România mamă a unității naționale/Ilfovul

Jump to navigation Jump to search
Prahova România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga
Ilfovul
Ialomița



1. Bucureștii.[modifică]

Călătorul venit dintr’un oraș de provincie, unde Bucureștii sânt lăudați peste măsură, batjocuriți din desprețul pe care-l avem pentru tot ce se ține de noi și pornește de la noi, sau invidiați pentru răpedea lor înflorire pompoasă, drumețul plin de evlavie, care sosește, cu mintea luminată de un ideal, dintr’un colțișor ardelean sau bănățean, ori din Bucovina,— unde totuși e mai puțină încredere în silințile noastre —, e lovit întăiu de meschinăria gării. Vechea clădire neîncăpătoare și fără față era să fie înlocuită, cât de răpede, printr’un măreț edificiu, al cărui proiect a fost însă înlăturat prin vremile rele de deunăzi, așa încât am rămas cu ceia ce era mai înainte[1].

Nu numai gara a fost înălțată fără gust, dar locul ei chiar a fost ales fără nicio socoteală alta decât a interesului practic, care nu merită totdeauna locul întăiu, când e vorba de o Capitală. Ploeștii, Piteștii, și mai ales Galații, impun de la început prin larga, frumoasa, moderna stradă care se deschide în fața celui ce părăsește gara. Aici te afli înaintea unui trunchiu de alee încunjurată de plantații, din care se ivește monumentul inginerului Duca. Apoi întorci în dreapta și, mai puțin cotită decât in alte părți, vezi Calea Griviței.

Odată era aici, înainte de zidirea gării și strângerea în acest punct a firelor de fier ce mijlocesc transportul, o mahalà-sat, o uliță de târg dunărean, cu hanuri ale căror curți rău îngrădite adăpost iau, într’un amestec de pănuși și băligar, cară și căruți, cu crâșme de drumul mare ispitind la turburel botezat și la mititei dați prin cenușa de supt grătarul lor de frigere, cu maidanuri pentru câni fără stăpân și pentru murdăriile vecinătății. De atunci s’a făcut aliniarea, s’a întins unul din cele mai bune pavagii de granit, s’au înfipt felinare a căror lumină Auer scânteie pănă departe, s’au pus șine pentru tramvaie. Noaptea, șirul lung de birje minunate, ce mărgeneșle trotoarul cât vezi în zare, strecurarea grăbită a mulțimii în toate părțile, mulțime care știe să meargă și știe să se îmbrace, lunecarea luminoasă a vagoanelor de tramvaiu, defilarea răpede a trăsurilor, printre care se amestecă echipagii boierești cu livrèle și roțile învelite cu cauciuc[2], strigătele, care sânt unul din cele mai sigure semne de recunoaștere ale Bucureștilor, gardiștii cu înfățișarea militară, cari îndreaptă șivoiul ce se tot revarsă, — acestea toate ieau ochii și auzul, și cuceresc.

Altfel e însă ziua. Cu toată lărgimea și circulația ei îmbielșugată, Calea Griviței nu e de loc monumentală și n’are niciun caracter lămurit. Taraba populară, boltă orientală, învelită cu tinichea, pretinde să stea în rând cu casa ce are două, trei etaje, cu vila, cu palatul; și anumite considerații, foarte omenești și foarte politice, cruță această rămășiță de barbarie săracă, pe care se poate însă țintui o cartă de alegător în Colegiul întăiu. Statul a dăruit acestei „căi”, ce răsună toată ziua de huruitul trăsurilor, Școala de Poduri, a cării fațadă polihromă răsare și mai frumos vara din mijlocul verdeții arborilor, dar frumoasa. Întinsa Școală de Meserii, din apropiere, se ascunde în ramura laterală din stânga, Strada Polizu. Tot de la Stat vine, mai încolo, Școala de Aplicație, cu fațada severă, goală, o clădire de pe la 1860. din era căsărmilor lui Cuza, — mult inferioară Școlii Militare din Iași, încunjurată de atâta aier și de atâta lumină. Curtea de Conturi, care se vede ceva mai departe, tot în stânga, e nouă, dar face o impresie împovărătoare prin greoiul coperământ de tablă care o strivește, și e lipsită de orice frumuseță Numai la capăt, se văd parte din marile ziduri galbene, bătrânești ale Ministeriului de Finanțe, care pătrunde strâmb în întretăiarea Căii Grivița cu Calea Victoriei.

Comuna, din partea ei, a găsit că aici e locul să așeze o hală și, pe când Calea Buzeștilor, dreaptă, largă, dar întunecoasă, fuge în stânga, în dreapta e învălmășeala precupeților, scaunelor de carne și căruțelor, care strică începutul curatei strade a Berzei.

Pănă aici Calea Griviței părea să se desvolte ca o stradă comercială, progresând de la cocioabele cu restaurante ieftene la înaltele clădiri care adăpostesc mai departe prăvălii moderne. Dar de la această încrucișare urmează mai departe un amestec de case de locuit, ca în toată România o casă pentru o familie, de băcănii, de băi, de magazine, de ateliere. Casele sânt mai toate curate, dar numai ici și colo se poate vorbi de frumuseță. Un tip sarbăd de construcții de speculă se repetă mai des, ca și în alte părți ale orașului. Laudă s’ar cuveni numai acelor ce au reparat cu toată cuviința biserica Sfinților Voevozi, la o nouă întretăiare de strade laterale. făcând din această clădire cochetă și din școala comunală de lângă dânsa un colț pe care ochiul îl caută cu mulțămire, sau gustului care a condus clădirea Casei Lahovarv de lângă Curtea de Conturi.

În total vorbind, Calea Griviței, care e totuși o parte așa de importantă a Bucureștilor, se termină fără să-și fi găsit rostul.

În jurul ei se grupează însă un întreg cartier, fără distincția sau luxul boieresc, care nu dă muncă și nu face schimb, dar care înfățișează partea cea mai sănătoasă și mai cuviincioasă a cartierelor de case de închiriat pentru funcționari: o curte îngustă, două ferești în coastă la stradă, și apoi un șir mai lung sau mai scurt de odăi ce se prelungesc în aceiași direcție, încheindu-se prin bucătării cu tavanul mai jos. Tramvaiul circulă pretutindeni prin stradele, drepte une ori, dar mai adesea încolăcite, sau mai bine formând necontenit unghiuri cu o nouă linie de aliniare. Unele, — cele mai mari —, au o alee de bulevard, iar cele mai mici cuprind aceiași arbori în mica livadă cu care se mântuie curțile în Fund. Lumina e neîndestulătoare, dar pavagiul se menține bun. Această parte din Capitală a fost creată prin nevoia de funcționari ai Statului întemeiat pe o basă centralisată și de răspândirea profesiilor libere. A prefăcut astfel pe cât era cu putință vechea mahala deșirată, deslânată, strâmbă, sămănată la întâmplare prin șesul cel fără de hotar, bogat în arbori fără întrebuințare, în praf de vară, în noroiu de primăvară și toamnă, în zăpadă murdară de iarnă.

În Calea Griviței, care a fost stradă fără a fi fost „pod”, nu se întâlnesc amintiri ale unui trecut boieresc sau domnesc. Din potrivă, marea arteră de lux, de strălucire, de primblare, de cofetării și cafenele, de comerț supțire: mode, mobile, cărți și „delicatesuri” de băcan, a avut o îndelungă și însemnată viață înaintea botezului ei cu cele două neologisme, care n’au gonit însă din întrebuințarea poporului vechiul nume secular de Podul Mogoșoaii, adecă al nevestei boierului Mogoș, care și-a câștigat față de această parte a Bucureștilor drepturi de recunoștință de mult uitate.

„Podul” de scânduri era mărgenit odată între pădure, una din pădurile răsărite din pământul gras al mlaștinilor secate în jurul orașului, și între râpa lutoasă a Dâmboviței, care, ca un Bahluiu ceva mai mare, părea că are apă numai pentru a nărui primăvara, în săptămânile ei de șivoiu umflat, urîtele maluri, pentru a da umezeală veșnică tuturor caselor risipite de-o parte și de alta a ei și pentru a îneca din când în când pe cele mai apropiate de dânsa. În fața lungului „pod”, mai șerpuitor și mai îngust decât oricare altul din țară poate, se înălța, pe una din movilele malului drept, Curtea Domnească, dreasă din piatră, poate de Matei Basarab, de sigur de Brâncoveanu, Vasile Lupul muntean în ceia ce privește iubirea pentru clădiri, lux și strălucire, și de Alexandru Ipsilanti. De la o vreme, încă din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, boierii în lungi haine orientale se deprinseseră a nu mai sta pe la moșiile și viile lor, ci se îngrămădiau cât mai aproape de ocrotitoarea streașină a lui Vodă. Podul Mogoșoaii căpătă astfel viață: case de piatră pentru stăpân și pentru numeroasa tagmă a robilor cari făceau toate meșteșugurile casnice, se durară în mijlocul curților noroioase, grădinilor bogate în flori, livezilor cărora nu li se mai dădea de capăt, pierzându-se tocmai în sărăcia umilă a mahalalelor. Arcușurile fermecate ale Țiganilor meșteri prinseră să se audă în cerdacele de priveliște și de sfaturi. Și butcele vechi, caleștile mai nouă duruiră pe scândurile și bârnele de care era acoperită cea mai mândră din stradele Scaunului Domniei.

O mare schimbare suferi „podul”, când Chiselev, Muscalul „filosof” și filantrop, care făcu și puse în aplicare Regulamentul Organic și care ne iubia pentru primitivitatea noastră patriarhală, cât și pentru anexarea de care ne credea vrednici, făcu în pădure Șoseaua, ca drum, prelungit apoi de Domnii ce urmară după el, pănă la Ploești, și cu boschete de arbori. Înainte se mergea după aier, care era și în livada fiecăruia, pe malul Dâmboviței, pănă la ostrovul Sfântului Elefterie, pănă la Herăstrău, puncte de răcoare umedă și de bogală vegetație băltoasă, așezale „la țară”, departe de margenea risipită a orașului. Lucrul de căpetenie era însă legănatul molatec pe pernele caleștei. O plăcere pe care au găsit-o și în noua primblare, care n’a fost, multă vreme, cercetată decât de oamenii purtați pe sus, și astăzi încă nu e gustată pe cât se cuvine. Între noua „șosea” și oraș se întindea pănă dăunăzi un capăt de mahala, făcut pentru a primi țărani drumeți cu carăle. Dar, cu toată păstrarea vremelnică a acestui ostrov din trecut, Bucureștii erau încheiați în această parte care era să vadă, mult mai tărziu, bizarul amestec de mari case luxoase de toate stilurile, confundate une ori în aceiași clădire, dar în mediu vesel de verdeață, al noului cartier Filipescu[3].

Peste o întreagă jumătate de veac de la Chiselev și îmbunătățirile lui, Dâmbovița, “dulcea” apă cu chefuri rele, întră în sfârșit supt stăpânirea omenească. I se puseră stavile de maluri adânci, săpate în gropile râpei, dar fără altă verdeață decât a buruienilor răpănoase sămănate cu mătreața hârtiilor murdare și a imundițiilor, și poduri de piatră înlocuiră de-asupra râului canalisai vechile podețuri de lemn, cum sânt acelea care se pot vedea și astăzi în Moldova, peste urîta gârlă a Bârladului.

Acum începu gloria Podului Mogoșoaii, peste care trecând, în 1878, oștiri românești învingătoare, ele-i schimbară numele în Calea Victoriei. Boierii începură a-și preface casele, înșirate mai ales de către Șosea, unde arborii schimbau mai mult aierul. Casele unora dintre dânșii, vândute Guvernului sau particularilor, deveniră Academia Bomână, alcătuită cam stângaciu din două gospodării boierești, dintre care una e și ceva mai înaltă decât cealaltă[4], Ministeriul Justiției, proprietate a Academiei, pensionatul călugărițelor francese, unde e școală de multă vreme[5], Legația germană, Liceul Sf. Gheorghe. Puține vechi locuințe păstrară curtea lor de igrasie, coperemântul lor țuguiat, fereștile lor mărunte, așa cum se văd la Casa Moruzi, pe ruinele căreia, mâne, va fi așternut pavagiul unei strade nouă[6]. Gheorghe Vernescu începu cu înălțarea de admirabile palate, pentru boierimea veche sau rouă, și după dânsul cartierul întreg se împodobi cu clădiri mărețe, potrivite cu bogăția. cu mândria proprietarilor și cu aspirațiile moderne ale României și capitalei sale: casele Grădișteanu, Olănescu, Cerchez[7], enorma clădire, făcută din toate materialele, în toate colorile și cu toate stilurile, masiva coroană de suveran oriental, prin care beizadea Grigore Sturdza aduse cel puțin marele serviciu de a distruge un întreg ungher de maghernițe; în sfârșit noua casă Cantacuzino. Pe locul unde, în 1891, se vedea un vechiu arc de triumf uitat, cu stâlpii lui de lemn de pe cari se cojia hârtia poleită, între mici bărbierii și cârciume de sat turcesc, se rotunzește o piață mare. singura în Bucureștii fără perspectivă și fără aier. De o parte domină, isolat în trufia sa, acel palat Sturdza, — azi Ministeriul de Externe[8],—cu auriturile și emblemele sale; în față, o altă frumoasă clădire, a Funcționarilor Publici, în stil vechiu românesc, cu coperemânt țuguiat, ocnițe, brâie de smalț și lemnării săpate, scobește cele trei rânduri ale sale, cuprinzând berării, spițerii, sanatorii și cochete apartamente.

Șoseaua pornește în față, cu mulțimea nesfârșită de trăsuri luxoase ce se înfundă în verdeață, în amurgul zilelor de serbătoare, supt paza splendizilor jandarmi călări, ca niște statui de bronz, pe când mahalalele-și răsfiră pe alei cocoanele pretențioase, în haine bătătoare la ochi prin coloarea și croiala lor, și lumina bună a soarelui darnic în aur șterge neegalitățile și greșelile de gust, curățind și înfrățind toate într’o frumuseță felurită și vioaie. Vechile șosele în care, de pe la 1870, se încingea orașul, Șoseaua Bonaparte, Șoseaua Basarab, Șoseaua Filantropiei, îndreptate întru câtva în ceia ce privește umilința clădirilor scunde, se desfac pierzându-se în zare. Iar, ca strade nouă, de o parte Strada Buzeștilor, aliniată, împodobită cu arbori de bulevard, străbătută des de tramvaie ce vin de la gară, din Strada Berzei, iar, de alta, noul bulevard al Colței, început pe vremea de mari clădiri și deschideri de strade, în clipa celui mare avânt de înoire, prin anii nouăzeci. Cea mai largă din stradele Capitalei, despărțită în două printr’un șir de castani tineri, țintește drept înainte spre Strada Romană, între minunate vile cu două rânduri și între locuri încă goale, care așteaptă clădiri asămănătoare. Iar Strada Romană, care scade în frumuseță înaintând, duce, la capătul ei, spre fundul de mahalale care s’a păstrat încă mai îndărătnic, în partea opusă gării civilisatoare: mahalaua Teilor și a Icoanei, care, începând prin zidiri nouă, se mântuie între căsuțe bătrânești cu zaplazuri putrede, cu streșina peste ochi mărunți de geamuri, cu gospodari în papuci, gospodine legate la cap și puzderia cânilor răi cari apără de pungașii aruncați pe strade în pripa civilisației avutul unor oameni cari nu pun ușor în mișcare banii strânși cu greutate și bine tăinuiți.

Tăierea Dâmboviței n’a găsit destule puteri și destulă inițiativă pentru ca râpile, prefăcute în strade destul de largi, în „splaiuri», cum li se zice pe urîte table albastre pătate, să ajungă a fi strade locuite, strade străbătute, strade bine pietruite. În sus, spre gară, malul stâng n’are alte podoabe decât o nouă casarmă, în mijlocul unui maidan pe care pănă ieri vuiau minavetele panoramelor, dulapurilor și menageriilor, și spațioasa clădire pătrată, roșie-galbenă, a Imprimeriei Statului[9]. Malul se duce apoi, pe lângă unele case particulare frumoase, către o regiune de căsărmi, de spitale militare, de mici strădițe înguste, unde nu e măcar o mahalà cu bune obiceiuri vechi, ci o țigănie prăfoasă și noroioasă, din care te strecori cât mai iute ca să poți răsufla în larg[10].

În jos, privirile întâlnesc pavilionul de fier al Halei celei mari, cu pivnițele ei adânci, crușite de sânge pe trepte, cu împrejmuirea de deposite de mărfuri ce nu mai încap în cuprinsul de metal. Apoi, pe lângă căsuțe, suite une ori pitoresc pe înălțime, „splaiul» merge să se piardă în regiunea de mahalale pe care am întâlnit-o și înainte: funduri joase cu căsulii urâte, peste care se năpustește, la anumite timpuri ce se prevăd, dar nu se înlătură, șivoiul ploilor mânioase.

Dar. dincolo de acest zid de case ale malului, pe care-l sfarmă ieșirea spre Dâmbovița a Căii Victoriei, se întinde ceia ce nu e, în București, nici mahala, nici Sfat boieresc, nu are nici petrecerile smerite ale mitocanilor, nici risipa, în gust franțuzesc, a claselor stăpânitoare. De la Calea Griviței pănă la Hôtel de France, — de la care pănă la râu se întind mărețele clădiri ale Casei de Depuneri și Poștei și masivul casei Prager, domnește viața de negoț, puternica viață de bazar a Bucureștilor.

Calea Victoriei înaintează, ducându-se necontenit, fără unghiuri de întrerupere, de cârnire, dar aproape fără perspectiva ce i-ar înzeci frumuseță, între mari clădiri, mai ales cu două rânduri, dar înălțându-se de atâtea ori mult mai sus decât atâta. Aici, după casele boierilor, sânt magazinele, sânt o parte din marile oteluri. Stradele înguste ce se desfac nu cuprind, afară de singura Stradă Regală, foarte scurtă, decât vile și case de locuit, printre care se văd unele școli și clădiri oficiale. Viața politică și culturală e represintată prin Ateneul cu linii antice, strivit azi de un mare otel în beton armat care vămuiește pretențiile indigenilor și străinilor în luxul său trufaș, prin Palatul Regal, de cărămizi, văpsit galben, simplă clădire fără valoare, dar și fără pretenții arhitectonice[11], prin Fundația Universitară a Regelui Carol în față, iar mai jos prin Teatrul, clădit cu vre-o jumătate de veac în urmă, dar crescut mult prin înădirea în anii ultimi a unor spațioase anexe[12].

Urâtele biserici cu turle de lemn, — căci Bucureștii sânt aproape lipsiți de biserici vrednice de acest nume —, care pătau partea boierească a stradei, nu se întâmpină aici. Una ceva mai cuviincioasă, Sărindarul a fost înlocuită printr’un parc, care era însă cât se poate de rău îngrijit, pentru ca apoi să se înalțe pe el liniile simple, dar mărețe, ale Palatului Ofițerilor, a cărui frumoasă fațadă a fost stricată însă de facerea unor trepte exterioare inutile.

Aici o nouă și largă stradă, plantată cu arbori, luminată cu globuri de lumină electrică, străbătută de masive vagoane de tramvaiu tot electric, taie vechea cale a noii Victorii. Sânt bulevardele.

Amintirea bulevardelor parisiene, pe care le-a deschis baronul Hausmann și care în cel mai scurt timp s’au acoperit de clădirile cele mai strălucite ale Parisului, dorința respectuoasă de a da Suveranului o legătură dreaptă, largă între reședința sa de iarnă din București și cea de vară, care era atunci la Cotroceni, mai sus de Dâmboviță, și, în sfârșit, convingerea că noul București trebuie clădit pe ruinele mahalalelor, a făcut, pe vremea războiului de Independență, să se dischidă, prin exproprieri costisitoare, Bulevardul Elisabeta. S’a uitat însă un lucru: că o stradă nu e nimic fară case și fără locuitori și că aceștia nu vin decât atunci când strada se despică între regiuni care căutau neapărat și de multă vreme o legătură. Insă viața Bucureștilor nu se desvoltă în spre Cotroceni și nicio aglomerație mare nu se făcuse acolo, trebuind a fi unită cu centrul. Deci particularii n’au clădit, și pănă astăzi se văd de-a lungul bulevardului, chiar în părțile lui mai apropiate de Calea Victoriei, locuri virane, de multe ori neîngrădite, vechi dărâmături, clădiri nelocuite. Această nepăsare a Bucureștenilor pentru frumosul drum nou putea fi compensată de Stat, care avea atâtea edificii de înălțat încă. Ceva s’a făcut. Pe când Eforia Spitalelor Civile își clădia palatul băilor și Otelul Bulevard se ridica în coastă, Cârmuirea zidia, în fața grădinii pe care Bibescu o dăruise orașului pe locul de băltoace al Cișmegiului (sau Fântânarului), Imprimeria Statului, apoi Ministeriul de Lucrări Publice (în stil românesc cu coIoane egiptene). Era vorba de alte clădiri mari, dar crisa ultimilor ani opri lucrările și, — greșeala pe care Statul a făcut-o la noi numai și continuă a o face —, atâtea edificii grandioase, în loc să fie grupate pe aleile de căpetenie ale circulației, fură aruncate în unghiuri neprielnice, unde abia dacă le zărește călătorul sau chiar Bucureșteanul.

Un alt primar, Pache Protopopescu, om cu cele mai bune intenții, pentru care i s’a și ridicat o statuie de bronz, cum n’o au un Eminescu, un Alecsandri, socoti că un bulevard al Nordului cere după dânsul și un bulevard al Sudului. Acesta fu adus la îndeplinire frumos și răpede. De la clădirea severă și liniștită a Universității, — în care însă Senatul și Museul ghemuiesc salele de curs într’un singur colț[13], — linia noii strade străbătu vălmășagul mahalalelor, tăind case în două, prefăcând dosuri în fațade, lăsând grădini spârcuite pe margenea trotoarelor de basalt artificial. Această stare era un provisorat, care trebuia înlocuit în cel mai scurt timp. Bulevardul mergea spre Calea Moșilor, cu oborul ei așa de cercetat, cu târgul anual din timpul verii, — care s’a desvoltat în ultimii ani pănă la un mare bâlciu, pănă la o Exposiție populară, — cu mahalalele ei înțesate de locuitori săraci, țărani și lucrători de la fabricile din vecinătate. Dar regulamentul prevedea clădiri mari, scumpe, proprietarii fineau la prețuri neauzite, și pănă atunci se respecta cocioaba lor sălbatecă, în loc de a o arunca la pământ și de a împrejmui locul gol, ca aiurea, cu uluce înalte, ce s’ar fi acoperit de afișe. Se zidi aici, în fața casei cu chirie pe care o ocupa Ministeriul de Războiu, un costisitor și baroc Ministeriu de Domenii. Ici și colo, câțiva particulari strânseră în pustietate palatele lor, arătând în acele locuri ce ar putea să fie acest bulevard. Unele colțuri zdrențoase fură curățite, rotunjite, lăsând să se vadă mici strade laterale plăcute. La întretăierea cu Strada Colței, unde se veșnicește cea mai păcătoasă din Primării[14], iar, de cealaltă parte, marele spital modern întinde fațada-i dungată, — un masiv grup de bronz și piatră, cu alegorii francese greoaie, fu așezat întru amintirea muncii roditoare a lui Ion Brătianu. În altă piață rotundă, mai sus, se făcu loc unui Rosetti în jilț, pe când o a treia cuprinde comemorația în bronz a lui Pache Protopopescu însuși. Dar, cu toată existența acestor oaze, bulevardul rămânea o alee de triumf printre căsuțe de târgușor.

Între acest bulevard și Dâmboviță se întinde adevăratul cartier de comerț. Strada Colței duce in larga piață a Sfântului Gheorghe, cu o mare biserică în mijloc. Aceasta poate fi privită ca sâmburele Bucureștilor ce vând. Insula zgomotoasă, cu mărfuri atârnate pe păreți sau expuse în vitrinele înaltelor case, lipite, ca în Apusul zgârcit de spațiu, una de alta, e străbătută de trei lungi strade: Strada Doamnei, Strada Lipscanilor, unde vindeau Grecii și Bulgarii ce-și aduceau marfa din Lipsca, de la vestitul iarmaroc; Strada Carol, cu piața Sfântului Anton, unde se vând florile. În lat, se coboară spre Dâmbovița Strada Șelarilor și Strada Bărăției. Iar în fund Calea Moșilor, Calea Călărașilor, cu aceiași înfățișare de suburbie vienesă, merg spre mahalalele din mergene. Tot pe acolo e Calea Văcărești, și stradele, ulicioarele vecine adăpostesc, pe lângă cafenelele, halele lor de lucruri vechi, sinagogele lor, Evreimea săracă, care se împrăștie din acest mare negoț variat cu mărunțișuri. În Orient, pănă la Constantinopol nu mai e un bazar ca acesta.

În față cu acest București e un altul, vechiu, sărac și mort. Începutul orașului de astăzi e cetățuia pe care Mircea-Vodă o întemeiè în secolul al XIV-lea pe locul unde sânt astăzi Archivele Statului, de sigur pentru a supraveghia ce se petrece în largul șes băltos ce merge pănă la Dunăre. Celelalte Curți domnești, dintre care cea din urmă, a lui Alexandru Ipsilanti, a dat temelii și fragmente de ziduri și palatului, ce se ridică astăzi, al Archivelor, după ce ruinele din secolul al XVIII-lea adăpostiseră încă de la crearea instituției rămășițile documentare ale trecutului, se vor fi urmat pe același pământ, cum era obiceiul. În acest cas, biserica lui Mihai-Vodă va fi înlocuit o alta mai veche, mergând pănă la timpurile depărtate ale întemeierii.

Acest vechiu sâmbure al Bucureștilor se desvoltă întăiu către Sud. Alexandru-Vodă ridică în al XVI-lea veac încă o nouă biserică, pe un al doilea deal, acea biserică ce primi, la restaurarea ei de nepotul de fiu al întemeietorului, numele de „Radu-Vodă”, după acest Radu Mihnea, un bun creștin și un om cu apucături mari. Apoi, în împrejurimi, alți Domni ai aceluiași veac dădură lupte și înfipseră în pământ mari cruci de amintire. Pe când orașul trecea Dâmbovița, el înfloria pănă departe în lungul apei, aruncând tot ramuri nouă de mahalale. Prin anii 1650. Constantin Șerban clădi pe vârful dealului celui mai înalt, dar celui mai depărtat de râu, Mitropolia, care putea fi socotită pe acea vreme ca o clădire frumoasă. În ultimul șfert al acestui secol al XVII-lea, Șerban-Vodă, care, ca prigonit al Domniei, căutase mântuirea în colțul de vechiu codru ce rămăsese la Cotroceni, își făcu mica, dar armonioasa mănăstire, socotită pe atunci ca o minune a artei, într’o curățitură de pădure. El însuși, când moartea-l smuse înainte de vreme, și ai lui găsiră odihna lor aici. Cu mănăstirea Cotrocenilor și cu mahalalele tăbăcarilor din capătul opus, vechiul București își ajunsese hotarele la Miazănoapte și Miazăzi. La Răsărit, el na fost niciodată foarte întins, ci s’a pierdut îndată în șesul sămănat cu căsuțe.

Viața s’a depărtat astăzi de acest țerm al cărui rost samănă, oarecum, cu al Iașilor. Începând de la creațiunea lui Șerban-Vodă Cantacuzino, șoseaua care se ridică de la Dâmboviță, despicând un teren mlăștinos, pe care l-au curățit aici canalele de scurgere, are la dreapta întinderile cu boschete, straturi, sere și pavilioane, vastul parc științific al Grădinii Botanice, cu înălțările și scufundările lui. De cealaltă parte, se îndesesc arborii bătrâni ai parcului princiar, cari duc la frumosul castel nou, cu fațada primitoare. Pe lângă el, biserica, dreasă în ultimele luni, a Cantacuzinilor, apare ca o capelă de Curte, iar turnul de intrare, pe care se amestecă stema domnească veche și cea nouă, stă ca o curiositate istorică măruntă, cruțată încă. Căci în chiliile călugărilor și-a făcut loc întăiu reședința princiară de vară a lui Vodă-Cuza și Vodă-Carol, care a avut de urmași în clădirea, astăzi așa de deplin prefăcută, pe Principii Moștenitori, și în toate se simte eleganța aleasă, iubirea de artă și de natură, simțul pentru originalitate, pentru coloarea locală și coloarea istorică, care deosebesc pe Principesa Maria.

În fața castelului e o mică gară, care-l deservește. Apoi mai în sus, șoseaua desparte casărmi și stabilimente militare mai ales, cu care sânt în legătură și casele de locuit din mica mahala, înaintea căreia se oprește, lângă râu, linia tramvaiului electric.

Știința e vecină cu arta din palatul și parcul princiar. Pe un nou bulevard, încă aproape gol de clădiri, care duce de la Dâmboviță la poarta sudică a parcului, ea a clădit Facultatea de Medicină, înaintea căreia se ridică acum statuia inițiatorului învățământului medical român, doctorul Davila. Și apoi pe mal se înșiră: Școala de Veterinărie, cu fațada luată după a Imprimeriei Statului, marele Institut Bacteriologic, unic în Europa, al d-rului Babeș, Institutul de Chimie al d-rului Istrati. La doi pași de Facultatea nouă, clădirea mai veche, din vremea lui Cuza, a Asilului Elena Doamna, astăzi școală reală de fete și internat, desfășură fațada-i severă.

Într’a doua linie vin acum casărmile: casărmile lui Cuza, ce se văd de la Dâmboviță, păzind singuratece în câmpie, căsărmile nouă din Dealul Spirii, care se încheie jos cu zidurile Arsenalului Armatei, după ce înfățișează eleganta siluetă a monumentului de bronz pentru pompierii căzuți la 1848, luptând, fără scop și mai mult într’un năcaz, contra Turcilor veniți ca suzerani și prieteni.

De la acest cartier militar înainte, pornește altul, care cuprinde mai mult rămășițe istorice, dintre care multe sânt adaptate nevoilor vremii nouă. Lângă palatul lui Ipsilanti, pe deal, stau acum Archivele Statului, clădire masivă, puternică și sigură, al cării coperiș de țigle roșii se vede de departe, de pe malul celălalt. Biserica lui Mihai-Vodă își are și astăzi slujba în curtea Archivelor. Biserica Doamnei Bălașa, în minunata ei grădină, Spitalul Brâncovenesc au ca interminabil vecin Palatul Justiției, în măreția căruia lipsește numai măsura. Prin singura stradă largă a Bucureștilor vechi, Calea Rahovei, se ajunge la cea mai mare biserică din București, înaltul Sf. Spiridon al Ghiculeștilor. Mitropolia lui Constantin Basarab e încă Mitropolia noastră, pe atât de strălucitoare, pe cât de fără strălucire se înfățișează în afară. O clădire nouă lângă dânsa adăpostește Camera Deputaților, și o aleie de stâlpi cu vulturi de stuc (nu de piatră, nici de marmură) duce, nu atât la Mitropolie, cât la locul unde se face gălăgia care întovărășește munca de toate zilele a Statului[15]. Cealaltă coastă a dealului, pe unde nu vin trăsurile miniștrilor și deputaților[16], e, prin urmare, cu totul părăsită, năpustită de arbori, în cari se pierde micul palat metropolitan. Din vechea biserică a Radului-Vodă a scăpat de o reparație fără socoteală, făcută, totuși, în vremea marilor, învățatelor restaurări științifice, numai splendidul turn greoiu, care amenință să se dărâme; biserica însăși a fost nevrednic de prefăcută, și cine-o știe cu câțiva ani în urmă n’o mai recunoaște astăzi; vederea ei de la Dâmboviță e ascunsă printr’o mare clădire fără stil, care e Internatul Facultății de Teologie. La doi pași de aceste prefaceri regretabile, bisericuța din veacul al XVIIIlea a lui Bucur, în care mulți au văzut pe presupusul cioban ce ar fi întemeiat Bucureștii (numele însă vine de la un Bucur strămoș de sat), se năruie în împrejurări de părăsire și murdărie orientale. Din pietate și din simț pentru frumos, vechiul oraș merita o soartă mai bună pentru monumentele lui[17].

Aceștia sânt Bucureștii, mari ca întindere, ca populație, ca silinți zilnice, ca bogăție a edificiilor publice și a locuinților particulare privilegiate, ca rost politic și cultural, dar amestecând mărimea lor cu meschinărie la fiecare pas, și încă mai mult cu o lipsă de gust care e din partea Statului un adevărat sistem. Natura nu li-a dat nici o apă mare, nici adevărate înălțimi, nici împrejurimi în totul frumoase, căci une ori și prin sate de Țigani și Bulgari trebuie să răsbați ca să ajungi, în șesul pătat de bălți[18] și păduri, la mănăstiri, care mai aproape ar fi o fală (ca, pentru Iași, mănăstirile din margenea lui).

Și, pe lângă acestea, norocul n’a dat încă orașului un om care să aibă tot odată și gust, și putere de muncă, și entusiasm, și răgaz, pentru a stârpi locurile virane, pentru a nimici cocioabele, pentru a distruge necurățenia, pentru a restrânge raza orașului, a-l complecta în cuprinsul ei capabil de o bună gospodărie, a masca neajunsurile și a scoate la iveală însușirile, care există, și a da astfel României o Capitală de care să poată fi mândră, cu totul mândră[19].

2. Plumbuita. Văcăreștii.[modifică]

Șoseaua Colenlinei, care duce la moșia ce a fost a lui Grigore Ghica, Domnul de la 1822, îngropat chiar în biserica de sat, se desface din șoseaua Ștefan-cel-Mare, cu fabricile ei puternice, uriași de că rămidă goală înegrită de fum. Aceastălaltă șosea însă nu-i samănă. E un depărtat colț de București, în care trecerea timpurilor a adus numai schimbări de tot mici. Pe malul de lut pe care-l taie drumul, se văd, când mai sus, când mai jos, căsuțe strâmbe, sărace, pe care chiar cea mai harnică bidinea de gospodină nu le poate îndrepta, nici înveseli. Toate sânt foarte urîte, dar urîciunea uneia nu e de același fel cu urîciunea celeilalte, ci fiecare se poate lăuda cu o nepotrivire, cu o lipsă, cu un cusur pe care nu-l împarte cu nimeni. Aici nu se mai clădește, ci numai rămășițile obosite ale trecutului, de sat oriental, pirotesc de căldura soarelui sau se posomorăsc la ploaie, ca niște găini bătrâne, cu penele căzute.

Dar mulțime și zarvă și mișcare și lucru, acestea sânt de ajuns. Femei stau pe pământul gol cosând din degete și din limbă; copiii se amesteci prin toate; simple războaie de țesut se învârt pe prispă, porcii guiță cu furie împotriva unor dușmani nevăzuți, sacagii mână la deal cai sfârșiți de zile, a căror spinare ciolănoasă sângeră supt biciul sălbatec, rotari încheie căruțe în mijlocul drumului, câni se răpăd învierșunați asupra trăsurilor, Țigani bat fierul în colibe; supt frunzare. În prăvălii cu păreții de coceni uscați, mustării vând ghiuden uscat și rodul cel nou, dulce și amețitor, al viilor.

La dreapta și la stânga, vederea aleargă slobodă peste tăpșane învălurate, pe care le acopere de o potrivă noua catifea verde răsărită din dărnicia ploilor. Nu e un șes și nu sânt dealuri, pare că toate aceste case depărtate, aceste împrejmuiri de zid, aceste desișuri de copaci au fost anume desfășurate spre vedere, ca de mâna unui copil ce se joacă. În trei părți se văd biserici: una, mare și nouă arată unde avea de gând un proprietar să facă un oraș de vile care nu s’a putut înjgheba; dincolo de apa de pârău a Colentinei, alcătuită ieri-alaltăieri din șivoaiele norilor, se vede de-o parte biserica din Tei, iar de alta Plumbuita.

De departe, pe muchea unei înălțimi din cele mai modeste, se descopere un mare turn de clopotniță și o bisericuță pătrată cu coperemântul roșu și cu un turnuleț scund, ascuns ca un căpușor fricos de broască țestoasă. De aproape se deosebește înfățișarea, vădit nouă, a turnului de la poartă și frumuseță, puterea zidului împrejmuitor, care a crăpat în zdrențe roșii de cărămidă. În timpuri, el alcătuia însă o puternică cetățuie de apărare, cu stratele-i despărțite prin var tare, cu creasta-i acoperită, nu cu oale, ca la Mărcuța, ci cu cărămizi culcate pieziș. Din casele și clădirile călugărilor greci s’au păstrat în trei colțuri trei ruine. De la una se vede o cămară sprijinită pe stâlpi rotunzi de cărămidă, cealaltă înșiră un rând de alți stâlpi frumoși, cari sprijină bolți de-asupra beciurilor adânci. În fund, trapezăria e mai bine păstrată: o încheie un turnuleț jos, acoperit cu tichie de țigle[20].

Biserica însăși, foarte trențăroasă, se deosebește mult, în unele lucruri, de clădirile religioase obișnuite din aceste părți. Pe fațadă, ocnițe se arcuiesc între două brâie de triunghiuri scobite: două ferestuici se crapă la dreapta și la stânga ușii împodobite cu un sistem simplu de ciubuce de piatră. Încolo, e o clădire oarecare, și aceasta vine din multele prefaceri ce a suferit biserica: din vechea zidire a lui

„Petru Voevod” (Radu Paisie) n’a rămas ca ornamente decât cutare urmă de piatră pe care am mai semnalat-o; de la reparația lui Alexandru-Vodă Mircea se va fi păstrat cadrul cu ciubuce al ușii, de la înoirea lui Matei Basarab ocnițele și brâiele de triunghiuri (care, amândouă, samănă cu podoaba bisericii, de formă munteană, de la Cașin), iar toate celelalte elemente vin de la reparația făcută, in urma cutremurului celui mare, în cei d’intăiu ani ai veacului al XIX-lea.

Înapoi, prin învălmășeala șoselei cu căsuțele bătrâne. La tăierea șoselei Ștefan-cel-Mare, se văd chioșcurile părăsite ale Moșilor. Apoi Oborul înșiră prăvăliile-i joase, din care năvălesc asupra stradei donițe, lucruri de fier, căciuli, sumane și șalvari, în teancuri și movile. Dâmboviță apare lângă clădirile întinse ale Turnătoriei Lemaître De acum înainte Calea Văcăreștilor se târăște spre barieră: tipuri evreiești se strecoară pe stradă, pânditoare sau trufașe, pe când copii murdari aleargă după trăsură, strigând și arătând cu degetul; o dărâmătură în mijlocul unei curți împovărate cu lot ce se poate arunca de altfel de oameni poartă firma, românească și evreiască, de „casă de rugăciune” și arătarea că acolo locuiește un haham. O bucată de vreme vin la rând case mai bune, unde se sălășluiesc, de sigur, creștini. Apoi nu mai vezi decât cârciume de cele mai proaste, prăvălii părăsite, maidane, case fără niciun fel de împrejmuire și copii lăsați în voia lor.

Pe neașteptate, după o ușoară coborîre, — așa încât această jalnică prelungire a Bucureștilor se poate cuprinde de-odată cu o privire care zărește mai mult verdele viu al arborilor —, ai zidurile albe ale cetății puternice care e temnița Văcăreștilor.

Poarta greoaie se deschide, și înaintezi prin mari curți pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comande scurte, pașii apăsați ai trupei și, pe lângă aceasta, un necontenit urlet prelung, în care se amestecă strigătele și râsetele celor cinci sute de întemnițați, cari se închid în sălile și chiliile lor pentru odihna, pentru somnul dobitocesc, pentru gândurile rele și mușcăturile de căință ale nopții.

În acest cadru de ticăloșie, pedeapsă și nenorocire, — totuși curat, orânduit, senin în clădiri, ca o școală de fete —, răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cării fațadă puternică îți cucerește sufletul.

Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocnițe lungărețe, tivit jos cu un brâu împletit; zece supțiri coIoane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s’a cheltuit un astfel de material și atâtea silințe pentru a împodobi o biserică: stâlpii sânt canelați, împodobiți la basă cu flori și încununați sus cu strălucite capitèle corintice, alți stâlpi corintici împodobesc fațada paraclisului din fund, făcut de Constantin, fiul lui Nicolae-Vodă, alții se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea încunjurătoare, ale cării chilii de pace s’au prefăcut în celule de blăstăm. Dar aceia cari nu-și află păreche în țară și cari, pentru vremea când au fost săpați, sânt o minune, se află în pronaos, unde, ca la Cotroceni, ei sprijină arcuirea bolților și despart de naos: de sus pănă jos, numai o sculptură înflorită, un brâu de frumuseță îmbielșugată, care se împleticește urcând pe piatra greoaie. Ușa e lucrată și ea după modelul celei de la Cotroceni, pe care o întrece însă ca bogăție și mărime: altfel, sânt aceiași lei, aceleași flori, aceiași serafimi în zbor; sus de tot, de-asupra pisaniei, coroana plutește peste stema îndoită a vulturului și a zimbrului. Și fereștile au același cadru de sculpturi. În planul de clădire, în felul zugrăvelii, — care aici e păstrată așa cum a fost la început și impune tot atât de mult ca la Slatina în Suceava, — se vede înrâurirea bisericii care a slujit de îndreptar. Însă, precum toate sânt aici mai mari și mai scumpe, nu un singur tuni, ci patru: două în față, două mai în fund spre altar, se ridică deasupra clădirii, pentru care sânt însă prea mici, dacă nu prea ușoare.

Înlăuntru, — și tot astfel în paraclis, — se văd supt coroane sau ișlice de blană neagră părinții lui Nicolae-Vodă, soția, cei patru fii: Scarlat, Alexandru, Iancu. Constantin și nora; îi acopăr caftane blănite de mătasă sau catifea obișnuită fără florile de aur ale vechilor brocarde venețiene. Ctitorul doarme supt înalta placă de marmură din dreapta, cu slovele săpate și acoperite apoi cu un ciment roșu, care alcătuiesc versuri eroice, în vechi metre clasice, întru pomenirea dreptății și învățăturii Voevodului mort.

Trăsura nu se întoarce prin ticăloasele căsuțe de sat, ci trece înainte prin întunerecul păzit de stele limpezi. E o șosea cu totul pașnică, în care te afunzi, lăsând în urmă strălucirea electrică a imensei temnițe. Abia câte o căsuță cu lumina chioară, lătrat de câni, țârâitul clopoțelului de la o bicicletă militară ce lunecă spre oraș. În dreapta, zidurile moarte ale marelui cimitir Belu, unde oaspeții stau dedesupt și n’au nevoie de nicio lumină după ce au părăsii sfânta lumină de soare a zilei. Apoi prin lunga aleie netedă, cu înalți copaci negri, care pare că plânge acum toate durerile ce a văzut trecând pe drumul morților, — spre strălucirea clară și zgomotul vesel al Bucureștilor de seară.

3. Palatul lui Vodă-Bibescu[66][modifică]

Domnia de șase ani a lui Vodă-Bibescu, nesigură, tulburată și, în multe privinți, nehotărîtă pănă astăzi înaintea cercetătorilor, a lăsat în preajma Bucureștilor un mare palat neisprăvit, în măreția planurilor căruia, ca și în dărăpănarea lui de astăzi, se poate vedea un simbol.

Pentru ca să ajungi la dânsul, trebuie să străbați marele vălmășag de strălucitoare deșertăciune a Șoselei. Trăsura de drum se strecoară printre trăsurile de plimbare, smăltate cu toate coloriile și toate scumpeturile lumii. Pe încetul, lunga alee printre copacii bătrâni se face o șosea ca oricare, și apropierea Bucureștilor se simte numai prin câte un velocipedist care trece cu gâtul întins, zângănindu-și clopoțelul, sau prin vre-o liniștită ceată de Nemți, cari se duc tacticos la răcoare și la „Natur”.

Iată Băneasa. Într’acoace vin școlile care fac marșuri de Duminecă, școlile cele nouă cu apucături militărești și mândrie în exercițiile gimnastice. Prin crângul acela se înfundă din când în când domni ofensați cari vin să-și cerce pielea, căci sântem pe terenul clasic al duelurilor prin care se cârpește „onoarea”, chiar dacă obraznicul și ticălosul iese învingător și-și mai adauge un penaj la trufie.

Numele vine de la o văduvă de Ban, văduva Brâncoveanului adecă, lui Grigore Brâncoveanu, cred. Mai de mult încă decât adăpostirea ei la această moșie din margenea Scaunului de Domnie, Văcăreștii ar fi stăpânit aice și peste pământ și peste oameni, într’un timp când ei nu erau despărțiți de dânșii. Bisericuța curată ce se vede încă aproape de drum, clădire bună de pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, atunci când Ienachi Văcărescu cel d’intăiu era o rudă de aproape a lui Brâncoveanu, care domnia, se pune în sama lor Așa spune, după amintirile altor preoți, preotul de astăzi, care slujește pentru un sat mic și sărac. Inscripția nu se va fi pus poate niciodată; acuma nu se mai vede nici locul ei.

Lângă biserică sânt case pentru lucrul moșiei, o ghețărie mare acoperită cu stuf; se vede că stăpânul nu locuiește aici și că orice viață mare, mândră, s’a dus. Frumosul lac cu apele răsfirate pănă departe nu e încunjurat ca în alte vremuri de înalta verdeață a copacilor bătrâni, cari-i dădeau farmec și poesie. De jur împrejur, bălării pe care le sfarmă și le vestejesc umbletele vagabonzilor de cari destui se înădesc aici, din marele oraș vecin, pentru ca să se răcorească în apele prăfuite[21].

Și în această părăsire murdară, în această înjosire practică, un palat uriaș întinde două rânduri largi de cărămidă strânsă, cu multe ferești mândre, încadrate în piatră lustruită, care se deschide de-asupra norilor și a seninului. Ani de lucru ar fi trebuit aice pănă ce clădirea ar fi fost gata în toate amănuntele ei și s’ar fi arătat vrednică de a fi ceia ce o menise începătorul ei: leagănul unei dinastii. Dar vântul revoluției europene a anului 1848 bătu și aici, și lucrările meșterilor se opriră pentru totdeauna. Castelul de trufie rămase încremenit, — mort fără să fi avut, o clipă măcar, viață.

Din pivnițile adânci se ridică duhori grele; un zarzavagiu își îngrijește de marfa lui ascunsă prin încăperile lor și un mare câne sălbatec adulmecă după hrana murdăriilor.

4 Cotrocenii. Ciorogârla.[modifică]

Cotrocenii, la cari ajungi după un scurt suiș de la Dâmboviță, printre cârciume joase țărănești și mici gospodării, e o mănăstire care nu s’a văzut niciodată. Era odinioară o nestimată ascunsă în inima codrului, a codrului aceluia de înalți arbori supțiri, de baltă, între cari și-a găsit adăpostul fugarul Logofăt Șerban Cantacuzino, care era să fie peste puțin Șerban-Vodă cel nou al Țării-Românești. Codrul mergea pănă în malul apei, întinzând în ea șfichiurile sălciilor sale, el urca mai departe dealul și se răsfira larg în dreapta și în stânga, împrăștiind miasmele mlaștinilor în timpurile de călduri și suflând adieri răcoroase asupra câmpiei încălzite. Frumoasa clădire de mulțămită pe care Șerban o durase într’o poiană, rămânea supt straja codrului care ocrotise așa de bine și pe ctitor în ceasurile de mare primejdie. Drumețul ce va fi trecui pe poteci, aici ca și la Ciolanu, în muncelele Buzăului, nici nu se va fi gândit une ori că-i stă așa de aproape adăpostul cel bun al călugărilor, în chiliile lor primitoare. Numai când, la cele patru slujbe din fiecare zi, undele de sunete porniau din turnul cu clopotele la poartă, se simția în deal și în vale că rugăciunea orânduită, munca gospodărească în numele lui Dumnezeu s’a sălășluit în adâncul codrului. Apoi sunetele se răriau, slăbiau din putere, și, la ultima lovitură de clopot răzleață, pădurea se învăluia din nou în vechea ei taină. Bucureștii se aflau încă departe, supt dealurile celelalte, al Spirii, al Mitropoliei, al lui Radu-Vodă și al lui Mihai-Vodă; el nu trecuse încă Dâmboviță, așa încât nu era pentru Cotroceni decât un oraș vecin.

Vremurile nouă revărsară marele oraș în creștere și peste granița de pace a mănăstirii. Câtva timp ea părea menită să iasă la iveală, ajungând însă numai una din multele biserici ale capitalei muntene, apoi capitală a României unite. Dar cel d’intăiu Domn după Unire, Alexandru Ioan Cuza, ceru pentru odihna sa de vară câteva chilii călugărilor greci, pe cari-i goni îndată, și de aici, și din alte stăpâniri ale lor, pașalâcuri adevărate pentru egumenii străini. Cotrocenii fură și supt Cuza și supt principele Carol o reședință înainte de toate. În umbra copacilor bătrâni, supt covorul ușor și dulce al florilor, veni să se odihnească mica Domniță Maria, pe care pădurea o primise cu atâta dragoste, începând a-i șopti, în liniștea primblărilor singuratece, vechi povești din trecut, care apropiau de noi, de țară și de neamul nostru pe fiica, născută pe acest pământ, a noilor Domni români. Apoi, după un lung șir de ani, noul palat al principilor moștenitori se ridică iute în preajma mănăstirii, care mucezia cam uitată pănă la reparațiile de dăunăzi, care i-au dat măcar înfățișarea cuviincioasă, dacă nu strălucirea, viața, mândria din veacurile încheiate.

Astăzi turnul de la poartă ține pe pieptul său marca țării; ea se înfățișează întăiu celor ce pătrund în curtea stăpânită de păreții cocheți ai palatului modern, și numai d’inăuntru se văd cuvintele de îndemn pe care Șerban-Vodă le îndrepta către aceia ce veniau să cerceteze mănăstirea lui: slovele au căzut pe alocurea și înțelesul vechilor învățăminte se întunecă prin lipsuri. Biserica, pe timpurile ei o clădire falnică, pare sfioasă, cam umilită, față de strălucirea vieții mirene de lângă dânsa[22].

Dar cine nu s’ar opri înaintea ei ar dovedi puțină pricepere pentru frumuseță simplă și trainică a clădirilor din trecutul nostru. Cu adevărat, Șerban-Vodă a înălțat aici o zidire măiastră.

Un pridvor luminos, ușor, se razimă pe șase stâlpi de piatră octogonali, sculptați la basă. În fund, ușa se deschide în mijlocul unui cadru încă mai frumos săpat, în flori ce pornesc de la leii de jos și se împleticesc bogat pănă la aripile desfășurate sus ale heruvimilor de strajă. Păreții laterali se înfundă puțin, înainte de a se rotunzi în absidă: ferești mărunte, cu frumoase rame de ciubuce tăiate în piatră, îi străpung. Un turnuleț de zid încunună coperemântul.

Înăuntru, bolți se razimă unele pe altele; doisprezece stâlpi sculptați închid în pronaos un pătrat mai restrâns și despart acest pronaos de înaltul, limpedele naos, pe păreții căruia se văd încă vechile zugrăveli îngrijite care sânt măcar din veacul al XVIII-lea; în fund, fața de săpături aurite a catapeteasmei e de o bogăție neobișnuită. Înaintea ei atârnă încă, după atâtea prădăciuni păgâne, candelele cele mari de argint care poartă stema Cantacuzinilor: vulturul împărătesc cu cele două capete. Mormintele au fost și ele scormonite, descoperite și pângărite în cursul vremilor fără putere și apărare, dar marile lespezi de marmură săpate în flori împodobite și în slove clare arată încă locurile unde s’au coborît în pământ trupurile lui Matei, lui Iordachi, lui Răducanu Cantacuzino și ale altora dintre ai lor. Șerban-Vodă, ctitorul, se odihnește pe înaltul postament de supt candela nestinsă, acolo unde pomenește marmura pecetluită cu pajurea Împărăției Răsăritului.

Șoseaua care duce înainte străbate un adevărat oraș militar: căsărmi, magazine de echipament, deposite de arme, ateliere, Pirotehnia, mari clădiri bine îngrijite și foarte tăcute la acest ceas de dimineață, cu toată munca încordată ce fierbe dincolo de ferestuicile închise; garduri de lemn văpsite cu negru, gherete, sentinele care păzesc cu ochii în zări, Bulgari cari dau târcoale cu covrigii și plăcintele lor murdare.

Apoi satul Militari, întemeiat abia de câteva zeci de ani: casele, unele bunișoare, altele mai rele, sânt răspândite cam în toate părțile. Prăvălii mari cu mititei „renumiți” și băuturi îmbielșugate se ațin la drumul pe care-l privesc lacom din fereștile lor cu gratii. Căci drumul acesta e bun, cu atâtea căsărmi aproape, cu atâția muncitori pe cari ele-i adună, cu atâția drumeți de zi și de seară. Necontenit trec căruțe cu fel de fel de lume, mai ales căruțe cu pui, pe cari Bucureștii îi cere pentru hrana „boierilor” săi.

Ploaia a făcut să răsară pretutindeni vesela iarbă nouă. Ea e presărată ici și colo de mici lanuri de meiu cu frunza deasă, bogată, de pâlcurile galbene ale porumburilor uscate. Copacii răsar singurateci sau în grupe, în pânze, acoperind fortificații ale aceluiași București, care nu se mai vede acum de mult, dar se simte prin atâtea din nevoile sale.

Intrăm în satul Ciorogârlei. Ca toate așezările țărănești din împrejurimile Bucureștilor, el arată tainițe țigănești, căsuțe păcătoase și câteva gospodării mai bune, unde stăpânul a țesut o împletitură de vergi în jurul curții (pe care cei mai mulți locuitori o lasă vraiște, cu toată calicia și mândria răsfățate țigănește în mijlocul drumului), iar nevasta a făcut din văpseli și din potrivirea lutului în forme ieftene sculpturi sau zugrăveli în colori tari. Cele mai adesea ori, florile ce se desfășură pe păreți sânt lucrate cu gust, și fiecare meșteră caută să dea alte podoabe și alte legături.

Mănăstirea o vezi numai când ai ajuns la poartă. E o clădire din 1808, de două ori prefăcută pănă acum. Mai lată decât lungă, având câte două rânduri de străni, sprijinită pe stâlpi de lemn cari o despart în trei, ea nu samănă de loc cu tipicul și e simțitor mai urîtă decât acelea care-l urmează.

Oarecare frumuseță se poate găsi numai în săpăturile stâlpilor și catapetesmei și mai ales în cadrul de verdeață care încunjură biserica. În fund, e, iarăși, un mic cimitir pentru Bucureșteni.

La întors, drumul dintre căsărmi e ca un bâlciu. Oltenii, țăranii desfac în grabă struguri și prune; cârciumele de pe margene sânt pline de oaspeți, cari beau, mănâncă iute, se frământă, vorbesc, pe când alte roiuri izvorăsc din toate porțile atelierelor și fabricilor militare, și codane care au familie merg încetinel spre casă, râzând între ele, și mai ales în dreapta și în stânga. E ceasul de odihnă, de înviorare și de zgomot al amiezii, care liberează o clipă mulțimile muncitoare.

5. Mogoșoaia Brâncoveanului.[modifică]

Bucureștenii cunosc Mogoșoaia, care e mai aproape de dânșii decât alte locuri de primblare. Mergi prin aleia de morți săraci ai Căii Grivița, care trece pe lângă urîta poartă funebră a cimitirului Sf. Vineri: mai totdeauna vei întâmpina carul hâd cu cununile, birjile ce șchioapătă pe caldarâmul rău, femeile care plâng în tăcere sau zbucnesc în chiote, pe când pe laturile stradei stau fete de mahala cu cocuri înalte și flori și bărbieri iefteni cu șorțul alb înainte; oaspeți de cârciumă cu ochiii tulburi se uită nepăsători la priveliștea durerilor. Florari, pietrari pentru morminte, buchete grele, cruci albe cu slovele aurite…

Un câmp întins, care, când se duc înaltele sămănături ale primăverii, are înfățișarea unui maidan. Mai departe, linia fortificațiilor trece pe lângă perdelele de copaci deși cari o ascund: căsărmi se sapă în pământ, cupole, care ascund tunuri gătite, își încălzesc liniștit pălăriile de tinichea roșie-ștearsă, grupe de căsuțe albe, pașnice, cuprind soldați. Mulți țigani foarte curați, adecă foarte negri, pe cari căldura i-a lustruit, i-a spoit. Câte un umbrar unde zdrăngănesc cobzele și în zilele de serbătoare se văd părechi cuprinse de brâu.

O linie de tramvaiu cu aburi duce la o biserică mare, nesfârșită, la un parc frumos, la două grădini de bere, unde servesc Țigani foarte „naturali” și unde lumea venită pentru răcoare se încălzește în „serbări populare”, la care se zgâiește toată împrejurimea oacheșă, îmbătată de musici și de zgomot. Un glas țigănesc răgușit, — trebuie să te uiți ca să vezi că e o femeie, și încă nici atunci nu ești sigur, — întinde silabele idioate ale unui „cântec de lume” din ziua de astăzi, unui cântec de „hamo-o-o-or”. Pe șoseaua prăfoasă stau brecuri deshămate, din care s’au coborît Nemți cari caută berea, indiferent de împrejurările în care se bea. Necontenit vin vagoanele greoaie, care înaintează maiestos pănă înaintea Țiganului… Țigancei care cântă despre „hamo-o-or”. La dreapta, la stânga câte o vilă goală, cu slugi răsfățate pe nobilele terase, cu bălării în grădini. Câte o cârciumă cu obIoanele închise și băncile mucezite. Câte o casă gospodărească, dar fără gospodari. O mare fabrică de bere, cu coșul înalt. Toate acestea se chiamă Bucureștii-Noi și represintă proprietatea unui profesor de la Universitate, de la Facultatea de drept. Noroc bun, collega! Berea d-tale e bună.

Încă pe atâta pănă la Mogoșoaia. Aici e un sat adevărat, cu mulți Români, și destui Țigani. Căsuțe albe, neîngrădite; cârciumă, în care astăzi, de Rusalii, zdupăie hora, cu ușoara mișcare de fâlfâire, în care sfeclesc toți fluturii și tremură toate panglicile și florile, mișcare pe care, oricât ai vedea-o, tot ți se pare mai frumoasă decât învârtirea nefirească a bărbaților care țin femeile în brațe ca niște perini: valțul orașelor. Un mare parc, o lungă pădure nobilă, închisă, astupată, lăcătuită. Urmași ai lui Vodă-Bibescu locuiesc în această insulă aristocratică, despre care geografii ar putea spune numai cu greu că este în comuna Podoleni, în satul Mogoșoaia, din județul Ilfov al României.

Ne oprim înaintea porții castelului[23], și prin crăpăturile ei putem zări câte o fereastră arcuită, bu căți de ziduri roșii, un cerdac pe stâlpi. Îmi pare ciudat gândul că această clădire ar fi pornit cândva de la Constantin Basarab Brâncoveanu, Domn a toată Ungro-Vlahia și cel mai darnic ziditor de biserici și mănăstiri, cel mai măreț bogătaș domnesc ce-a fost vre-odată prin aceste locuri, cel mai bun închinător al lui Dumnezeu și binefăcător al oamenilor de pe pământul său. Ce bucurie de oaspeți va fi fost în vremuri pe aice…

Chiar lângă înaltele ziduri care isolează castelul, între nuci bătrâni și un bielșug sălbatec de buruieni, se vede o biserică, bună biserică smerită, drept-credincioasă, din timpurile vechi. Un mare acoperiș de șindilă se mlădie, ca în vechile lăcașuri bucovinene, după liniile zidirii, și din el răsare un turnuleț de lemn. El e pus la o parte, de-asupra unei umflături a zidului, în stânga pridvorului pe stâlpi. E o orânduială nouă, care n’a prea fost urmată aiurea. Altarul e în cinci muchi, stranele nu se desfac în abside rotunde. Un brâu împarte păreții în două: jos sânt pătrate ca niște cadre, sus linii de înfloritură se împleticesc original în formă nouă, ca vărguțele prin care se împrejmuiesc straturile în vechea mea Moldovă.

Ting-ting, ting-ting face clopoțelul din turnul de lemn, tras de o mână de copil, de Țigănuș. În pridvor e răzimată o năsălie acoperită cu postav curat. Se aude cântându-se veșnica pomenire. Și prin ușița joasă apare preotul în odăjdii, paracliserul smolit, o femeie cu pomenile prinse într’o legătură și câțiva țărani cari poartă pe umeri în sicriul lui de lemn un bătrân cu căciula îndesată pe liniștita față de ceară.

Ting-ting, ting-ting.

Nici jale, nici pripă, nici frică. Moșul merge înainte, pe sus, cu ochii închiși supt căciula mare, cu gura mută supt mustața albă, supțire.

— De ce a murit bătrânul?

— A zăcut trei zile și-a murit… Așa i-a fost lăsat lui. E de bătrâneță…

Ting-ting, ting-ting… Dumnezeu să te ierte, moșule!

Logofătul Constantin Brâncoveanu a isprăvit această biserică în luna lui Septembre 1688, în Domnia unchiului său Șerban Cantacuzino, cu câteva săptămâni înainte de a fi Domn el însuși. Zugrăveala s’a făcut când ctitorul era acum Constantin-Vodă, și în pronaos se vede el, Voevodul, cu patru fii, Doamna cu șase fete, — neam binecuvântat ca în vremea patriarhilor. Se mai află jilțul cu prag de piatră săpată, unde stăteau soții domnești, încunjurați de bogata lor odraslă.

Și acum? Păreți smoliți de fum, strane de lemn prost, ferești de pe care au căzut pe alocurea cadrele de piatră înflorită, icoane nouă supt frumoasa catapiteasmă veche, un biet paracliser țigan, poporeni săraci. Poate că mâni se va dărâma lăcașul și de pe părete va cădea chipul Domnului, Românului, moșneagului de odinioară, care va muri astfel încă odată.

— Dumnezeu să te ierte și pe Măria Ta, — moșule!

6. Cernica.[modifică]

Spre Moși, unde totdeauna sânt rămășițe din serbarea cea mare a lunii lui Maiu, când bâlciul se desfășură și chiamă la el lumea de pretutindeni. Străzile întortochiate, cu case văpsite ciudat, duc spre întinderile, acum goale, ale zgomotoasei petreceri populare. Apoi mahalaua se desfășură mai departe, pănă ce ea se restrânge la căsuțele ce mărgenesc șoseaua. Tot cuprinsul omenesc al micilor locuințe smerite s’a revărsat astăzi pe margenea drumului mare. De o parte și de alta a acestuia, mucezesc apele ploii din urmă, și copii slabi, palizi, cari se uită sfioși, cu ochi de bolnavi, mărturisesc și aice despre faptele rele ale apelor moarte.

Am trecut acum în stăpânirea grâului primăvăratec și a pășunilor ce aromesc, stropite cu florile galbene ale lui April, care fac lacrimi de soare în mijlocul bogăției veșnic noi a pământului. În fund se ridică nori albi, călătorind în bătaia vânticelului supțire, răcoros.

Întăiu răsar în cale două mănăstiri, de-o parte și de alta a drumului, Mărcuța și Pantelimonul, cu năcazurile și aiurările lor[24].

Dincolo de oazele suferinții, începe iarăși Împărăția sfântului bielșug al câmpului.

Pe o mică înălțime, frunzișul des al sălciilor de argint cuprinde ca pe o floare ziduri albe ce se razimă pe un fond verde-clar de păduri. Drumul cotește; et trece acum de-asupra tufișurilor de papură înfipte într’o mocirlă, din care se ivesc potirele aurite ale nuferilor, apărate de noroiurile adânci. O poartă de mănăstire, păzită de un omuleț în zdrențe, care, neputându-și scoate comănacul călugăresc, face multe temeneli și plecăciuni, bolborosind binecuvântări. Un pridvor de livadă pustie se deschide acum. În stânga, lacul, străbătut de podețe, se vădește în pete neregulate, iar mai departe o biserică mai nouă. Chiliile se află într’o clădire aproape cu totul stricată și fără nicio frumuseță; arhondaricul e foarte sărăcăcios, cu păreții goi și paturile de scânduri acoperite cu cit. O pitărie veche are de-asupra o bibliotecă, de unde cele mai bune cărți și manuscripte au plecat la Academie, unde ele pot fi întrebuințate. Case călugărești deosebite abia se văd prin drumurile înguste care rătăcesc aici mai mult decât la orice altă mănăstire. Părinții sânt oameni săraci, și în frumoasa biserică, înălțată de Cernică Știrbei, pe la anul 1600, dar adese ori prefăcută, se văd aproape numai chipuri de țărani bătrâni, cu totul îndobitociți. Un călugăr cărunt, cu mersul prea sprinten al oamenilor cam țicniți, ține afară o mică prăvălie de lucrișoare de lemn săpat pe care și el Ie-a cumpărat de la București: e un om învățat, spre care ceilalți se uită cu respect. Căci el a fost la Atos pe o corabie care merge fără vâsle, — tot: bumbum, bum-bum! —, și e cât o casă; la întrebări, el lămurește că țara noastră nu mai dă embatic Turcilor și că așa zic domnii cari vin de la București că ar fi neatârnată: cu toate astea nu se poate ști bine.

Ce cimitir de minți moarte, dintre care unele n’au trăit niciodată! Și totuși cimitirul a fost odată un loc de muncă și de lumină. Călugării de la Cernica au întrat în marea mișcare paisiană de îndreptare spre lucrul cu gândul al călugărimii; ei au scris și au tălmăcit, îmbogățind literatura noastră din veacul al XVIII-lea. Între dânșii a trăit Macarie gramaticul, care avea o mare faimă de învățat și a îndreptățit-o prin lucrări multe și felurite. Pănă în veacul ce s’a închis abia dăunăzi, Cernica, păzind cu scumpătate o mare bibliotecă, a dat încă prinosul ei literaturii românești: aici și-a petrecut ultimii ani dintr’o viață întrebuințată pentru a învăța pe alții Naum Râmniceanu, cronicarul cel din urmă al Țării-Românești.

Astăzi, Cernica primește morți din orașul vecin, de luminile căruia nu se împărtășește de loc. Din jos de biserică, e un lung și încurcat cimitir, în bogăția florilor sălbatece, supt seninătatea cerului albastru, care înlătură orice gând de moarte, orice semn de jale. Monumentele fără gust, fotografiile șterse, cununile de mărgele negre și de flori decolorate, inscripțiile, stângace sau trufașe, nu ating inima. Și te primbli pe această țernă care apasă de-asupra celor ce au fost oameni cum te-ai primbla prin cine știe ce colț fericit, uitat de lume, al unei mari grădini sălbatece[25].

7. Împrejurimile Bucureștilor.[modifică]

Împrejurimile Bucureștilor n’au fost cercetate pe atâta pe cât se spune de rău de dânsele. Dumineca Bucureștenilor din popor și burghesie, — „lumea bună” se încuie în casă sau străbate vulgul în trăsuri bogate —, se încheie pe stradă, în grădini, la berăriile de afară: Luther, Oppler[26], prin crâșme și cafenele; Șoseaua chiamă pănă tărziu noaptea, în timpul frunzelor, adecă al răcorii și tainei, drumeți singurateci, părechi bucuroase de umbra aleilor și zgomotoase familii în haine ce nu se poartă ‘n toate zilele, fierăstrăul a murit aproape cu totul, și el adăpostește numai aventuri, beții și, întâmplător, bătăi și sinucideri: mai dăunăzi otrăvile unei fabrici goliseră iazul de peștii cari formau una din ieftenele atracții gastronomice ale localității[27].

Aiurea nu se merge. Mănăstirile, care erau, în alte timpuri, și ținte de primblare pentru butce și caleșie, au acum alți locuitori decât călugării, și porțile lor se deschid nenorocirii omenești de tot felul, iar nu dorinții vesele de a pierde câteva ceasuri supt albastru, în mijlocul verdeții. La Văcăreștii lui Nicolae-Vodă Mavrocordat, o minune de artă în vremea ei, sânt hoții; la Mărcuța nebunii, la Pantelimonul lui Grigore al II-lea Ghica, un simulacru de castel vechiu apusean înălțat în acest Răsărit pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, sânt incurabilii. Hoții au stat mai de mult și în frumosul ostrov din lac, în care vre-un Domn de la începutul secolului al XV-lea a înălțat juvaierul de mănăstire al Snagovului și, în urma făcătorilor de rele, îndreptați spre alte temniți, ruina și-a întins mrejele de rădăcini sălbatece și ploaia a curs, pănă la reparația de dăunăzi, prin spărlurile mortale ale acoperișurilor prăbușite. Cernica Știrbeilor, veche de patru sute de ani și ea, încă o mănăstire în „baltă”, cu toate că aici iazul, năvălit de rogoz, e fără frumuseță celui de la Snagov, — s’a făcut un cimitir, pentru înalți clerici și pentru familii care iubesc pompa cavourilor, dar nu pot cheltui mult. Rămân Căldărușanii, cam dosiți, și mănăstirile de maici: Pasărea, Țigăneștii, unde puținii oaspeți sânt cele mai dese ori lot așa de sceptici în materie de cuviință ca și în materie de religie.

Dar această regiune șeasă, în care se opresc apele râurilor de care nu mai simte nevoie Dunărea apropiată, nu e nici monotonă, nici fără caracter și poesie. Vara, șoselele și drumurile șerpuiesc prin lanuri mănoase și înalte pășuni, și pe ele se strecoară, în raza de viață puternică a marelui oraș, trăsuri, cară și căruți, dintre care unele, încărcate cu scânduri și lemne lucrate, se coboară tocmai de la munte, găsind mai lesnicioasă această cale ieftenă. Pădurici răsar din toate părțile, cruțate de civilisația care n’ar trebui să se atingă nici de acum înainte de acești arbori frumoși și binefăcători, ale căror frunze, păturite an de an în mlaștină, au făcut pământ bun de hrană și în stare să ție sate și orașe. Satele sânt dese și mari.

Niciodată însă aceste împrejurimi ale Bucureștilor nu sânt mai frumoase decât în delicateța tristă a zilelor de toamnă. Tufișurile, bălăriile nu mai ascund vederea cu verdele lor prea exclusiv în stăpânire. Se văd Iocuințile risipite, turmele rătăcitoare prin aurul șters al imașelor moarte, pe care-l pătează, ici și colo, de un verde îndrăzneț, vioiu, o buruiană mai îndărătnică sau un colț de râpă ferit de arșița și de veștejirea pașilor. Lângă miriști, lângă porumbiștile presărate de cioturile frânte ale strujenilor, arătura nouă, vânătă de măruntele ploi dese, aruncă vârfuri fragede de verdeață din sămănăturile anului ce va să vie. Iar pădurile cu brațe negre sau înfășurate încă în strălucite zdrențe roșii, ruginii, galbene, cuprinse de frigul iernii ce se apropie, par că se apără prin negurile în care se înfășură.

8. Mărcuța, Pantelimonul. Pasărea.[modifică]

Mărcuța se află tocmai în fundul aleilor și curților închise ale casei de nebuni. Cum vii de la București, ți se înfățișează dărâmăturile de rugină ale zidurilor și vârfurile turnurilor fără frumuseță.

Pănă la bisericuța de cărămidă străbați însă, — cu o jale care nu te poate împiedeca totuși de a râde une ori, așa de ciudate sânt unele vorbe, așa de neașteptate anumite mișcări, — mulțimea totdeauna neliniștită și mai plină de noutate, de originalitate, decât orice altă adunătură de oameni, a nebunilor. Oaspeții Mărcuței, „bolnavii”, cum spun gardienii, cari arată oameni blânzi și miloși, samănă numai prin trista haină pe care o poartă; încolo, fiecare se depărtează în alt fel de omul care trăiește în tovărășie liberă cu semenii săi. O învățătoare țupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe șolduri; un ofițer palid comentează cu glas puternic și rar știrile despre războiul ruso-iapones pe care le culege din gazeta deschisă în bătaia vântului; e mândru pare că ar fi fost și el pe acolo. Chipuri pașnice, umile, zgribulite, fricoase trec șoptindu-ți că au nevoie, o neapărată nevoie de cinci bani: ba unul cere douăzeci și cinci (mai puțin, nu). Un biet băiat merge lângă părinții lui bătrâni, gârboviți de vrâsta și de nenorocirea lor, cari împart câte un gologan fiecărui tovarăș de boală al copilului lor (ofițerul refusă, ridicându-se elegant: „sărut mâna, Doamnă; eu primesc bani de acasă”). Un flăcău care s’a smintit fiindcă i s’a cerut de ai lui să învețe mai mult decât îl taie capul șubred, merge neobosit, căutând cu ochii lui aprinși de mânie pe acela care l-a nenorocit. Ce falnic trece Ungurul care e încredințat că trăiește în India și că vânează lei și tigri: el înfruntă în treacăt pe supraveghetor pentru că obișnuiește a fierbe oamenii (el însă nu va lăsa, o nu!). Un om cult, un scriitor se uită cu ochii îndobitociți, întreabă unde se află Regele și Regina și se plânge că în vacanța aceasta n’a putut merge nicăiri. De peste un zid răsună cântecul de o patimă strașnică, sălbatec, ascuțit, care pare desprins cu silinți uriașe dintr’un gâtlej sângerat, al unei femei care se întoarce necontenit asupra aceluiași șir de sunete. Iar o bătrână, dintr’o familie de moșieri, stă într’un colț, adâncită în gânduri negre; apoi se ceartă, batjocurește, se face a lovi, a arunca pietre; se ridică în sfârșit ca o fiară ce stă să se răpadă, și peste o clipă joacă zimbind cancanul înaintea ofițerului, care o privește desprețuitor; încă o clipă și păru-i, despletit în șuvițe albe, flutură într’o curte între nebuni ce fug speriați, pe când pumnii ei strânși bat pieptul ei galben, desgolit.

Abia se deschide poarta din zidul înalt de cărămidă tare, și ajungi în curtea bisericii. Clădirea e veche, fiind făcută întăiu cu câțiva ani înainte de Mihai Viteazul, din evlavia acelui Logofăt Dan, în casa căruia au fost uciși, la 1594, Turcii din București, de către oștile răsbunătoare ale Voevodului răscoalei. Pe atunci ea era numai mănăstirea Logofătului Dan; în vremea lui Brâncoveanu, la vre-o sută de ani de la întemeiere, o coborîtoare a ctitorului, fata Armașului Marcu (sau Mărcuță), Vișana, a cheltuit pentru înoirea zidirii. Dar, dacă de atunci vin cele două rânduri de ocnițe, stâlpușorii rotunzi de cărămidă cari întră în făptura lor și tot planul cu abside octogonale, pridvorul cu doi stâlpi, zugrăveala, întăia clopotniță, cadrele frumos sculptate ale ușilor și fereștilor pornesc de la altă înoire, supt Grigore Matei Ghica, un mare ziditor de clădiri sfinte, ctitorul Frumoasei și al Pantelimonului, lângă cele două Capitale. Chipul Domnului, al Doamnei Zoița, ale celor cinci copii se văd făcute în biserică, la dreapta, de un foarte bun meșter, care a dat o înfățișare dulce fețelor cuminți ale beizadelelor. Peste vre-o patruzeci de ani, Alexandru Ipsilanti, alt Domn bun din vremurile rele, înalță și mai sus turnul și dură zidul din lăuntru, paralel cu zidul de împrejmuire, și pentru aceasta păretele din stânga al bisericii poartă chipul lui și al Doamnei Ecaterina. Din timpuri mai nouă vine tencuiala groasă, spoiala trandafirie care s’a așternut peste vechea cărămidă, precum și turnulețul de lemn de pe coperiș. Iar din vremea noastră este ruina care jupoaie și năruie acuma toate.

Pantelimonul a fost totdeauna o clădire de gospodărie bună, de milostivă alinare a suferinților; sfântul tutelar, harnicul și blândul doftor fără de arginți, a ocrotit bine zidirile ce i s’au închinat de un Domn evlavios.

Odată fusese aici numai o umflătură a pământului din marele șes băltos cu drumuri mocirloase sau prăfuite. Grigore Matei Ghica făcu să se ivească toată frumuseță de astăzi, ca printr’o năprasnică minune.

De la el vine parcul ca o pădurice, care urcă dealul, străbătut de alei și de cărări, de drum pentru trăsuri și sămănat cu foișoare vechi și nouă, cu semne amintitoare și cruci. De-asupra, oglindindu-se în heleșteul care nu lipsește mai de la niciuna din mănăstirile acestui Ținut, zidurile de vechiu castel, multe, înalte, impunătoare, în care e așezat astăzi unul din cele mai curate, mai luxoase spitale din milostiva Românie. Treci printr’un mare turn înalt și împodobit, în gustul, cam fiștichiu, al veacului al XVIII-lea, și acum vezi biserica. Reparațiile nu-i vor fi schimbat mult întăia înfățișare, care e foarte simplă: păreți puțin înalți, cari se taie în unghiuri drepte. Frumuseță o găsești însă, pe de o parte, în minunatul pridvor boltit în toate părțile, printre stâlpii supțiri cu capitèle săpate, lăsând lumina să bată asupra strălucitei uși de piatră, frumos lucrată, care nu-și are părechea. Ușa de lemn sculptat, cu bourul Moldovei și vulturul împărătesc, e vrednică de acest cadru. Înăuntru, două morminte domnești pironesc luarea-aminte: o lespede de marmură împodobită, pe un înalt postament, cuprinde laudele în stihuri ale lui Grigore Ghica, ale cărui rămășițe se odihnesc aici, împreună cu ale Doamnei lui, Zoița, moartă nouă ani după „iubitul» ei soț. Iar un urmaș al lui, Alexandru-Vodă, Domnul de pe vremea Regulamentului Organic, Caimacamul d’inaintea Unirii, e astrucat în față, în sicriul răzimat pe vulturi cu aripile desfășurate, de-asupra căruia stă, ca pecete, coroana, și mantia domnească cade în faldurii grei ai marmurei de Carrara.

De la Cernica o largă șosea (șoseaua Brăilei), printre arături proaspete și pajiști pe care ploile de o săptămână întreagă au trezit, după seceta îndelungată, un verde nou, tânăr și vesel ca acela din April ce se trezește. În zarea vânătă se zăresc copaci răzleți.

Apoi altă șosea, mai îngustă, de desface „la maici”, adecă spre mănăstirea Paserea. În curând, ești prins de pădure, înaltă, deasă, cu trunchiurile tinere strânse unul lângă altul, ca trestiile bălților. La capăt, un sătuleț cu casele foarte păcătoase, strâmbe, joase, goale; o crâșmă unde benchetuiesc niște cărăuși foarte dârji, pe cari-i așteaptă cară cu scânduri. Apoi mănăstirea se vede răsărind din pădurea nouă, cu turnurile ei roșii, verzi, albăstrii-sure.

E o zidire de tot nouă, întemeiată de evlavioși călugări de la Cernica, în zilele de strălucire ale marii mănăstiri vecine. Nu e nimic frumos în stil, dar cuprinsul e larg supt boltirile înalte, și icoane strălucitoare de argint nou, sămănate cu pietre scumpe, se văd în toate părțile. Un cimitir curat cuprinde câteva monumente costisitoare ale morților bogați aduși din București, de unde vine, zilnic aproape, atâta lume pentru a petrece cu mai multă sau mai puțină cuviință —, ceia ce maicile arată că nu pot împiedeca, așa fiind datina.

Ce întors de strălucită taină! Soarele a căzut peste hotarele zării, lăsând în urmă capetele mantiei sale de trandafiri, viorele și aur șters, care atârnă încă multă vreme în văzduhul umezit de ploi și măturat de vântul furtunos. Arăturile sânt negre ca miezul nopții, și imașurile de un verde untdelemniu se întunecă treptat, cu drumeți ca umbrele, cu turme ce trec tăcute, cu mișcări line ca ale spicelor supt adiere. Crengile arborilor taie cerul cu aspre dungi cernite.

Și, pe șoseaua care nu se liniștește, trec spre București Olteni cu coșurile pline de struguri, băietani obosiți, moșnegi ce pipăie calea cu toiegele, căruțe de măcelari care duc porci zvârliți pe scânduri și vite ale căror gâturi atârnă, harabale cu viței, velocipediști cari se opresc la restaurantele cu câte două rânduri din margenea șoselei, trăsuri de piață întorcându-se grăbit, cu oarecare frică, printre toată această mulțime de Țigani, de Sârbi (adecă Bulgari) și de orășeni rău nărăviți. Frumoasele sate cu copereminle roșii nu se mai deosebesc, dar Pantelimonul negru e încins de brâul luminilor electrice. Mai departe, prin drumul fără felinare al șoselei, prin stradele bune și cele rele, prin nesfârșita piață a Oborului, cu rămășițile de paie ale ultimului târg și scheletele de chioșcuri ale Moșilor, ajungi în Bucureștii de lumină și zgomot al centrului european.

9. Un adăpost de Domn: Pașcanii.[modifică]

Pe cine nu-l vei auzi vorbind cu despreț de împrejurimile Bucureștilor, care ar fi lipsite de felurime, de noutate, de poesie, de orice frumuseță! Și toți cari zic așa, nu le cunosc fără îndoială. Căci altfel n’ar spune, n’ar putea să spuie așa. Atâta bogăție a pământului darnic trebuie să fie și frumoasă, și nu în zădar în toate colțurile sânt răspândite, aici unde au călcat prieteni și dușmani, unde s’au încleștat lupte mari și mici, unde s’au strecurat zilnic pompa, munca și nenorocirea, — amintirile istorice. Chiar dacă n’ar fi nimic alta, pretutindeni ne-ar întovărăși amintirile acestea, cele de bucurie și cele, cu mult mai multe, care sânt duioase.

O invitație a lui Nicolae Filipescu m’a făcut să descopăr, pentru mine și pentru cine obișnuiește să mă cetească, un nou capăt de drum pentru cei ce vreau să călătorească în jurul Bucureștilor: Pașcanii.

Într’acolo duce un drum paralel cu Șoseaua, care se găsește la stânga. Abia ai ieșit din amestecul hâd al mahalalelor marelui oraș neorânduit și nemărgenit, și o dărâmătură de veche biserică se ivește, frumoasă și cu totul părăsită, osândită, dintre straturile și jghiaburile unui zarzavagiu. Un turn cu fereștile lungărețe, sprincenate, un singur turn, căci altul care era înaintea lui a căzut. O clădire în cruce, cu brâu și cu firide, care se mântuie sus cu înflorituri colțurate. Strane și altar în unghiuri. Din arcul rupt al pridvorului privirea se cufundă printre alte arce ca acestea, oprindu-se numai în zugrăvelile ce mijesc încă în fundul altarului. Frumoase și îngrijite chipuri de sfinți, cu inscripții românești, din veacul al XVII-lea, cam de pe timpul Brâncoveanului. Se mai văd patru ctitori, dintre cari doi cu ișlice boierești. Crăpături adânci prevestesc ruina, și fire de buruiană se clatină sus în vârful turnului descoperit. Lovituri de pietre au nimicit fețele întemeietorilor.

Aici se zice: „la Floreasca”. Odată era de sigur un sat, ai cărui locuitori s’au ridicat cu timpul mai sus, spre București, lăsându-și în urmă morții și biserica, menită să moară și ea. Acum lumea știe de „Floreasca” pentru frumosul lac larg, pe care tremură ostroave de mușiță stropite cu flori galbene de nufăr, pe când pescarii țărani își înfig prăjinile voloacelor și cutreieră, în luntri ușoare, pe urma jigăniilor de ape. O grădinuță de bălării, cu scaune șchioape, și o biată tărabă de cârciumă săracă se laudă cu „peștii vii” și racii ce pot da oaspeților veniți din Bucureștii așa de apropiați. Cu apa întinsă înainte, cu mirosul nufărului în floare, cu depărtările verzi ale Colintinei, e un loc potrivit pentru făcătorii de chefuri ieftene, cari au cetit și cărți despre frumusețile naturii. Poduri de lemn trec peste râpele umede, pe care le miluiesc ploile. În stânga, o mare clădire de cărămidă, roșie, e fabrica de glucosă a unor Belgieni. Glucosa și zarzavatul, mai mult decât doritorii săraci ai „peștilor vii”, au mâncat biserica.

Uriașe grâne, în care se pierde omul, un ocean de spice grele, din care copacii zărilor răsar înjumătățiți; o nesfârșită gârbovire verde a lanurilor. Ce bielșug de binecuvântare! Familii răzlețe sau cete întregi în veșminte albe, ca o depărtată sămănare de flori, prășesc răbdători porumbul, care-și răsfață cele d’intăiu frunze lungi și fragede. De mult s’au dus cele d’intăiu flori ale primăverii și rămâne în locul lor, învingătoare, boamba ghimpoasă a spinului, stropită cu o pată de sânge, supt frunzele mari cu țepușe; sfioase flori de mușățel se strâng în mănunchiuri bogate.

De la oraș vin mitocani cu docare, moșuleți cu favorite sure, căruți supt covergile cărora se scutură un întreg neam de oameni; pâlcuri de Țigani. La București sânt Moșii, și ce de oale și ulcioare și ulcele și donițe, în mâni, în spate, sus în căruță, se duc spre satele șesului!

Mai departe, numai cară încete se târăsc în arșiță, cu țărani adormiți. Copilandri smoliți păzesc negre rânduri de bivoli răpănoși și spurcați de tină. O samă dintre urîtele dobitoace zac într’un băltoc, unde se bucură în voie, ca păsările într’un cuib sau politicianii într’o comisie budgetară.

Unde se vede în fund acea cunună de arbori pecetluită pe albastru, e Pașcanii.

Un sat undeva, din care nu întâmpini decât o primărie. Biserica, dreasă dăunăzi, cu podoabe de lemn și zugrăveli catolice, de „pictori” din zilele noastre, n’are nicio însemnătate. De la Vodă-Alexandru Ghica, Domn de la 1834 la 1811 și Caimacam înaintea Unirii, i-a rămas numai o evanghelie cu icoane de smalț, lucru rusesc.

Aleia cea frumoasă, în fundul căreia se vede casa înaltă, albă, „palatul”, a făcut-o același domnesc locuitor de acum cinzeci de ani. Copacii bătrâni, înalți, stau ca o „gardă veche” a Domnului lor. În fund tot el a pus să se taie prin pădurea necercetată lungi alei, cu vederi minunate, cu scoborâșuri și ascunzători, — o strălucire de parc princiar! Un lac râde în lumină, și pe argintul lui mișcat de un tremur veșnic trece o luntre cu vâslele domoale, mânate de un țăran tânăr.

Casa a primii mari și scumpe împodobiri, pănă și în lunile din urmă. Dar în durarea ei harnică, în zidul ei ca pentru vecie, ca și în luxul ales, ca o amintire din elegantul veac al XVIII-lea, se vede întipărirea ființii acelui ce a clădit-o. Pretutindeni el e pomenit, în chipuri, lucruri și scrise. Colo, de-asupra ușii biuroului, se văd portretele în acvarelă ale Ghiculeștilor din această ramură: sus, Banul Dumitrachi bătrânul și fratele său, Grigore Alexandru-Vodă, pe care l-a înjunghiat la Iași trimesul Sultanului. Apoi trei frați în ișlice, cu barba roșcată, foarte înălbilă la doi dintre dânșii; cel din mijloc are fund alb la ișlic și a fost Domn, va să zică. Sânt: Grigore Dimitrie-Vodă de la 1822, om bun, ocrotitor, pașnic și cu multă evlavie, și frații săi, Scarlat și generalul Constantin, mort în Ardeal. Acum în alt rând vine un om frumos, distins, cu ochii foarte mari, negri, mustața răsucită cu o ștrengărie de veșnic tânăr, cu alba față prelungă, mică, între cârlionții și tupeul romantic. Acela e însuși stăpânul, veșnicul stăpân al casei, oricine ar veni în urma lui. Lângă dânsul, Spătarul Constantin, și el în uniformă modernă, rusească, foarte strălucitoare de aurării și decorații, și, în frac civil, alt frate, Mihai, care a fost arheolog, numismat și a avut de fiică pe frumoasa scriitoare Dora d’Istria, scriitoare de gânduri, și nu de poesie. Se mai văd două femei, două surori, în rochii de modă uitată.

Și dincoace și dincolo apar în portrete mari Banul bătrân și cei trei frați mai tineri, cu uniforme și frac. Ceasornicul acela de cristal de rocă între două sfeșnice din aceiași materie limpede arată prin învârtitura neobișnuită a stâlpilor groși și prin semilunele aurite din vârf că e un dar al Padișahului. Supt el e întinsă strălucitoarea sabie, care nu s’a luptat niciodată și n’avea voie să se lupte. La masa aceia scria în timpuri Măria Sa, și în saltarele ei se amestecau viedomoști, rapoarte, ofisuri pregătite și scrisori de dragoste în franțuzește, — căci frumosul Domn fără doamnă a iubit pănă târziu. Încă un dar turcesc, lighianul cu ibric de cristal și aur, colo. Cusături cu vulturul muntean, cu crucea în gură și cu cununa domnească pe cap, fel de fel de lucruri de masă, cum nu se mai fac astăzi. În aceste două odăi largi, luminoase, care sânt un museu locuit, se văd chipuri regale și împărătești, dăruite de aceia chiar pe cari-i înfățișează. Ba iată și un tablou turcesc, lucru nou pe la 1830: Sultanul Mahmud, foarte caraghios, stângaciu și tărcat, trece fudul pe d’inaintea nizainilor săi, creați în locul ienicerilor măcelăriți, și ce cuminte e șirul acestor ostași europeni, cari-și arată însușirea lor de civilisație stând ca niște scobitori înaintea păpușii împărătești, călare pe un cal de lemn!

Bibliotecile adună cele mai bune cărți francese clasice, multe opere donate, scrieri românești de ale timpului, pecetluite cu stema pe care o țin doi lei.

Și, dacă te duci în cutare șopron, vei găsi, între multă lemnărie veche și fierărie ruginită, marea carătă de gală, cu roțile uriașe, hamurile bătute cu stema aurită, aurării sculptate de-asupra, cu îmbrăcăminte de mătasă roșie țesută cu coroane și inițiale. Astăzi însă așa de sfărmată, crăpată, ștearsă, uitată,— ca și cum n’ar mai fi fost vremea alaiurilor de altă dată, când acel om supțiratec și mlădios, cu ochii mari adânci, părul negru buclat și mustața de cavaler, era Domnul țării: „Io Alexandru Dimitrie Ghica Voevod și Domn”!

Și uite par’că-l văd prin cărarea ce se furișează între vechii arbori cari-l cunosc și-l ascund de alții, cari n’au grija morților. A lăsat casa plină de oaspeți, ale căror aurării și pietre scumpe sticlesc la lumina policandrelor grele, și a plecat în umbră. Ce măreață priveliște de noapte, ce strălucită desfășurare de alei, ce măreție a lacului, ce dulce răsunet de musică; ostașii miliției pășesc apăsat de jur împrejurul reședinții. Alexandru-Vodă se simte mândru, vesel, tânăr: e Domn!

Dar de-odată un gând îl întunecă, brăzdând frumoasa frunte înaltă, albă: e gândul cutăruia care e acum în salon acolo, mai încunjurat decât dânsul, mai măgulit, mai curtenit de toți, și care e Excelența Sa consulul Rusiei. Și, ajungând la capătul aleii, Domnul privește asupra lacului întins în depărtarea neagră, — ca viitorul lui, ca viitorul nostru… Mazilie, batjocură, robie… Va fi o dimineață măcar pentru această țară, dacă nu pentru Domnul ei îmbătrânit?

Și, înainte de a merge să doarmă în mormântul imens de marmură la Pantelimon, el a văzut acea zi, și carul funebru l-a dus prin stradele Bucureștilor României unite supt alt Alexandru-Vodă, Cuza. Poate însă că el ar fi dorit: supt dânsul….

10. Plumbuita Căldărușanii. Țigăneștii.[modifică]

Bucureștii se mântuie prin drumuri bune între case rele. Sânt mahalalele-șosele, care înșiră locuinți sărace, sprijinite strâmb în stâlpi gârbovi, bojdeuce ce se chiorcoșează la soare prin ferestuici turburi, ca niște pisici bătrâne. Astfel e și șoseaua Colintinei.

Ea aleargă drept înainte, tăind un șes cu modâlci de movile, asupra căruia April a zvârlit acum mantia-i de rege tânăr, numai în catifea verde și în flori albe. Apoi șiragul de căsuțe e alcătuit tot mai rar, pănă ce singură dunga cenușie a drumului desparte nemărgenirea câmpiei învălurate.

În stânga se văd acum două grupe de arbori și de clădiri în jurul a două biserici. Biserica d’intăiu e veche și o împrejmuiește un zid de cărămidă ce se risipește pe încetul. E Plumbuita, care înșiră încă toată împrejmuirea de acum trei sute de ani, pe când biserica, păstrând la jețul domnesc rămășițe în piatră de la începutul veacului al XVI-lea, stele cu multe ramuri, lei săpați grosolan, se acopere cu zdrențele unei reparații ieftene. Aici, de o parte și de alta a șoselei, pământul e mai frământat decât aiurea. El pare făcut pentru ascunzători viclene, pentru răpeziri prăpăstuite asupra dușmanului. Și cu adevărat o luptă s’a desfășurat acum aproape patru sute de ani, în Octombre 1632. Matei Basarab, Domn nou ridicat pe scutul unei răscoale, era între Dudești și mănăstirea lui Mărcuță sau a Mărcuței. Dușmanul lui, Radu-Vodă, Domn legiuit, cu tuiuri de la Împăratul turcesc, își așezase tabăra între Obilești și această Mărcuță, căreia i se zicea atunci mănăstirea lui Dan, Vistierul lui Mihai Viteazul. Lupta s’a dat lângă Plumbuita. Matei, pe care-l doria țara, învinse pe aceste locuri, a căror verdeață palidă de toamnă a fost smăltată cu floarea neagră a sângelui.

Astăzi clopotnițile scânteie vesel supt focul vioiu al soarelui de dimineață, cirezi străbat în fund pășunea grasă și din adâncul crengilor care adăpostesc pe cântăreți se înalță cântece pentru lupta de iubire prin care se ține lumea. Ce puțin e pentru atotputernicia naturii o vărsare de sânge ca aceasta, care ține două zile și se încheie, lăsând numai gropile proaspete pănă la cea d’intăiu țâșnire de iarbă și hoituri uitate pentru corbii unei singure ierne!

Am ieșit de mult din București, dar amintirile lui se văd încă ici și colo. În mijlocul câmpului, o foarte frumoasă biserică tânjește singură fără preoți, fără poporeni. Un cutezător din timpurile de beție a goanei după câștig a socotit că pănă aici va pătrunde Capitala în revărsările ei de mlaștină neorânduită. A pus deci pe un arhitect priceput să înalțe o clădire ca aceasta, care ar împodobi orice colț bucureștean. Dar veni clipa de sărăcie și timpurile de înfrânare, și biserica rămase singură. Vizitiul mai vorbește de un meșter evreu care ar fi căzut de pe coperemânt și ar fi murit pe lespezile clădirii sfinte, profanând-o. De aceia s’ar fi oprit slujba pe nu știu câți ani. Ei vor trece însă, și viața nu se va deștepta în această ruină nouă-nouță, — sentinelă pierdută către Bucureștii unui viitor care nu va sosi poate niciodată.

În dreapta și în stânga se înalță păduri, tivind margenea, sprijinind în vârfurile lor învălmășite marea întindere de albastru zimbitor.

Două sate în cale: Vărăștii și Moara-Săracă; căsuțele gospodărești se înșiră albe în mijlocul curții încunjurate cu garduri de nuiele. Pe un ogor, mulțimea se strânge în jurul prapurilor ce se ridică în cerul albastru al dimineții. E slujba pentru roada câmpului: binecuvântarea ogoarelor.

Într’un loc, pădurile par a se atinge, împrejmuind cu toiul zările. Câmpia se prăvale la dreapta într’o „căldare”, o „căldărușă”, în care izvoare puternice au întins o pânză de apă ce se înoiește, sorbită de-asupra de soare. Lacul se înfundă în malurile înalte, înfige în ele mici golfuri ascuțite: din loc în loc, ostroave mărunțele își arată țepii de rogoz și ierburi înalte: li se zice cociocuri, și în desișurile lor se prind peștii cari fac ici și colo vârtejuri luminoase când se zbat de bucurie în apă călduță. Luntrași cu comănace și haine de șaiac cafeniu vâslesc în vechi bărci dintr’un singur lemn, înguste, scorojite și brăzdate de adânci tăieturi de bătrâneță.

Părinții pescari, cari urmează pilda lui Petru Apostolul în luntri care nu sânt mai bune decât ale ucenicului credincios al Mântuitorului, vin de la frumoasa mănăstire care se desfășură mândră în față. Pe fondul de păduri dese și înalte, pe care le-a cruțat pănă acum vremea noastră de speculă fără mustrări de cuget, se desfac zidurile înălțate de Matei Basarab și turnurile de lemn de la trei biserici.

Întri prin livada catifelată, sămănată cu flori galbene rășchirate în raze, cu măciulii de puf înstelat care zboară la fiecare pas și atârnă scânteietor în aier, cu petale cărnoase ce se desfac albe din merii în floare. O turmă paște, într’o necontenită clătinătură moale a blănilor sure și negre, pe când măgarii cari o întovărășesc în rătăciri, măgari groși, buhoși, foarte nețesălați, smulg lacomi iarba vânjoasă. Un cioban cu comănac, închircit și cu mutra îndobitocită, se lasă în genunchi, făcând cruci și mătănii înaintea egumenului de la Căldărușani, care ni arată îngustul pământ pe care-l stăpânește astăzi după secularisare mănăstirea lui Radu Mihnea și a lui Matei Basarab, care s’a hrănit odinioară din rodul a „patruzeci de moșii».

Biserica de la Cocioc și biserica din cimitir sânt nouă. Biserica mănăstirii e prefăcută de iznoavă, în 1838, cu geamlâcuri în față și sfinți simandicoși, cum nu-i știa vechea zugrăveală religioasă[28]. Dreasă după gustul timpurilor noastre și bolnița, din care răsare câte un moș bătrân care-și mișcă abila picioarele în mijlocul bucuriei primăverei ce se vădește în lumină și cântece. Din vremile Regulamentului Organic sânt, așa cum se văd astăzi, și casa starețului și casa de oaspeți și atâtea case particulare, ale călugărilor înstăriți. În aceia din margene stă, când nu-și mângâie, călătorind, ambiția rănită fără de leac, vestitul fost Mitropolit Primat Ghenadie. Mitropolitul Iosif a fost la stăreție în timpul când Ghenadie se afla în Scaunul păstoresc din Dealul Mitropoliei. Un alt Mitropolit a locuit aici, atunci când el era numai smeritul diacon Grigorie, fiind totuși una din luminile Bisericii românești, și la Cocioc se arată clădirea ruinată unde prin ostenelile lui se tipăriau cărți prin anii 1820. O amintire încă, pe care o lasă vremea noastră, — și aceasta e o amintire frumoasă,— este, supt coperișul de tablă al unei fântâni, o pânză de Nicolae Grigorescu. Atunci când el era un tinerel zugrav de icoane de șaptesprezece ani, mâna lui, pe care n’o călăuzise nici învățătura, nici sfaturile, a înfățișat cu o deplină siguranță, în preajma sfinților stâlciți ai bizantinismului corcit de dăunăzi, scena Izvorului Tămăduirii: Maica Domnului de sus, sfinții de lângă dânsa, cutare chip de Împărat bătrân sau de femeie prezic un maestru[29].

Vechimea trăiește în zidurile de apărare și de locuință care ascundeau biserica de la început. Un mare turn ca acela de la biserica din Câmpulung păzește spre București: în el vor fi fost de atâtea ori străjeri la apropierea Turcilor sau în timpuri când se mișcau hoții în aceste păduri care sânt cele, vestite, ale Vlăsiei. De la el pornește clădirea, cu două caturi: cel de jos are arcade de piatră, cel de sus își sprijină arcurile pe bețișoare înegrite ca în cerdacele de demult.

Erau odată cinci sute de călugări aici, și dincolo de gratiile de fier ale fereștilor trăia o viață de adevărată credință, de adevărată mustrare a cugetului și une ori de adevărată muncă a minții, căci aice, de pe la 1780 înainte, când Căldărușanii s’au îndreptat după povețele lui Paisie Rusul, reformatorul din Moldova, s’au scris și s’au tălmăcit, de Macarie și de alții, multe cărți, în limbi felurite. Acum vre-o patruzeci de bieți călugări nevolnici, și unii dintre dânșii desgustător de murdari, rătăcesc prin întunerecul încăperilor goale, având de tovarăși câni flămânzi, Țigani vagabonzi și pisici sălbatece[30]. Ei merg și ucum la slujba de zi și cea de noapte, dar gândul lor fuge la gazetele din București mai mult decât la ceasloave. Marea clădire care cuprindea pe frați la masa lor împreună, e pustie. Adevărata viață e aceia a rândunelelor negre care-și au cuiburile supt arcade și taie văzduhul, neprecurmat, cu trupurile lor supțiratece și cu strigătele lor ascuțite.

Drumul spre Țigănești trece prin marea comună Lipia-Bojdani, vestită prin răzvrătiri. Locuitorii, împrăștiați prin mai multe sate, sânt atâția câți ar face cinste cutărui oraș de provincie; numărul lor n’ar fi mai mic decât 10 000. Între gospodării, multe înfățișează o căsuță în mijlocul buruienii care crește an de an de la sine și nu folosește nimănui. Ici și colo însă, pământul e lucrat pentru sămănături. Mai pretutindene e o bună orânduială curată. Locuitorii cari stau în cerdacul primăriei arată, așa cum li-a mers vestea, hotărîți și dârji.

Ceva mai departe, un pod peste o gârliță duce la un adevărat colț de raiu: flori, pomi roditori, stupi și o casă de țară acoperită cu șovar, peste păreții de pământ ai căreia, mai înalți decât de obiceiu și mai încăpători, se cațără sfârcurile verzi ale zorelelor. Din dumbrăvile apropiate răsună cântări, calde ca soarele de amiazi, și zborul harnic al albinelor e risipit pretutindene. Un funcționar bucureștean la pensie a întemeiat această oasă de civilisație foarte înaintată, de care se depărtează încă prea mult casele satului vecin. Prin locuri ca acestea se face bogăția care înfrumusețează și duce înainte țara.

11. În margenea Snagovului[modifică]

Satul Turbați, așezat aproape de Snagov, era altă dată pe moșia, foarte întinsă, a vechii mănăstiri, care începuse a strânge pământuri încă din veacul al XIV-lea. Atunci, cu bogăția sa mare, cu zidurile sale puternice, cu mulțimea de călugări ce roiau în chilii, cu cărturăria și tipografia mănăstirească, Snagovul era puternic față de sătuceanul ce-i era supus. Astăzi lucrurile s’au schimbat. Satele locului, de la Izvorani, — unde sânt izvoarele, pănă la Coadă și la Fund, abia se țin dintr’o zi pe alta, din plata arendașului bălții și din vânzarea peștelui prin părțile vecine; în case neîngrădite stau laolaltă Români și urmași ai Țigănimii egumenului. Iar Turbații sânt un sal mare și înstărit, unul din cele mai bune ale țării. La intrare chiar, ai o mare biserică nouă, făcută cu banii sătenilor de bătrânul preot, fiu și tată de preoți, care, cu barba-i albă și părul cu totul negru, e o înfățișare originală. Apoi încep gospodăriile, care nu iese la stradă, ci sânt despărțite de dânsa printr’o curte, care e și aici părăginită. Locuințile au măcar două încăperi, frumoase cerdace de lemn, și prin ușa deschisă se vede marele horn bine văruit. Pe alocurea, sânt livezi mari, cu mulți salcâmi vechi ce se amestecă între pomi. Și drumurile sânt pline de copacii cu lemnul tare și crengile presărate cu ghimpi cornoși. Între gardurile de lemn, foarte bune, cărări șerpuiesc într’un Ținut de lină idilă.

La școală se face alegerea, în folosul unui om de afaceri îmbogățit, care învârte lucrurile supt partidul său. La una din cârciume se desfășură hora, în care stau prinși de mână flăcăi în haine albastre cu găitane și pantaloni largi, — vechiul port orășenesc, și fete pieptănate și îmbrăcate întocmai ca la oraș. Supt adăpostul salcâmilor, s’a oprit o căruță de Țigani: bărbatul, răzimat de casa-i călătoare, trage din ciubuc, femeia diretică, iar fata, în fustă roșie, leagănă încet dănciucul mărunțel, care e prins într’o plapomă veche și atârnă printr’o funie de doi copaci bătrâni.

La capăt e vechiul schit al Turbaților, prefăcut astăzi într’o bisericuță de cimitir, sau, cum se zice pe aici: chimitir. Din mijlocul crucilor de lemn înegrite, cu forme noduroase și schiloade, din mijlocul mormintelor proaspete, pe care mai freamătă crengile încărcate cu hârtiuțe și panglici, se ridică ziduri joase, făcute, vădit, după modelul Snagovului, de egumenul Rafail de prin 1780 și de stareța maicilor de aici, care avea pănă atunci numai o bisericuță de lemn, clădită de oarecari Voevozi ai vremilor bune.

Și aici sânt chenare de cărămizi cu vârful scos în afară, sânt firide, — sus, dar nu și jos —, sânt ciubuce. A fost și un pridvor, care se stricase, și în locul căruia preotul a făcut o oblojeală urîtă de scânduri, care strică toată fațada. Pentru a da mai ieften impresia pe care o dau la Snagov cărămizile amestecate cu tencuiala împietrită, s’au zugrăvit aici pe tencuială linii roșii în legături armonioase.

Înlăuntru, e întunerec și goliciune. Abia se zăresc urâtele chipuri încoronate, cu ochii bulbucați, care ar închipui pe cei d’intăiu întemeietori domnești. Pentru părintele ca și pentru alții, moșneagul bărbos ar fi Mihai Viteazul, iar femeia din partea stângă, Doamna Stanca. Firește, închipuiri.

Mai găsesc unele cărți de la Rafail. Mai vechi nu sânt, nu puteau fi. Minunata Evanghelie legată cu plăci de argint aurit, pe care iese în relief sfinți și flori, Evanghelie păstrată la biserica nouă, e mutată de la Snagov, căreia i-o dăruise, pe la 1750, marele boier cu pofte de Domnie Constantin Dudescu.

Și într’aceasta deci satul mic a moștenit mănăstirea cea mare, culegând odoarele care se desfăceau din sărăcia acesteia.

12. Snagovul.[modifică]

Nu trece multă vreme, și vederea se deschide asupra unui lac, pe care păduri vechi îl mărgenesc de o parte. Apele de oțel albăstriu se înfioară de vânt, prelingând malul buruienos al unui ostrov rotund. Din el se ridică, printre cărămizi și pietre risipite de mâna vremii, care se joacă ironic cu clădirile trecătoare ale oamenilor, un turn puternic, pe care anii l-au scrijelat adânc cu dungi de ruină. Dintre aceleași dărâmături se ivește armonioasă și clară o biserică. E mică, precum sânt mici toate clădirile sfinte ale vechimii noastre, menite să strângă la un loc pe credincioșii unui sat sau ai unei singure mahalale puțin locuite. Șiruri de stâlpi împart în trei spațiul cel îngust al lăcașului. Minunate picturi din cea d’intăiu jumătate a veacului al XVI-lea acopăr zidurile: pe lângă marile icoane ale Adormirii Vovedeniei. Intrarea în biserică, — de și se spune că a fost cel d’intăiu hram —, ni înfățișează de două ori, la dreapta pronaosului și pe fața de către altar a vechiului părete despărțitor, pe Mircea Ciobanul și familia lui, în care deosebești pe Chiajna, — nu femeia strașnică din nuvela lui Odobescu, ci o față rotundă, tânără, cu păr bălan, sămănând cu Ștefan-cel-Mare, bunicul.

Aceasta a fost biserică de mănăstire, și călugării vor fi încăput numai bine în cuprinsul ei întunecat, care miroase acum a muced și mort, a țărână și a mormânt. Mai de mult, forma era o cruce, al cării mâner îl alcătuia un pridvor cu stâlpi rotunzi; un singur turn se ridica înaintea punctului unde se umflă în dreapta și în stânga absidele căptușite cu strane. Podoaba o făceau două rânduri de ocnițe: cele de jos, lunguiețe, întregi, cele de sus în arcuri, în turn, ele mergeau de sus pănă jos, coprinzând în boltirea lor ferestuicele înguste, ca niște mari sprincene încondeiate de-asupra unor ochi mărunței.

Cine a fost ctitorul d’intăiu al celei mai vechi din cele trei biserici de aice nu se poate spune, dar de sigur că un om din veacul al XIV-lea, care în Țara-Românească, ca și în Moldova, a dat operele de arhitectură religioase cele mai frumoase în spațiul cel mai mic, și fără îndoială și lucrurile cele mai originale ale meșteșugului clădirii la Români. Piatra de pomenire a întemeietorului a căzut, s’a distrus, dacă nu va fi zidită undeva în încurcăturile reparațiilor de mai tărziu[31]. Cronica țării scrie însă așa: „ Vlad-Vodă Țepeș, Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire de la Snagov”. Țepeș a putut fi ctitor aici ca și Matei Basarab la Căldărușani, ducând mai departe ceia ce altul începuse; căci mănăstirea capătă daruri încă de la înaintașul său Dan fiul lui Mircea. Ziditorul cel vechiu pare a fi un boier sau Domnul însuși, încă supt Mircea. Locul era bun și pentru apărare, când se ridicau podurile și năvălitorii fară luntri, după fuga pescarilor mănăstirii, se găsiau înaintea zidurilor înalte și groase pe piatra cărora se linciuriau apele line, cu funduri adânci și mâloase. Poate că aici s’au adăpostit boieroaicele și copiii când Sultanul Mohammed al II-lea însuși a venit să vadă ce viteji cresc pe acest pământ sălbatec.

Dacă Țepeș a stat aici, și sângele a trebuit să curgă, sângele care era pentru sufletul acesta tiran ca un vechiu vin ce încălzește inima și iuțește mersul gândurilor. Așezată lângă București, mănăstirea a primit din când în când trupuri de boieri mari, fiind socotită ca un loc de îngropare ales. Astfel se odihniră aici pe rând, — lângă vechii boieri din vremea lui Neagoe: Pârvul din Craiova, Marele-Vornic, și Logofătul Ioan, ajuns prin pocăință un smerit monah, — cu ajutorul calăilor lui Mircea Ciobanul și lui Alexandru, fiul acestuia, toți fiii lui Dragomir Postelnicul și ai soției lui, Marga. După uciderea celui d’intăiu, mama cuprinsă de durere părăsi plăcerile zădarnice ale lumii și îmbrăcă veșnicul doliu al călugăriei, numindu-se de-acum înainte monahia Eufrosina. Ea se îngriji ca fiecare dintre copiii ei iubiți să fie acoperit după datină cu o piatră frumos săpată, în care i se pomenia fără niciun fel de plângere chipul morții. Apoi cândva, — căci pe groapa ei n’a lăsat să i se însemne clipa plecării către ai săi, pe cari-i doria de mult —, bătrâna călugăriță muri zimbind, căci i se va fi părut că zărește prin negurile sfârșitului omenesc strălucirea întâlnirii voioase cu fiii cosiți în tinereța lor plină de îndrăzneală. Ea se culcă la picioarele celor patru morți tineri, ca o slugă care e gata să se deștepte și să ajute pe acel ce sufere, și lespedea ei supțire, îngustă pomenește numai că acolo se odihnește în sfârșii o „mamă plină de durere pănă la moarte”, o mamă ai cării patru fii au fost tăiați, și o călugăriță[32].

Câteva zile după uciderea Turcilor din București, Mihai Viteazul îmbogăți și el cu un trup descăpăținat gropnița Snagovului. Oamenii domnești aduseră la mănăstire rămășițile sângerânde ale lui Dima, fost Stolnic supt Ștefan-Vodă Surdul și trădător față de Domnul cel nou.

Apoi liniște se făcu în țară, și mănăstirea nu mai primi astfel de daruri domnești. Ea îmbătrânise puțin, din timpurile lui Mircea pănă în acelea ale lui Matei Basarab, care-i dădu o rivală în Căldărușani, care fusese pănă atunci numai un schit în mijlocul șesului. Clădirea tragică a lui Țepeș și a lui Mircea Ciobanul, mândra mănăstire domnească, pentru care se culesese dijma pe atâtea moșii și se pusese de o parte banii vămii de la Prahova și vămii din Brăila, văzu trecând aiurea norocul ocrotirii și al daniilor.

Veni însă o zi când Snagovul, care primise pe morții ce căzuseră aiurea de urgia domnească, fu însăși locul unui omor din porunca stăpânitorului. Grigore-Vodă Ghica bănuia pe Postelnicul Constantin Cantacuzino, om bătrân de vre-o șaptezeci de ani, vestit de bogat, de învățat și de bun, că-i sapă Domnia. Dărăbanții veniră noaptea de-l ridicară din așternut, într’o Sâmbătă spre Duminecă. Un rădvan duse pe prins între arme la Snagov, unde luntrea mănăstirii îl primi pentru a-l trece spre moarte. Moșneagul ascultă a doua zi liturghia căzut în genunchi, ca unul care știa pe ce drum se află și ce aproape-i este sosirea. El își mărturisi păcatele și primi împărtășania înaintea altarului care nu mai păstrează nimic din comorile de artă din vremuri. Acolo unde astăzi florile galbene bogate în raze se bucură de fericirea primăverii calde, se ridicau zidurile în care călugării își aveau chiliile, iar oaspeții odăi de primire de care-și aduceau aminte cu recunoștință. Ele închideau o curte pietruită, în care se aflau cele două bisericuțe ale Bunei Vestiri și Adormirii Maicii Domnului[33], precum și trapezăria. Când se făcu sara, în apropierea cinei, la care el nu mai era să iea parte, Marele-Postelnic fu zugrumat de un stâlp, la 20 Decembre 1662; ștreangul se strânse și albul cap căzu pe piept, pe când clopotele din turnuri sunau rugăciunea morților.

Sicriul fu așezat în biserică supt lespezile căreia se odihniau jertfele Domnilor celor vechi, trădătorii din alte timpuri și cei ce muriseră de jalea morții lor. O fată de Domn, Ilinca, soția bătrână a bătrânului Postelnic, și toți fiii ei, șase la număr, căpătară voia să-și iea mortul. În acest loc îngust au stat ei câteși șase, lângă tatăl culcat pe perna somnului fără tulburare și lângă maica plecată în genunche. Îi vezi parcă, pe lespezi, de-asupra oaselor fără capete: Drăghici, menit morții de ciumă, Șerban, care era să fie Domn și să moară tânăr, cu bănuieli de otrăvire, Constantin, care era să fie și el zugrumat, la cele Șapte Turnuri din Constantantinopol, Mihai, al cărui cap ușuratec va cădea în Adrianopol, de aceiași urgie turcească, Matei și Iordachi, cari fură culeși încă în floare, de o moarte bună, care zimbește tinerilor ca o iubită. Și luntri trec apoi pe lac, ducând spre malul de sus, către Ploești, către mănăstirea Mărgineni, sicriul acoperit cu stofe scumpe și alaiul de îngropare.

Câte nu se schimbă înaintea zidurilor neînțelegătoare! încă treizeci de ani, și Snagovul cernii de atâtea amintiri e acum un roiu de harnice albine. Un străin a venit de departe, de foarte departe, unde stânci spintecă pământul și se azvârl izvoare despletite, cu țăndări de piatră în apa lor nebună, unde nu sânt zări întinse, de verde dulce și aur curat supt cerul albastru, unde lacul nu se zbate de mulțămire între trestiile înalte. Antim din Ivir era un meșter de predică, un meșter de scrisoare, un meșter de tipar, un meșter de zugrăveală, un suflet curat și o voință neobosită. Constantin Brâncoveanu, acel Domn strălucit prin binefacerile sale, l-a primit ca pe un trimes ceresc și i-a dat pe mâni Snagovul. Totul se schimbă în cuprinsul și între hotarele mănăstirii: pământul dădu mai mult, oamenii își făcură mai deplin datoria, iar, mai bine decât toți, Antim însuși. În chiliile sale, buchile frumoase, zugrăvite și turnate de dânsul, se așezară în tipare și însemnară pe hârtie cărți pentru slujbă, cărți pentru îndreptarea vieții. Uite acolo unde se sorește șopârla verde peste cărămizile calde, va fi stat adese ori într’un jeț căruia tot el îi va fi adaus săpături alese, părintele, privind apusul răsfrânt în apa liniștită. Cina s’a mântuit, călugării închiși în chilii se pregătesc de odihna care va fi prea răpede întreruptă de slujba tainică a miezului nopții; argații mână pe malul din față vitele care se întorc la adăpost, cu un prelung ragăt de chemare; chiuiturile lor își răspund de la o cărare la alta. Printre sălcii se ridică fumul albastru al mămăligii de sară, și un caval răsună de la stână. Soarele a trecut de pragul care pentru noi e noaptea, și razele lui din urmă, roșii în cer, se îndulcesc trandafirii în apa lacului pașnic. Antim privește cu ochi umezi această frumuseță care-i prinde sufletul întreg, sufletul lui de poet, cu multe răsunete; el se ridică și face semnul crucii spre mulțămire și binecuvântare.

Antim ajunse Mitropolit și luă cu dânsul zilele cele bune ale Snagovului. Și această străveche mănăstire ajunse pe mâna călugărilor greci. Locuitorii ei se împuținară, fiindcă hrana lor nu trebuia să scadă veniturile Locurilor Sfinte; chiliile se ruinară, biserica tot așa, pănă ce se repară într’un chip care părea nepotrivit înainte de ultimele descoperiri și constatări.

Acea fiică bună a stoarcerii prin călugării greci care a fost secularisarea, duse lucrul mai departe. În locul hoțului în mantie de arhiereu, venit ca să simtă plăcerile pântecelui și mulțămirea grămezilor de aur, veni acum hoțul în uniformă de pușcăriaș, închis ca să-și ispășească păcatele printr’un traiu de pedeapsă. Un pod mișcător uni malurile pentru nevoile închisorii: odată el lăsă în adâncuri un convoiu întreg din ei, pe care lanțurile-l traseră la fund: crucea de lemn de pe malul din față arată unde stau, iertați acum, cei pe cari oamenii, cari nu pot ierta, îi pedepsiră. Biserica mai cuprindea odoarele vechi: ele au fost luate însă când ruina amenința să se surpe asupra preotului și credincioșilor. Zidurile din prejur avură o soartă și mai rea: închisoarea se strămută aiurea, și clădirea pe care ea o pângărise se dădu la pământ. Reparația Snagovului s’a făcut dăunăzi de așezământul nou al Casei Bisericii: înlăuntru și pe lături însă pustietatea, care moștenește pe toți, n’a fost încă scoasă din drepturile ei.

Satul Snagovului făcea parte odinioară din stăpânirile întinse ale mănăstirii: astăzi locuitorii lui se hrănesc greu din munca pescuitului, la care li s’au alipit câtva timp și Lipoveni, aduși de la gurile Dunării, oaspeți nu tocmai iubiți pentru acei ce din neam în neam au vânat balta aici. Ca și lacul din Căldărușani, și acesta ascunde pești de mai multe feluri și raci foarte gustoși, cari, în partea locului, se mănâncă, nu numai fierți, ci și fripți, puindu-li-se spinarea pe grătar[34]. Lacul e, ca toată vechea moșie snagoveană, a Statului și e căutat în antreprisă.

Îndată ești în șoseaua ce duce la Țigănești. Satul, foarte mare și risipit, se vede după puțină vreme pe largul șes verde, în care grâiele acum, în April, încep a unduia mătăsos.

Înaintea noastră vine alergând, ca la un atac, o ceată de soldați în haine de vară, fără arme și cu bidoanele de tinichea în mână: ei se îndreaptă spre puțul cu cumpănă, de al cărui lanț de fier atârnă donița ce se scoboară în adânc. Alte grupuri ostășești sânt risipite pe șosea. În curți se văd piramide de arme. Câte un leat pașnic stă pe prispă între moșnegii casei, cari-i erau străini pănă acum zece minute, și vorbește cu ei cum li-ar vorbi lui taică-său și maică-sa de acasă. Alții ajută la focurile care pâlpâie în groapă, supt cazanul în care fierbe mămăliga pentru unul mai mult, un Român, un frate și, zic cei de-acasă cu milă, un soldat. Lângă un gard de nuiele, un chipeș ofițer blond înoadă un sfat cu o fetiță din sat în haine albe ca zăpada: fata stă dreaptă ca o statuie și urmărește cu luare aminte, dar fără neplăcere, cu un zimbet poate în colțul gurii, complimentele de la oraș, care se ascultă, dar nu se cred.

Îndată întri în pădure, o veche pădure de mănăstirea pe care a cruțat-o secularisarea. Soarele se lasă spre asfințit, și în desișul de trunchiuri înalte e o tăcere… Huruitul roatelor, câte un cuvânt schimbat răsună clar și prelung. În dreapta și în stânga privirea se oprește în pânza străvezie, însuflețită de lumină, a verdelui tânăr, pe unde străbate numai ici și colo câte o săgeată de rază roșie, pe care veșnicul arcaș o aruncă în urmă, plecând.

De la o vreme, pădurea se preface într’un parc neasămănat: se văd alei prunduite, bănci. Câteva căsuțe în stil elvețian, foarte cochete, se înalță în stânga: ele formează administrația unui ocol silvic. Puține învârtituri de roată încă, și drumul merge acum între căsuțe gospodărești, acoperite cu solzi înegriți de șindilă, având ferești mari, cerdace și pridvoare de sticlă, iar, în față, meri înfloriți și sumedenie de flori, în straturi și în tufișuri înalte, care toate slujesc în această clipă liturghia de arome a serii. Cunosc acest fel de case și astfel de grădini: în ele și între ele am copilărit în Moldova mea rămasă în urmă. Dar acolo, la acest ceas de vorbă potolită, ca înaintea cuiva foarte mare, de care te sfiești să ți se audă glasul, sânt în cerdace și în grădini stăpâne de case, și fete mari, și copii. Aici nu se vede nimeni, de și perdelele sânt date în lături ca să nu se piardă nimic din ceia ce poate aduce drumul. Numai un biet copil rahitic, sucit în toate încheieturile oaselor sale, privește către desfășurarea trăsurilor.

Sântem în fața mănăstirii Țigănești, și în căsuțele acelea, așa de pașnice la înfățișare, dar în care de atâtea ori fierb și intrigi și păreri de rău și chiar, se spune, une ori, moravuri care cer îndreptarea, stau maice.

Pentru dânsele nu sânt ca pentru călugări ziduri înalte, roiul de piatră străbătut de nenumărate chilii. Fiecare gospodină ține să-și aibă gospodăria ei, și în largul arc ce încunjură biserica nouă, și înoită încă, se orânduiesc, în curți mărunte, cu grădinița în față, așezări călugărești curate ca floarea ce le încunjură. Altele sânt de sigur sămănate pe de lături. În fund, se vede câmpul cu desăvârșire șes, fără modâlcile de movile prin care trece drumul Căldărușanilor și al Colintinei. Și lacul lipsește aici, și numai o mlaștină năpădită de rogoz taie drumul la spatele căsuțelor: o podișcă de scânduri înguste duce drumeții de țară, cari se strecură unul după altul, pe când undiți încearcă sărăcia apei noroioase.

Țigăneștii nu povestesc nimic: frumoasa clădire cu două rânduri care primește oaspeții e ridicată abia pe vremea, priincioasă pentru mănăstirile neînchinate, a Regulamentului Organic. Biserica nu se deosebește prin nimic de atâtea altele, e foarte bine ținută de femeile închinate lui Dumnezeu, și turnul de lemn, — căci bolțile sânt prea rău făcute ca să poată primi altă încoronare, — e văpsit cu îngrijire.

Intru la slujba de dimineață a Duminecii. Biserica se înfățișează veselă, cu atâta aur pe catapiteasmă, pe icoane, pe greoaiele cadre de stuc în care ele sânt așezate, pe odăjdii, cu atâta aur viu care năvălește pe ferestuice și se joacă une ori pe fruntea sau pe bărbia albă a unei maice îngenunchiate. Stranele și lespezile de jos sânt acoperite de chipuri îmbodolite în postav negru, cu faldurii nelămuriți. Mai mult chipuri puhave sau costelive de bătrâne cu ochii morți, înlăcrămați; maicile mai tinere par să fi părăsit lumea fiindcă ea nu putea să li dea fericirea unei gospodării, și în anume ochi adânci de fată săracă și fără noroc se și vede o părere de rău. Chipurile liniștite de madonă fără vrâstă, obișnuite în mănăstirile Apusului, lipsesc aproape cu totul aici: eu am văzut una singură, care avea obrajii trandafirii supt bruma celor patruzeci de ani, vorba foarte aleasă, ca a unei înalte doamne, și glasul ca de argint. Corurile sânt rele, și în nepotrivirea glasurilor domnește acela, obosit și răgușit, al bătrânelor.

Pe șosea, între grâne tinere, pe un șes ca o apă, cu fața de un verde fraged, umed, luminos, spre Periș. Satul se vede îndată, și-i străbatem lunga stradă, bine aliniată. Perișul e moșie a Coroanei, și urmele unei bune administrații se văd în toate. Casele sânt împrejmuite și împodobite. În această zi de Duminecă răsar din uși, în cerdacele umbroase, femei și fete ca acelea din mahalalele unui oraș în desvoltare. Iată acum hora, pe care o îndeamnă doi Țigani, cu vioara și dibla, care strigă pătimaș și bâzâie, ca un bas de albine. În lumină, hora lovește pământul, și dintr’un nou avânt ușor se duce mai departe: cosițe bălaie se amestecă în mulțimea cosițelor negre și fotele scânteie de bucurie din toți fluturii lor de aur; femei cu copii de mână, fără nicio găteală și cu capu’mbrobodit, se uită cu jind de departe la ispita prin care oamenii se aduc spre împlinirea nevoilor mari ale vieții, pe când câte o codană căreia nu i-a venit ceasul să se prindă în danț aruncă pe furiș o căutătură și se strecoară iute cu piciorușele goale, ducându-și cofa la fântână.

Perișul e gară, și peste puțin ești iarăși la București.

13. Spre Gherghița.[modifică]

De la Periș prin grâiele catifelate, prin lanurile înalte cât omul, de secară țepoasă, de orzuri aplecate supt greutatea spicelor pletoase, de rapiță albăstrie, scuturată de podoaba aurului șters al florilor, — la hanul de la Țigănești. În stânga, e pădurea mare, deasă, cuib al sutelor de privighetori, care nu mai știu acuma ce e ziuă și ce e noapte și în umbra adâncă a frunzelor, în aroma îmbătătoare a salcâmilor dulci, a teilor cu suflări de smirnă, cântă o patimă ce parcă se avântă nesățioasă spre moarte și urmărește totuși veșnica strecurare mai departe a vieților. Albastru limpede și soare potolit, care se ivește mai mult ca să strălucească, ca să deștepte puterile de viață de pretutindeni, pe care nu le topește și nu le seacă. Un soare de zimbet într’un cer de nevinovăție nesfârșită.

La București se vor fi grămădind astăzi să vadă care cal scump fuge mai iute decât altul, la București se vor fi gătind de parada cea mare a visitelor și a Șoselei adecă „rochia mea e mai frumoasă decât rochia ta” —, la București se vor fi cetind la umbră cărți proaste în limbi străine, despre iubiri bolnave și păcătoase.

Pe oamenii de acolo uu-i poate chema această mare strălucire curată, care-ți premenește sufletul pentru săptămâni întregi. Mulți nici n’or fi știind că este. Nicio trăsură de acelea corecte, neagră, lustruită, cu oameni bățoși și pe capră și înlăuntru. Prin desimile sălbatec de frumoase în care luptă să se întreacă toate, dar toate florile primăverii, busuiocelul vânăt, albastra miere a ursului, strugureii de aur, aglicele, clopoțeii și câte altele, flori mari triumfale, flori mici care par un strop de sânge întunecat, prin buștenii de măcieși albi, trandafirii, roșii ca focul, prin această dumnezeiască sămănătură de colori și mirosuri, — asupra cărora se zbat fluturii albi, cei d’intăiu ai anului tânăr, — nu se joacă nicăiri frumoșii copii șubrezi, ținuți la o parte de atingerile cu oamenii și de atingerile cu această lume mare, nemărgenită.

Sânt aceste rânduri o plângere în felul acelora pe care le înălțau scriitorii unui vechiu veac ușuratec, veacul al XVIII-lea, când blăstămau orașele și chemau lumea la țară, la țară… unde nu fuseseră nici cântăreții cari o proslăviau? Nu, nu aceasta, ci numai încă odată constatarea unei înstrăinări fără leac, înstrăinarea față de neam și față de țară, adâncă necunoaștere, desăvârșită neînțelegere a acelor multe lucruri frumoase și bune care se găsesc și în unul și în cealaltă.

Noi unii, cei cari stăm în trăsurica veche, dar foarte curată, a moșneguțului slab, țăran din Periș, cu căciula mare, plete sure și port alb de vară, noi cei cari înaintăm încetinel, potrivit cu silințile a trei călușei rău hrăniți și prinși cu funii în loc de hamuri, noi aceștia cari n’avem niciun gând de „societate”, ci trecem numai printre marile căruțe cu covergi, trase de boi pitici și în care e clădit un neam întreg mergând „la lucru”, noi ne simțim foarte fericiți.

De și e Duminecă, și ieri a fost marea serbătoare a tuturor Linelor și Ilenelor, hanul din răscruce, pe care-l știu bine acum, nu prea are oaspeți. Acesta nu e un ținut de bețivi și nu sânt pe aici „pierdevară”. Stau numai supt umbrar câțiva băiețași, doi Țigani foarte frumoși și un Român îndrăzneț, care nu mă lasă să-i ieau chipul decât cu țigara în gură, pe când Țiganii, sfioși de cârâituri, după ce se ascund prin toate ungherele, se învoiesc a sta pe loc pentru cinci bani. Și atunci stau drepți, serioși în ochii lor adânci supt genele lungi arcate, serioși în trupurile lor slabe, învelite cu zdrențe, care sânt așa de multe și de felurite, încât par o horbotă ciudată alcătuită pentru haina de triumf a unui Împărat al calicilor.

Drept înainte mergi spre lacul cel lung și minunat de albastru, spre lacul trestiilor mari și racilor gustoși ai mănăstirii răsărite din apă ca o minune ce nu poate să ție decât o singură noapte de farmec. Pe acolo te duci la Snagov.

În stânga, e Ialomița, largă, cufundată în adânc, gălbuie de mâluri lutoase, apă nestatornică, șerpuind în cercuri mari peste nesfârșita câmpie de roadă. O trecem pe un mare pod vechiu, lângă care se lucrează la altul de o lume întreagă de fierari și de muncitori, adăpostiți prin încăperile dintr’o curte întinsă, plină cu tot felul de drugi de șine. Sântem și mai departe pe șoseaua netedă care duce la Ploești.

O urmăm pănă la un alt han de drumul mare, care-și razimă coperișul de tablă roșie pe tot felul de pari și de sprijinitori, înfățișându-se de departe ca o namilă de vechi ramuri cârligate. Lângă dânsul biserica nouă din Gorgota își desfășoară turnulețele de lemn pe margenea unui pâlc de pădure.

Cotim la dreapta prin pământurile Coroanei, cu păduri bine tinute și de aproape îngrijite, cu nesfârșite alei de salcâmi, ale căror crengi împovărate lasă să cadă ca un omăt leneș florile albe, lăptoase, de care sânt pline drumurile și cu care se amestecă albul fluturilor strânși pe margenea neagră a lăculețelor de ploaie. „Și aici și aici tot Coroana”, zice badea, care e, ca un Perișan ce este, cunoscător al măririlor și a văzut și pe „regele cel bătrân” și pe „regele cel mic” și pe „regina” și se va fi minunat și el, ca și cutare preot, care-mi vorbia de petrecerile acestui colț de pământ, când miniștri și cei mai strașnici oameni de la oraș au prins a vorbi „în limba dumnealor” (aici era vorba de franțuzește, dar „limba dumnealor” există și atunci când cred că vorbesc românește).

Iată, de la cutare fântână din drum, între copaci, fântână încunjurată cu crăci și în care se coboară cu o mișcare gingașă ușoara ciutură de lemn vechiu, iată acum un sat de toată frumuseță. E mâncat tot de verdeață, de verdeața salcâmilor și a marilor nuci vânjoși și a altor pomi și a bălăriilor trufașe și a grădiniților, ce se văd ici și colo. Toate curțile sânt încinse cu garduri bune de răchită. Casele au supt stuhul bine păturii, supt tabla roșie, păreți albi, pe cari mâna gospodinei a făcut din tencuială tot felul de roate, de chipuri, de cadre. Câte una a dat pe de-asupra cu var albăstriu, pe când cele mai multe au și zugrăvit în colori tari, bine potrivite. Sânt astfel stele albastre cu câte un colț roșu, sânt oameni și păuni vineți, la zugrăvirea cărora s’a înlăturat tot ce e amănunt, lăsându-se numai șerpuiala liniilor decorative.

În fiecare curte, pe prispe, în fân, în cară ce se încarcă, în cuptoare împrejmuite cu răchită, se văd oale. Unele sânt smălțuite, peste tot sau numai în parte, în picături. Sânt oale obișnuite, care se vând cu „cinci parale”, când sânt de cele mijlocii, și cu „un ban”, când sânt mai încăpătoare; dar alte oale au fost croite după frumoase tipare vechi, cu linii de amfore antice, pe care ochiul le urmează cu plăcere. Fiecare-și are numele, și aici s’ar putea cerceta cu folos despre vechiul meșteșug al olăriei românești, căci din moși și strămoși în acest sat cuprins și vesel se lucrează la pregătirea pământului pentru vase, la învârtirea lui pe roata olarului, la coptul lutului pănă se rumenește, la acoperirea lui cu coaja strălucitoare a smalțului galben, vânăt și verde. De aceia se vor fi pricepând și nevestele să tragă dungile de împodobire în tencuială și să potrivească văpseaua pe păreții pregătiți astfel. De aceia în acest sat de meșteri și în cele vecine, care cearcă une ori și ele acest meșteșug, e atâta cuviință și omenie la fiecare: toți, pănă și frumoșii bătrâni înceți, spun „bună ziua” drumețului, pe care sânt gala să-l ajute la orice nevoie și la orice dorință, și d’inaintea porților, unde stau pe margenea șanțurile înflorite, se ridică femeile cu fețe senine, gătite de Duminecă în cămăși ca laptele și în catrințe ca florile.

— Cum se chiamă satul ăsta?

— I se zice la Poligraf.

— La… Potigraf?

— Da, așa.

Așa-i, într’adevăr, Potigraf. Toate satele de prin prejur știu de Potigraf. Dacă ai nevoie de oală, de strachină, apoi ți se spune că ai greșit locul, întrebând la dânșii: „De astea, domnule, sânt la Potigraf. Aici nu e la Potigraf”. Și se știe care anume din meșterii Potigrafului face cutare fel de oale.

Sânt și nume urîte prin aceste părți. Chiar lângă Snagov se înșiră, cu o biserică din vremea lui Mihai Viteazul, Turbații. Mai încoace, pe unde sântem noi, se ascund Ciumații. Dar drept în calea noastră spre Gherghița sânt tot nume frumoase sau istorice pentru satele care au fost sămănate odată în mijlocul huceagurilor din lunca Ialomiței. Din Curcubeu dăm în Balta Doamnei, unde pescari domnești vânau peștele pentru „gospojda”[35], Balta Turcului, cumpărată cine știe când de vre unul din cei câțiva Turci așezați în țară.

După ce am ieșit și din casele puține ale acestui sat, iarăși câmpia ialomițeană, — județul însă e al Prahovei, — se desfășură cu mănunchiurile ei de flori și cu bogăția de roadă înaltă. În această zi de serbătoare nu e ca pe șoseaua care duce necontenit de la munte lucrători pentru bielșugul șesului. Nici căruțele cu covergi, nici drumeți răzleți. Fiecare sat se odihnește acum pentru dânsul și, curând după îmbucătura de la amiazi, vor începe petrecerile, tot numai pentru dânsul, după vechea datină. Nu e altă mișcare decât a norilor ce se strâng pe margeni pentru trăsnetele și șivoaiele obișnuite în spre seară, decât valul de mătasă argintie ce trece peste creștetele holdelor la ușoara atingere a vântului, decât zburătăcirea fluturilor albi, însetați de drumuri lungi, și picurarea florii de salcâm ce moare. Departe, se văd șoproane pentru adăpostirea plugarilor. Vite pasc în câte un colț ce se adâncește între sămănături. Tocmai în fund înainte se văd iarăși, albăstrind slab, munții.

Acum sântem la „ferma Gherghița”: șiruri de hemeiu cățărat sus pe prăjini groase, lăptărie, hambare, o insulă de copereminte roșii în oceanul verde. Apoi prin întinderile strălucite ale acestuia ne îndreptăm spre sat, care e colo, unde arborii stufoși întind supt albastru o dungă întunecată în curmezișul drumului.

Domni au stal aici, coborându-se din Târgoviște, în veacul al XV-lea. Era și un loc potrivit pentru priviglierea oștilor, pentru apărarea țării. La Gherghița, în acest punct de supt muncele, se întâlnește valea Dâmboviței cu valea Ialomiței, din care venim. Mai sus ceva e Cricovul. De la Târgoviște chiar, de la Buzău, din Moldova pe aici trecea calea veche către București, cea mai nouă dintre capitale. Deci se pecetluiră hrisoave ce purtau însemnarea: „din Scaunul Domniei noastre din Gherghița». Roși de țară, grănicerii cei de demult, și-au avut aici cetele. Mulți printre căpeteniile lor erau boieri. Și pe urma Domnului veniră, și stătură apoi pănă tărziu în veacul al XVIII-lea, dar tot mai puțini, mai săraci, tot mai țărani, negustorii de la casele de cărămidă cu tarabe de lemn: Greci, Sârbi, Sași.

Acuma „Coroana” își are clădiri de administrație și de primire și tot ce mai trebuie unei mari gospodării moderne (și chiar ce nu trebuie, căci am văzut pe o masă, — îmi permit a pârî d-lui I. Kalinderu acest abus —, o murdară revistă bucureșteană, pe care niciun om cinstit n’o poate ținea în casă). Locuitorii, vre-o opt sute, cu toate cătunele: și Velicioaia și Ungurenii, cuprind câteva strădițe cu casele rari și fără multă îngrijire. Târgul de odinioară nu e astăzi măcar un sat mare, un sat de frunte.

Dar amintirea trecutului n’a perit cu totul din mințile acestor oameni săraci cari n’au niciun meșteșug, cari-și arendează la cârciumari și alți stăpâni ai cametei bucățelele de pământ și trăiesc numai de pe urma „Coroanei», de la care primesc și așteaptă totul. Întrăm într’o curte, unde a fost așezată o cruce găsită în ogor, pe care au cioplit-o pe vremea lui Matei Basarab Căpitanul Lăpădat și fiul său Neagul. Gospodarul a pus-o cu îngrijire la loc bun și o păzește cu scumpătate. El și-a scris pe partea goală a crucii pomelnicul. Nevasta lui ne primește cu oarecare conștiință că la dânsa nu e o casă de rând. Și după câteva clipe soțul ei aleargă înaintea noastră ca să ni arăte o diplomă de la Bibescu-Vodă, în care se recunoaște că tatăl său a fost moșnean sau, cum scrie acolo, spre marea bucurie a omului nostru: „boier de neam”.

În calea spre biserica din Ungureni, trecem pe la una din cârciume, unde se face horă. Foarte frumoasă priveliștea oamenilor frumoși, sănătoși, senini, curați fără osebire. Aici e rasă românească, din cea mai bună și mai sigură.

Portul pare amestecat: nici tocmai ca la șes, nici ca sus, în munte, dar nimeni printre cei ce au venit la danț nu e nevrednic de dânsul. Unele fete păstrează câte ceva din vechea datină de îmbrăcăminte, dar cele mai multe și-au pus rochii de oraș, podoabe tot de acolo, ba s’au și pudrat; despre aceia însă tot sânt frumoase, și acelea care știu mai bine aceasta se desfac din rând și privesc mândru trecerea drumeților străini.

Asta e însă hora cea d’intăiu. În calălalt capăt al satului s’a început hora a doua, unde vin oameni ceva mai săraci. Țiganii joacă de-o parte (și se poate să nu fie Țigani unde a fost Domnul și boierii?). Dar și Țiganii sânt tot oameni din sat: ei fac hora a treia. Iar cea de-a patra e făcută pentru cei mai desprețuiți, — „adunăturile” venite din toată lumea.

Toate bisericile sânt prefăcute, adecă stricate, și lotuși sânt vechi pe acest pământ istoric. Cea de lângă Administrație a fost sfințită într’o lună de Maiu ca aceasta, acum două sute de ani în capăt; un căpitan de Roși a înălțat-o pe vremea Brâncoveanului. Biserica lui Matei Basarab însuși a fost întăiu o ruină, apoi sătenii au făcut-o din nou, prin veacul al XVIII-lea, îngustând-o cu mult și înlăturându-i marele pridvor deschis, pe stâlpi. Pisania rămăsese însă de-asupra ușii, și se mai vedea și alta, pusă de ispravnicul care a îngrijit clădirea, — firește tot un căpitan. Dăunăzi s’a făcut însă o reparație pestriță și împopoțonată, cu zugrăveală nouă: inscripția cea mare a fost prinsă în zid, iar cea mică a căzut la pământ. Se zice că de curând s’ar fi luat hotărîrea de a se ispăși acest păcat printr’o nouă reparație, care ar scoate la lumină ce ar mai fi rămas din vechime.

În sfârșit, în fund, unde se așezaseră fugarii din Ardeal, Ungurenii, — bătrânii tot își mai aduc aminte de această obârșie, — s’a făcut o bisericuță de lemn, după chipul celor de cărămidă de atunci, în anul 1793. Și ea e rău întreținută.

Părintele din sat e un Gherghițean de baștină, neam de neamul lui tot din Gherghița. Bătrân, frumos, cu ochii albaștri și barba albă, bogată. Tocmai se întorcea de la congresul Băncilor rurale, ce s’a ținut la Bacău, și nu mai poate de bucurie.

E adevărat că n’a găsit hanuri creștine decât unde i s’a pus în mână o lingură de lemn, „cum nu le țin aici nici Țiganii”, e adevărat iarăși că a dat peste atâta jidovime, speriată de oaspeții români, încât s’a scârbit rău. Când și când n’a înțeles moldovenește și s’a uimit dacă în loc de „nițel porumb” i s’a spus „o lecuță de popușoiu», dar bucuria tovarășilor, frumuseță caldă a cuvântărilor nu-i vor ieși din minte. Și mai ales alaiul lui Ștefan-Vodă și a lui Țepeș… „Calul alb, frumos, el în haine scumpe, bălan, cu plete lungi, mândru… Ce, Domnule, pot să zic că am văzut și eu pe Ștefan-Vodă!”

Ne întoarcem spre Crivina, stație mai apropiată decât Perișul. Cu un leu mai mult decât ne învoisem, moșul primește să ne ducă acolo.

În dreapta, în stânga, a plouat potop, din norii surii, apăsători, cari se strânseseră într’o clipă, mânați de vânturi ale înălțimilor, pe care noi nu le simțim. Aici n’au căzut decât puține picături, care ne închiseseră în biserica lui Matei-Vodă.

— N’o să plouă, Domnule; aci la noi nu plouă. Așa e blăstămată Gherghița. O să spunem și „Coroanei”, să știe.

Și aflăm că, atunci când s’a dat pământuri sătenilor, ei n’au vrut să le iea pe lunca Ialomiței, cum hotărîse egumenul de atunci. El s’a supus cererii lor, dar, la plecare, fiind în trăsură, a legat cerurile de-asupra Gherghiței.

Și, de atunci, aici nu mai plouă.

La Gherghița, nu, dar pe drumul nostru din când în când se răpède o bură iute, care gonește fluturi și păsări și face să fugă prin șanțuri câte un ariciu cu ghimpii ca sulițile.

De unde lăsăm drumul Perișului, — aici suspină moșul, care vede că întârzie și zice încet: „Uite pe aici aș merge eu la Periș”!, — e o uimire ce sate și ce case sânt, de la care ni vin înainte pe drumul larg fetele îmbujorate de danț —, hora, dar și… „Țarina” —, flăcăii mergând solid, încet și câte un „leat” scăpat o clipă pe acasă. Nu se poate un sat mai rânduit, mai îngrădit, — cu răchită, dar și cu frumoase uluce de lemn săpate —, un sat mai cuprins și mai mulțămit decât Gorgota. Visul nostru al tuturor celor ce n’au inimă numai pentru ei, pentru așezămintele și orașele lor, e îndeplinit aice. Tocmai se mântuie petrecerea de Duminecă, tocmai se despart cunoștințile, prieteniile și iubirile, ușa se deschide în păretele alb fără o pată; ocolul primește vitele mari, frumoase, ce se întorc încet de la pajiștea înflorită, aplecându-și capetele cu coarnele lungi ca ale cerbilor. E o nemărgenită pace senină.

Aproape tot așa și la Crivina, unde au trecut, — sau au fosl mai de demult, — aceleași datini bune. Cine dintre călătorii acceleratului care nu se oprește la căsuța cu însemnarea „Crivina” știe ce comoară de bună viață românească se ascunde aici?

La gară, băiețași curați, frumoși și cuminți vând sparanghel sălbatec, cules de pe câmp în această zi slobodă, și buchete de aglică și de soc alb cu floricelele mici, așa de puternic mirositoare. Trenul vine plin de escursioniști beți, cari nu se mai pot răcori și de femei ușoare care zbiară cântece proaste, cu accent evreiesc.

no match[modifică]


  1. O gară nouă, modernă, luminoasă și aerată, dar fără caracter monumental, s’a ridicat pe urmă (1939).
  2. Dispărute în epoca tracțiunii mecanice (1939).
  3. S’a adaus frumuseță Șoselei Jianu și noul cartier creat supt primarii din urmă, de la d. Donescu la generalul Dombrovschi (1939).
  4. S’a adaus marile clădiri din fund (1939)
  5. Acum Pensionul Moteanu, Călugărițile, prin grija noastră de a ni crește străin copiii, au un palat aiurea (1906).
  6. A putut fi salvată și e un Museu al orașului (1939).
  7. Și-au schimbat proprietarii (1939). V. și cartea mea, Istoria Bucureștilor, 1939.
  8. Menit peirii, ridicându-se în loc altă clădire (1939).
  9. Frumos refăcută de directorul Bunescu (1939)
  10. Noile prefaceri au înlăturat-o în sfârșit (1939).
  11. Înlocuit de mărețele construcții noi, după focul care-i cuprinsese partea principală (1939).
  12. Și aici, în fața Palatului, betonul armat și-a ridicat un monument, de aceiași lipsă de stil și de gust: Palatul Telegrafului și Telefoanelor (1916).
  13. Senatul a fost mutat pe Bulevardul Elisabeta (1939).
  14. Dărâmată de atunci, dar nu înlocuită. Un loc viran deschis binevoitor privirilor publicului se răsfață în locul ei (1916). E întrebuințat pentru mici exposiții (1939).
  15. Vechile cămăruțe umbroase, cu puțina lor solemnitate stângaciu improvisată, au fost dărâmate dăunăzi pentru a face loc unei enorme clădiri de piatră care pornește de jos din vale prin substrucții de risipă pentru a-și odihni frontul, somptuos și banal, în față cu păreții elegantei Mitropolii vechi. Înlăuntru asfixia fisică e în proporție cu asfixia morală (1916).
  16. Aici s’a lărgit și împodobit, la 1932, aleia ce duce la Mitropolie și la Camera Deputaților (1932). Palatul metropolitan a fost adaus, fără mult gust (1939).
  17. O reparație a fost începută și lăsată în drum, — aici ca și aiurea (1916). A fost terminată apoi de Comisiunea Monumentelor Istorice. — Pentru toate v. lucrarea recentă: N. Iorga, Istoria Bucureștilor, 1939.
  18. Azi curățite și legate între ele (1939).
  19. S’a făcut și se face din inițiativa regelui Carol al II-lea (1939).
  20. Fundamentale reparații se fac azi (1939).
  21. Acum inginerii români, cari au ridicat de-asupra apelor frumoasa biserică de la Rebegești, a Crețuleștilor, au făcut Bucureștilor o cingătoare albastră de ape line.
  22. A fost reparată cuminte și a cuprins mormântul fiului celui mai mic al reginei Maria (1939).
  23. Azi cu gust reîntregit de soții George Valentin și Marta Bibescu (1939).
  24. V. mai jos descrierea lor.
  25. Astăzi e tipografie și gimnasiu monahal (1939).
  26. Și ele mai părăsite acum (1916).
  27. Opera de refacere s’a întins și aici (1939).
  28. Și acuma s’a așternut o nouă reparație odioasă, cu pictură în uleiu și adaus barbar la însăși cinstita pisanie artistică a lui Matei-Vodă (1916).
  29. Acuma, în micul Museu, Grigorescu e represintat prin mai multe icoane (1939).
  30. Se zice că o reformă ar fi intervenit (1916). Astăzi buna disciplină a părintelui egumen Atanasie Dincă, om tânăr, de înaltă cultură și nobile scopuri, tinde a da altă viață mănăstirii.
  31. S’a găsit o piatră; ea trebuie să fi fost pusă în amintirea reparației de Brâncoveanu.
  32. La o reparație care a înzestrat ostrovul și cu o ridiculă și nelocuită casă de preot, cărămida care rostia atâta durere s’a distrus ori s’a furat! (1916.)
  33. Dar vezi, mai sus, observațiile despre pictură. Mărturia e a lui Pavel din Alep, la jumătatea veacului al XVI-lea. O piatră adusă de aiurea în biserica de acum, arată că la 1588 Mitropolitul Serafim a făcut biserica Bunei Vestiri. Dar piatra lui de mormânt se află acum dincoace.
  34. De mult, scursorile fabricilor vecine au otrăvit apa, devenită stearpă. Nu știu ce urmări va avea în această privință „asanarea” la care se lucrează astăzi (1939).
  35. Acolo, o bisericuță de lemn, interesantă.