lână proastă, care înlocuiesc vechile oprege trainice și frumoase, și pe cap cu albe marame, pe care le păstrează încă. Dese chipuri țigănești, cum și este de așteptat în împrejurimile unui Scaun de Bănie, cu atâta boierime și atâtea biserici cu chilii și rosturi de mănăstiri. Jos, în valea unde un prăvăliș și o dungă de ghiață presărată cu zăpadă mai ușoară arată cursul Jiiului, trecătorii cu piciorul au lăsat o dâră ce se tot lărgește. Necontenit sătenii trec de la un sat la altul peste apa amorțită.

La dreapta se vede, mândră în decăderea ei, astăzi măcar ferită de ruina desăvârșită, acea biserică din Mofleni, a vechiului Bucovăț, cu păreții roșii de cărămidă săpați în firide. Ne urcăm către Bucovățul cel Nou din vârful dealului, mare și urîtă clădire, unde am spus că s’au cărat pănă și mormintele. Sentinele, îmbrăcate bine măcar de hatârul iernii, păzesc zidurile mănăstirești, care cuprind o temniță. Neapărata cârciumă pentru paznici și pentru rudele osândiților își cască ușa în apropiere. Satul, lung, destul de sărac, cu negre curți noroioase îmbulzite de coșare, cu copaci netrebnici în crengile cărora se prinde fânul și cocenii, e urît și trist, lipsit de viață.

După ce l-am străbătut, cotim pe coasta dealului supt un părete de lut, acum cu totul desgolit, unde odată, — și încă pănă dăunăzi, — erau păduri minunate, care, între alte foloase, întăriau coasta împotriva Jiiului nesățios, care se răsfață jos, cerând tot mai mult pământ pentru mâlurile sale. Într’un loc care se zice „La trei fântâni”, bunătatea de suflet a boierilor din vremuri, stăpânitori în aceste părți, au pus la îndemâna călătorilor trei izvoare ce-și preling apele muind în mocirlă lutul cleios. Acuma însă cursul lor a încremenit, și largul râu din vale el însuși a prins coajă groasă de iarnă, așa încât nici n’ai putea bănui că acolo, în acea râpă unde ghiața e mai netedă și zăpada mai tare suflată de vânt, curge și mai departe, în fundul ce nu se poate vedea, una din apele cele mari ale țării.

Odată, veniau pănă aici, de poposiau în umbra copacilor, în susurul izvoarelor, pe când Jiiul de jos în freamăt de valuri trimetea răcoare bună și ochiul se pierdea asupra grânelor bogate ce acoperiau șesul întreg, trăsurile ce scoteau la primblare din Craiova lor pe boierii olteni. Acum farmecul de pădure s’a dus, și numai pe alocurea se văd trunchiurile pe care le încunjură ca într’o teacă de aur mușchiul galben uscat, care nu se teme de iarnă.

În capăt, drept de-asupra râpei, abia cruțată de năruirea ei, care înaintează răpede, se ridică o prea frumoasă ruină de biserică, vrednică de locul unde o minte isteață a pus să o clădească. Două turnuri de cărămidă cu arcade prelungi în jurul fereștilor, zid în chip de cruce, cu firidele pe două șiruri, despărțite printr’un ciubuc, acestea se văd încă de departe, arătând o zidire care nu poate fi mai nouă decât sfârșitul veacului al XVII-lea. Pe fața întoarsă către dealul golaș se mai văd unele zugrăveli frumoase, în cel mai curat stil al epocii celei bune de pictură religioasă; înlăuntru, lipsesc ctitorii, cari au fost desfăcuți de pe zidul de cărămidă roșie, strânsă tare, și duși la Craiova, pentru a împodobi casa unui urmaș al acelor evlavioși boieri [3]. Sfinții au rămas însă în locul de unde au fost smulși puternicii vremurilor: jos, ei sânt șterși de atingerea oamenilor și a dobitoacelor, cari au prefăcut în grajd biserica de odinioară, sau scrijelați de iscălituri creștine și necreștine, românești și neromânești (cetesc chiar un „vive Zola!”). Sus însă, ei se păstrează neatinși altfel decât prin adânca și amenințătoarea crăpătură a păreților, cari vestesc apropiata ruină desăvârșită; în adâncul turnului ce se înalță de-asupra bisericii centrale, chipurile sfinte se desfac în colori puternice, ca și când acesta ar fi un lăcaș de închinare bine îngrijit, în care s’ar mai strânge călugării din chiliile perite fără urmă și sătenii din satele ce s’au risipit. Nu vor trece totuși mulți ani de zile și presentul, stăpânit de grijile politice de partid și de hărțuielile personale, de poftele unuia și altuia, va lăsa ca această scumpă urmă a vremurilor de artă să cadă cu totul în râpa Jiiului.

După amiază, pornim drept înainte prin netedul șes de zăpadă. Drumul e acuma pustiu cu totul: sătenii și-au mântuit la târg vânzarea și cumpărarea, și ei sânt pe la jocuri sau închiși în căsuțele lor. Sântem singurii cari străbatem minunatul pod pe Jiiu, care slujește și trecătorilor și căii ferate, pod solid înjghebat din linii de fier. Șoseaua care merge la el și pleacă de la dânsul e mărgenită, o bucată de vreme, pentru a împiedeca rostogolirea pe povârnișul prăpăstuit, de stâlpi de piatră, legați cu lanțuri: cea mai proastă gospodărie, — obișnuită aproape oriunde în țara noastră de mari cheltuieli zădarnice,— lasă însă ca piatra să se desfacă din pământul mâncat de ploi, atârnând jalnic asupra golului, pentru ca drumeți răufăcători să o spargă și chiar ca bucăți din lanțuri să fie puse în căruță de cine are nevoie de ele.

Peste puțin sântem în Podari, un sat foarte risipit, cu multe case sărace și murdare, din care nu se ivește mai nicio viață. Dar în curtea de noroiu bătut cu pănuși a unei colibe cu ferestuicile mărunte și cu buhosul coperiș de paie, stau, la o scândură de lemn ce ține loc de masă, mai mulți săteni cari mănâncă cu poftă; copiii rău îmbrăcați li cară din odaia neagră a colibei vin în ulcele. E un ospăț de mort? Ai zice, după tăcerea mocnită a flămânzilor ce îmbucă; mortul trebuie să fi fost însă un biet om în deosebi prigonit de asprimea soartei, atât de păcătoase par toate. Peste câteva momente aflăm însă că aceasta e o zi de bucurie pentru zdrențoșii din bordeiu, — căci ei au serbat o nuntă.

Cotim printre gardurile de răchită spre bisericuță, unde ne întâmpină îndată primarul în sumănaș alb de abà, care privește cu ochi bănuitori isprava noastră de a ceti pe păreți și prin cărțile vechi, și o sumă de săteni, cu aceiași îmbrăcăminte oltenească. Biserica are un pridvor, în fundul căruia se văd obișnuitele zugrăveli, înspăimântătoare pentru credincioși, ale patimii celor ce n’au ținut în viață datinile bisericești ori și-au îngăduit să înșele pe aproapele, „croitoriul” alături cu zapciii. Pisania de de-asupra ușii pomenește ca întemeietor pe marele negustor sârb din Craiova celor d’intăiu ani ai veacului al XIX-lea, Hagi-Mladen Stoianovici, fost proprietar în aceste părți. Chipul Hagiului și al soției lui, el cu fesul de mai multe colori, ea cu o pălăriuță după moda orientală a timpului, se deslușesc încă în biserică, binișor ținută; pomelnicul dă rude de-ale lor cu nume străine și, tot odată, pe sătenii de atunci, cari, cu ce au putut, ținură să fie ctitori și ei.

De la umila bisericuță fără turn, fie măcar și de lemn, voim să mergem la aceia din Vârîți, despre care auzisem că e veche. Ca să aflăm rostul cheii, mergem la preotul din satul acesta, care abia se îndură să iasă la iveală, trăgând în pripă anteriul pe dânsul. E un tânăr care vine din seminariile noastre —, din Seminariul Central din București —, ni spune el, dar n’are niciuna din însușirile unui om cult și nici iubirea pe care de cele mai multe ori cei fără cultură de la sate o păstrează pentru rânduială, pentru vechimea sfântă.

La Vârîți, mergem greu pe un drum aproape desghețat, în care foșnește zăpada moale. Albe întinderi cu totul moarte, rari copaci goi, negri; satul se vede numai când pătrunzi în el; adevărat un loc de adăpost sigur al „vârîților” de frica Turcului de peste Dunăre, — căci sântem pe drumul Calafatului—, sau de frica zapciului. În cele d’intăiu curți, și pănă departe încă, vedem numai bordeie. De pe ogeacul de lut curge fumul în valuri, găinile scormonesc pe coperiș, iar înaintea ușii de întrare, care iese de-asupra pământului cu triunghiul ei de lemn, stă nevasta, altfel bine îmbrăcată și, de multe ori, plăcută, prin liniile fine ale feței albe, cu ochii vioi și veseli. Case adevărate se întind mai încolo, în curțile învălmășite și răscolite prin care-și fac câte ceva de lucru săteni cu fața adormită. Nu se găsește vre-o primărie, vre-o școală. Numai bordeiele și căscioarele ca pe vremea lui Pazvantoglu, când Cârjaliii străbăteau în voie prin toate aceste sate nenorocite, culegând banii de argint lucitori și fetele frumoase.

De atunci e și biserica din capăt, ținta călătoriei noastre. Clădită, prin anii 1780, de boieri din neamul Zătrenilor, ea se deosebește prin marele interes ce-l au chipurile, multe la număr, ale ctitorilor. Pe fondul alb se desfac boierii zugrăviți cu cea mai mare îngrijire, amănunțit, în colori tari și limpezi; fiecare cută, fiecare garnitură în podoaba de pe veșmintele femeilor, fiecare floare de pe mătăsurile aduse de Lipscani sânt exact însemnate, spre plăcerea ochilor, dar și pentru marele folos al celui ce voiește să urmărească în cursul timpurilor îmbrăcămintea românească.

În amurgul ce se lasă, scotocim după alte urme ale trecutului, care nu se prea găsesc. Și iată că hainele de abà și de pânză cusută ale sătenilor ce-și țin în mână căciulile îndesate cu fundul mai larg în palmă, umplu tot cuprinsul bisericii lor, de care sânt mândri. Ei deslușesc cum au strâns bani de-o repară: în adevăr coperișul scânteie de frumoasa tablă lucie albă, pe care o taie și o ipun prin aceste locuri săteni, tinichigii mai buni decât Evreii de la orașe. Aici nu mai e primarul în frunte, ci un țăran mai în vrâstă, pe pieptul căruia țăcănesc medalii și din ochii căruia strălucește bucuria de țuica Duminecii, pe când limba îndrugă de toate pentru lămurirea „domnului inspector”. Din case, din bordeiele mărginașilor, fumul gâlgâie tare pentru gătirea mămăligii din seara de odihnă.

5. Ișalnița. Almăgiul. Coțofenii. Brădeștii.[modifică]

Ieșirea din Craiova prin partea vechiului oraș care poartă încă numele de Dorobănție, fiindcă aici își aveau locuințile dorobanții cari apărau odinioară pe Ban, stăpânitorul celor cinci județe de peste Olt. Astăzi, când, pe lângă școala de fete Lazaro-Otetelișanu, se văd abia niște slabe rămășiți din zidăria mare și puternică, în zădar ai mai căuta dorobanți pe aici. Locul lor l-au luat pașnici mahalagii, cari trăiesc din plugărie și din unele înlesniri electorale. Biserica lor, Sf. Ioan, păstrează, cu toate înoirile, liniile frumoase de la început: turnulețul alipit la stânga, pentru păstrarea odoarelor, și marele turn de la mijloc, cu fereasta de mai multe ori sprincenată.

Lângă niște urîte ruini, poate de vechi hanuri din vremea chervanelor de marfă, se iese în câmp, pe larga șosea bună, făcută de Vodă-Bibescu, el însuși un Oltean. Deocamdată, întâmpini fântânile lui Obedeanu, dăruite de acest boier milos drumețului însetat. Odată, ele se ridicau de-asupra pământului printr’o zidărie pecetluită cu pisanie, dar cu timpul n’au mai rămas decât mici grămăgioare de cărămidă, din care gâlgâie încă, harnică, apa și la care poposesc atâtea care și căruțe sau aleargă femei cu ulcioarele mari smălțuite în vechi zugrăveli. Cei noi s’au încercat a face și dânșii fântâna lor, dar n’au fost în stare să dea altceva decât un turnuleț hâd, acoperit ascuțit cu tinichea, o inscripție împotriva gramaticii, și, mulțămită d-lui „specialist” Stanisici, țevi din care nici nu picură.

Pământul e slab: tot mâl alb lăsat de ape; în el se prind mai bine tufele dese de cartofi, pe când grâul, orzul, ovăsul se ridică abia de la pământ în acest Maiu al celui mai îmbielșugat an ce se poate întâmpla. Nu e șes, ca dincolo, în Muntenia, la această latitudine, ci înălțimi mari întinse în dungi drepte, care aleargă în voie pe unde vreau, în loc să se rânduiască după chipul muncelelor, taie țara în fășii de văi, cu sau fără râuri în fundul lor.

Apa cea mare rămâne Jiiul, care trece în stânga. În voia țărnei moi, el se zbeguie cum îi place, și ochiul îl prinde prin copacii luncii numai în frânturi lucioase, sămănate fără rânduială, când ici, când colo. Dincolo de dânsul, un ultim rând de dealuri închide zarea.

El nu poartă sate. Toate așezările vin din dreapta. Înainte de a se atinge patul de nisip, foarte larg, prin care se poartă șuvițele sărace ale Amărăzii, înainte de a trece podul de lemn cu care se joacă de atâtea ori, rupându-l în bucăți, nebuna apă crescută de ploaie, pe când nezguduit stă mai încolo înaltul pod alb de fier al căii ferate, care se ivește de-odată din mijlocul malului păduros, — vezi moșia Ișalnița. În casa boierească de colo din fund, în mijlocul vechii grădini dese, locuiește o femeie care s’a înstrăinat cu totul de lume, dar știe să trăiască pentru cei săraci și rămași în urmă pe pământul ce stăpânește.

De și e Duminecă, de și piața din Craiova e plină de o mulțime curată în mari măntăli de pănură albă, tivită cu găitane negre, pe aici păstorul de vite are haine ca pământul și fața se zărește cruntă supt scurta căciuliță oltenească fără moț. Dar acești oameni întrebuințați veșnic la o muncă fără cinste și fără plăcere sânt printre cei din urmă ai satului lor.

Mai departe decât Ișalnița, tot pe muchea dealului din dreapta, care închide zarea, se ivește biserica de la Almăgiu, cu înfățișarea veche. Dar șoseaua lată și netedă, mărgenită une ori de salcâmi noduroși cu rădăcini uriașe ieșite în față ca niște mușchi căzuți, — un dar al bunilor boieri din alte vremuri, cari stăteau pe acasă în satele lor și, împreună cu sătenii, își căutau harnic de țarină —, șoseaua duce drept înainte spre depărtatul Severin și spre graniță.

Într’un Ținut unde supt dealuri se cufundă o minunată vale rotunzită, plină de cel mai puternic răsărit de suliți ale grâului, întrăm în satul Coțofenilor. Un neam de aprigi boieri neliniștiți a băciuit aici, și unul din ei, Spătarul Mihai, a luat parte la lupta cea mare a boierimii românești de peste Olt pentru scoaterea Grecului Vodă-Leon și pentru ridicarea la Domnie a prietenului lor de la Brâncovenii Bomanațului, Aga Matei.

Boierii cei mai vechi stăteau de vale, unde, în curtea unui biet om sărman, argat la un bogătaș al satului, se mai înțeleg boltirile unor pivniți lucrate dintr’o cărămidă deasă, prinsă cu ciment tare.

Și biserica va fi fost lângă aceste Curți. Colo dedesupt, unde se vede încă unul din acele turnulețe de zid care vădesc în aceste locuri o fântână, acolo a fost odată „Fântâna Spătarului”.

Apoi alți boieri, dintre aceiași Coțofeni, cari s’au stâns numai dăunăzi, au ales un loc frumos pe culmea de deal, de unde se cuprinde toată această grădină de spice și de copaci a văii mănoase, și au făcut acolo cula lor cea nouă. Străbatem încăperile încă locuite: pridvorul răzimat pe stâlpi, ca la biserică, odăile a căror boltă gotică e înflorită la capete cu crini, pivnițile bune pentru ascunderea armelor și grămădirea mijloacelor de traiu în timpul de iarnă și în vremea de primejdie, bucătăria cu hornul adânc, care poartă scrijelată data de 1653. De cealaltă parte a clădirii, alt pridvor pe stâlpi, căruia i s’a lăsat vechea înfățișare de cărămidă goală.

Acuma casa e despărțită în două de cei doi proprietari rivali cari au ieșit din desbaterile privitoare la testamentul sucit al ultimului „singur-stăpânitor”. Astăzi nu mai este aici altă luptă decât aceia pentru fumul sobelor sau pentru țipătul copiilor din amândouă părțile.

Mai nouă e biserica de astăzi, lucrată însă foarte bine după vechea datină, cu tot rostul ei de pridvor și de abside și cu o zugrăveală de toată frumuseța. Ea cuprinde mormântul lui Constantin Coțofeanu, răposat în 1826; ctitorul i-a fost însă numai fiul acestuia, Gheorghe Păharnicul, care a săvârșit-o la 1831. Fata lui, Catinca, a fost soția Polonului Paznanschi, care din ofițer rus ajunse a fi, pe la 1830, unul din organisatorii oștirii muntene. Mormântul lui, de marmură albă, se vede afară, în cimitirul copleșit de buruiană, care a năpădit și mormintele; lângă el e locul de odihnă al Catincăi, pe care versuri curate o arată:

Soție credincioasă și mumă cu iubire.

Abia s’a mântuit slujba, și, cu câteva clipe mai înainte, întâmpinaserăm cetele credincioșilor cari se întorceau, lăsând pe lespezi frunzele de copaci din Dumineca Mare și grămezile de pâni în forme ciudate. De-o parte, copiii, cei mai mulți în port de țară, având în frunte un mic dorobanț foarte chipos. Apoi femeile, fetele, în lungi cămăși cu cusături negre și mulți fluturi ce scânteie, cu câte un cojocel cusut în flori, cu fuste scurte, în colori vii și cu frumoasele marame albe, care se lasă lungi pe spate și flutură în urma stolului ce se pierde pe cărare. În sfârșit, bărbații, voinici, în mantiile de abà, ca niște războinici gata: fața rotundă, hotărîtă, cu ochii mici ce se rotesc ca la șoimul ce pândește, cu mustăcioara măruntă, mușcată răutăcios de-asupra gurii, tăiate hotărît. E aici multă putere, și se ascunde multă vitejie pentru ceasurile grele.

Îndată ajungi din Coțofeni la Brădești, unde un alt vechiu neam oltenesc și-a avut sălașul: și un Brădescu a fost în războiul de cucerire al lui Vodă-Matei. Satul e îndoit: unul în margenea drumului, cu case mai bunișoare, altul, cel vechiu, ascuns sus, în valea îngustă care se zice a Brădeștilor, — această din urmă parte sărăcăcioasă și umilă pănă într’atâta, încât nu poți desluși bine unde se mântuie Românul și unde începe Țiganul mărginaș. Dar în multe cerdace atârnă lăvicere de toată frumuseța.

Moșia e foarte îmbucățită și căzută mult în mâna arendașilor. D. Mihai Săulescu, unul din proprietarii fărâmilor, îmi arată de pe o muche de deal între văi ca acelea din raiu, așa sânt de verzi, de vesele, de mănoase și pline de priveliști neașteptate, blânde și patriarhale în pustietatea lor, locul unde a stat vechea culă, din cărămida căreia s’a făcut o cârciumă la drumul mare.

Biserica a rămas însă. Ajungi la dânsa după urcarea dealului năpădit de copaci, de lanuri, cu desișurile mari, înalte, de iarbă înaltă, veselă de ploile multe ale unui Maiu darnic în unde de ploaie. Din vârf privirea poate urmări tot ce se întinde pănă la depărtatele dealuri de peste Jiiu, tot Ținutul triumfător de primăvară deplin desfășurată, prin care sânt sămănate largile frânturi de argint topit de râului.


  1. Azi e complect refăcută de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
  2. S’a ridicat apoi și statuia Domnului Independenții (1939).
  3. N. Romanescu.