Reflexiuni conservatoare

Jump to navigation Jump to search
←← Junimiștii și conservatorii Reflexiuni conservatoare
de Ion Luca Caragiale
Iarăși programul →→
Gazeta poporului, an I, 1895, nr. 227, 8/20 noiembrie, p. 1. Editorial nesemnat


Fost-a vreun conservator la întrunirea liberală de dumi­necă? Cînd zicem „conservator”, vrem să înțelegem un băr­bat serios, nu vreun băiat „sarcastic”. Dacă a fost și dacă are înțelegerea întreagă, trebuie să fi ieșit de acolo cu su­fletul cuprins de cea mai adîncă mîhnire.

În adevăr, rar s-a arătat într-un mod așa de covîrșitor forța morală, popularitatea și puterea numerică a unui partid.

Toate micile notițe de mai mult sau mai puțin prost gust, toate fisele de consolație ale gazetelor opozante, nu vor avea alt efect decît să mîhnească și mai adînc pe con­servatorul nostru.

În zadar sarcasticele pene de gîște îi vor cînta: – n-ai grijă, boierule; în întrunirea adversarilor dumitale nu erau decît „șalvaragii cu pingele groase și cu palmele de acioaie!”

Boierul are să le răspunză, dacă are mintea limpede, așa:

„Eu știu, amice, că vrei să mă mîngîi – e o datorie pentru dumneata să-mi spui neadevăruri și știu că o faci din dragoste. Însă eu nu te pot crede, fiindcă am văzut, și eu, pe mine, n-am de ce să mă mint. Și mie-mi sunt antipatici șalvaragii, și încă la mine antipatia aceasta nu poate fi bănuită de nesinceritate; la mine această pornire este naturală. Nu pot suferi pe șalvaragii, pentru că eu sunt boier și ei sunt de neam prost.

Însă, cu toată antipatia mea, dînșii au onorabile voturi în colegiile I și II. Astfel, deși, cînd e vorba să stau la giumbușuri, te prefer pe d-ta, cînd e vorba să facem politică, trebuie numaidecît să mă gîndesc la dînșii. Nu-i pot su­feri, și ei în schimb mă disprețuiesc; dar disprețul pe care mi-l aruncă în schimbul antipatiei mele mă costă mai scump decît mă pot mîngîia sarcasmele dumitale la adresa lor.

Dumneata, domnule publicist, care, la dreptul vorbind, ești ieșit din aceleași rînduri sociale ca și acei șalvaragii, trebuie să înțelegi, cu toată maniera d-tale de ocazie, că acest schimb de repugnanțe are cauze și rădăcini mult mai depărtate decît luptele de actualitate. Între mine, fecior de boier, și între d-ta, fecior de negustoraș or mic slujbaș, învoieli pot mijloci oricînd, dragoste niciodată. Aceasta pur și simplu pentru că instinctiv, înțelegem fiecare că ne sun­tem dușmani, deși deocamdată d-ta, din nevoi individuale, stai alături de mine; înțelegem că, în urma unor lupte de vremuri, eu sunt astăzi biruitul și d-ta biruitorul, după ce eu te-am fost strivit atîta vreme. Eu nu te pot, prin urmare, iubi, și d-ta ai tot dreptul să mă disprețuiești.

În această bătălie de veacuri, eu, ca om cu minte, nu pot considera meetingul liberal decît ca o luptă, în care mi s-a dovedit încă o dată cît sunt eu de slab azi față cu falangele voastre, și cît de puține speranțe mai pot formula în alte forțe decît în acele falange.

Căci dacă ași fi văzut numai șalvaragii acolo, nu ași fi fost așa de zdrobit. Am mai văzut și pe rudele, pe copiii și amicii lor: ingineri, medici, avocați, comercianți, indus­triali, publiciști ca dumneata – poate nu atît de sarcastici, dar foarte numeroși și mai ales foarte serioși. Am văzut în fine o societate întreagă muncitoare și cultă, reprezentată cu dignitate în toate ramurile de activitate onestă.

Pentru aceea sunt mîhnit, și toate giumbușurile d-tale nu mă pot mîngîia; pentru că văd că, cu toată repugnanța mea ereditară, trebuie să mă duc să dau aristocratica mea mînă cu „palmele de acioaie” ale șalvaragiilor, dacă voi să mai iau parte la viața politică a țării mele; sau, dacă acea repugnanță este cu totul îndărătnică, să mă retrag cu totul în viața privată, unde să gîndesc cu regret la sărmana vreme veche, cînd tată-meu n-avea nevoie de votul șalvaragiului, unchiul d-tale, pentru a fi stăpînul mai mult sau mai puțin binevoitor al familiei dv. întregi.”

Iată ce trebuie să cugete orice conservator cu mintea întreagă, după întrunirea noastră de duminică.