Profile literare/M. Guyau
Omul, căruia aparține acest nume, întrunește în el trei mari individualități intelectuale: filosof, estetician și poet. Moartea îl răpi la trei-zeci și trei de ani!... Și pe când la această vîrstă, alții abia întrevăd orizonturile depărtate ale gloriei, el este deja ajuns pe o culme înaltă de nemurire, către care privesc cu respect și adorațiune o lume vastă de admiratori.
In adevăr, Guyau, — ca și Taine, ca și Renan, ca și Henri Béyle, și alții din același familie de cugetători profunzi și sensibili, — are astă-zi, chiar printre cititorii români, adevărați adoratori, cari îi citesc și îi gustă operile cu un nesațiu nepotolit. Profesorii de cursuri superioare liceale îl recunosc ca unul dintre cel mai științifici esteticianl, și multe din teoriile sale asupra artei sunt expuse elevilor cu o putere de convingere sugestivă. Tinerii cari se ocupă serios cu literatura îl ridică mal presus de mulți filoxofii moderni ; iar cei cari i-au v6zut portretul, în fruntea uneia din scrierile sale postume, — chip de blond cu doi ochi par'că ar fi de femele : dulci și melancolici; cu frunte lată, peste care ar pluti nu știu ce abur invizibil de viscugetare, — acela, — și aici poale mărturisesc un simțiment mal mult personal, — simnt o durere adâncă pentru aceste capete geniale consumate așa de timpuriu de propiul lor geniu.
D-l Alfred Fouillée, — amicul și comentatorul său, — ne spune într'o schiță biografică despre dânsul că, pană în cele din urmă momente, păstrase seninătatea de suflet a unul martir în fața morței. Această resignație este una din teoriile sale asupra vieței, — un fel de pavăză mal puternică în potriva loviturilor pe cari ți le dă soarta și oamenii. Fără resignațiune, omul devine un revoltat, un desnădăjduit, sau un pesimist. Vom vedea că acesta este unul din fondurile principale ale poeziilor sale asupra cărora încerc să notez câte-va impresiunî și reflexii.
Vom vorbi dar numai de Guyau, poetul.
Toate versurile sale se coprind într'un volum de 200 de pagini, sub titlul simplu: *Vers d'un philosophe».
Guyau este un poet cugetător, un poet filosof, — ca și Sully Prudhomme, ca și M-me Louise Ackermann, ca și Eminescu, la noi. El vrea, mal înainte de toate, poetul să fie om. Jongleorii și scamatorii de rime sunătoare, de versuri miraculoase, ca Theodore de Banville, Gauthier sau toți acel artificiali nebuloși cari se numesc decadenți, îl sunt cu desăvârșire nesuferiți și nu le îngăduie în templul poeziei nici un altar, pe care să 'și jertfească prinoasele religiunei lor artistice.
Adeverata poezie are ca fond : cugetările și simțirile adânc cugetate și simțite ; iar forma nu trebuie să fie de cât expresiunea lor justă și logică. «Simțul cel mal profund aparține adese-ori cuvintelor celor mal simple». Când deschidem dar volumul de versuri al acestui poet, trebuie să găsim o oră bună de liniște și atențiune a mințeî. Guyau nu este poetul care să ne încânte cu câte-va strofe gingașe, ușurele; să ne omoare puțină vreme cu câte-va delicioase armonii de versuri, — cum buneoară ar fi la noi Teodor Șerbănescu, Matilda Poni sau alții. Pe Guyau îl citim ca să cugetăm, ca să filosofăm.
Alt-fel, la ce bun zadarnica muncă a versurilor?
Quel est donc ce caprice étrange, ô ma pensée,
De quitter tout à. coup les grands chemins ouverts,
Et de venir ainsi, palpitante et froissée,
T'enfermer dans un vers ?
Care e această iresistibilă putere ? Tot el ve va răspunde:
Serais-je donc moins libre avec toi, Poésie,
Si je m'abandonnais sur ton sein sans retour ?
Une chose ressemble à ta douce harmonie:
Je crois que c'est l'amour!
Dinaintea marelor probleme omenești, creerul cugetă de o potrivă cu inima.
Poetul a cercetat adese-ori misterul nesfârșit, ce învălue universul ca o poveste vecinie turburătoare de minți. Creerul lui a fost dureros si neobosit preocupat. Dar în același timp
....du sombre infini j'ai senti quelque chose
Entrer en me blessant dans mon coeur enivré!
Inima a fost și ea pătrunsă.
Pe lângă această sensibilitate fină și vibratoare, un spirit de analiză pătrunzător, desăvîrșește personalitatea psihică a lui Guyau. Fenomenele eului omenesc, ca și fenomenele naturei și societăței, ating cugetarea lui, îi impresionează simțirea, reflectându-le prin prizma clară a cercetărei analitice.
Vede o copilă jucându-se cu păpușea și închipuindu-și că e mama ei. Iluziune de copil.... iluziune de om.... același lucru. Toți avem nevoie de aceasta dulce amăgitoare! Fără iluzii, viața n'ar avea sens, sau n'ar fi. Se înșeală acei cari cred că au pierdut toate iluziile. Nici o dată ele nu se pierd toate. Rămân tot-d'auna într'un colț ascuns al sufletului câte-va, uitate, de cari poate nu ne dăm seamă, dar cari ne țin de viață, or cât de amară ni se pare. Frica de moarte nu mi-o esplic de cât prin legătura aceasta dintre viață si iluzii. Fără iluzii s'ar muri așa de lezne....
Ce quit fait la grandeur de notre pâle terre,
Globe éteint au hasard dans les cieux emporté,
C'est qu'elle est le seul coin du mode oú l'on espére.
Dar ce rămân în urmă, din tot ce am cugetat, ce-am simțit, ce-am lucrat, ce-am sperat?.... Ce lăsăm în acest gol întunecos și depărtat al trecutului? Amintirile!.... Viața n'are poate nici un farmec mai trist, mai dureros și mai divin, de cât amintirile. Această aducere aminte, când vagă, când clară, de zilele noastre duse pentru tot d'auna in haosul vremei, are nu știu ce parfum de melancolie, venit de departe, ce'ți umple une-ori ochii de lacrămi și sufletul de un sfîșietor regret.
Poetul a analizat acest adânc simțimânt omenesc într'una din cele mai frumoase bucăți ale sale: «Le pasée».
Nous ne pouvons penser le temps sans en soufrir.
En se sentant durer, l'homme se sent mourir....
Și în altă parte, revăzându-și locurile copilăriei, se simte înmărmurit în fața unei pierderi pe cari tocmai acolo o înțelege:
C'était moi-même, hé1as, moi que j'avais perdu.
Oh! comme j'étais loin!....
Iluziunea și amintirile sunt două din puternicile farmece ale vieței. Dar viitorul? Viitorul cu necunoscutul său, cu aspirațiunile sale, cu vecinicul său «mâine»?
L'avenir fait pour moi tout le prix de la vie.
Ce vor zice pesimiștii? Ei cari sau se afundă în poetizările false ale trecutului, — ca Eminescu; sau nu văd nici un mijloc de scăpare, ridică din umeri și rostesc cuvintele «să desprețuim viața», — ca Leopardi; — sau azvîrle țipete de revoltă unei Dumnezeiri fictive, — ca M-me Ackermann, — sau visează la distrugerea totală a omenirei, — ca Hartmann. Ce vor zice ei, citind acest vers simplu, dar bărbătesc și sincer?
Le bonheur le plus doux est celui qu'on espère.
Guyau nu e un pesimist. Natura cu frumusețea ei eternă și nepăsătoare îl împresionează și îl atrage; zărind un uvrier onest și muncitor, după o zi de oboseală, rezemându-și capul de sânul unei femei bună și dulce, cugetă la fericirile și bucuriile ce le poate gusta omul din iubire. Rar o cugetare neagră, sau un reflex palid de scepticism îi întunecă mintea. Poezia lui întreagă este însă înfășurată de o melancolie ușoară și dulce, fără care versurile lui ar avea aierul unor cântece vesele și banale.
Volumul lui Guyau trebuie să ocupe într'o bibliotecă, — cum zice așa de admirabil Jules Lemaitre, — «le coin des sages et des consolateurs».