Sari la conținut

Profile literare/Ioan Nenițescu

Théodore de Banville Profile literare de Traian Demetrescu
Ioan Nenițescu
Mihail Cogălniceanu
Ioan Nenițescu

Mă plimbam într'o zi pe câmp, la țară. Măreția și singurătatea Naturei îmi păreau ca acele femei bune și înțelepte cari te atrag cu zîmbetul curat al prieteniei. Reveneam, curmat de învingeri, din lupta vecinică cu decepțiile și nevoile vieței, și căutam într'un colț de Natură mângâierea iluziilor pierdute. Pentru mine Natura nu este eterna nepăsătoare a lui Alfred de Vigny, care rămâne rece și mai presus de durerile omenești. Mie mi s'a părut tot-d'auna că există o intimă simpatie între Natură și inima omului. Cei fericiți vor zări cerul zîmbindu-le; celor triști li se vor părea că luna e mal palidă și melancolică. Soarele prăfuia o pulbere de raze arzătoare. Câmpul era plin de flori, — flori simple, modeste și singuratice. Printre ele se ivea, cu coloarea lui roșie, macul, — floarea care impresiona atât de mult pe poetul Lenau.

In apropiere se afla un crâng stufos, din care venea o răcoare vagă și adormitoare ca farmecul unor visuri albastre. Se auzeau trilurile vesele ale paserilor, și, din când în când, monosilabele duioase ale cucului.

Era peste tot ceva dulce și melancolic „comme un amour de blonde”; ceva în care ar fi fost amestecat culori, parfum și armonii din Lamartine, Musset si Eminescu.

De-odată însă, colțul acesta fericit de Natură e spintecat de răgetul strident al unul măgar, care păștea în apropiere de crâng. Fu par'că un țipăt de trâmbiță într'un concert de vioare. Și nu știu cum, măgarul acesta îmi făcu impresia unui... poet patriot.

La noi, coarda patriotismului a vibrat un șir îndelung de ani. Toți poeții noștri din epoca trecută au jertfit zeului Marte cele mal zgomotoase simfonii cari puteau să nască din aceste strune. Dintre toate aceste poezii patriotice astăzi însă n'au rămas de cât „Legendele” lui Bolintineanu.

In timpul rezbelului româno-turc (1877- 1878) poezia patriotică atinse paroxismul, în tocmai ca și la Francezi, când avu loc resbelul franco-prusian. Ori-ce bun român se credea dator să cânte vitejia „dorobanțului”, în ale cărei vine toți puneau să curgă numai „sânge roman”. Ce a remas din toate? Poate: Sergentul și Penes Curcanul de Vasile Alexandri.

Să ne lămurim puțin acest fapt. In general, poeților patriotici le lipsesc două din cele mal principale facultăți ale unui adeverat poet: imaginațiunea și sensibilitatea. Odele și poemele patriotice le veți găsi întocmite din fonduri banale, îmbrăcate în cea mai seacă și comună formă a versurilor. Dacă ai citit, spre pildă. Puii de lei al D-lui loan Nenițescu, cunoști pe toți cei-l'alți trubaduri ai patriei. Nu voesc să zic că în volumul D-lui Nenițescu nu se poate face o mică deosebire asupra câtor-va bucăți care au un farmec original; dar prisosul nu este de cât aceiași temă despicată într'un număr infinit de variante.

Dacă însă Legendele istorice sau Sergentul și Peneș Curcanul vor păstra tot-d'a-una caracterul unor poeme epice de o rară frumusețe, este că autorii lor au avut imaginație și sensibilitate. Și acestor cuvinte le dau adevăratul lor înțeles literar și psihologic.

Toate acele tablouri din Legendele lui Bolintineanu au un aspect de măreție gravă și profetică. Ele uimesc, entusiasmează, conțin une-ori profunde reflexiuni filosofice și câte o dată au un farmec trist. (Cum ar fi „Cea din urmă noapte a lui Mihat Viteazu”). Eu cred că numele poetului din Bolintin va fi transmis posterităței numai grație acestor Legende, incomparabile în literatura noastră. Din ele, personalitatea lui reese în deplina ei strălucire de originalitate. Muma lui Ștefan cel Mare, Mircea și Solii, Daniel Sihastru, și altele încă, sunt adevărate capete de operă.

Aceleași judecăți se pot face și asupra celor două poeme patriotice ale lui Alexandri.

In Peneș Curcanul este o strofă nespus de mișcătoare în simplitatea ei:

 
Copii, aduceți un urcior
De apă de subt stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Și jalea mea adâncă....
Ah! ochii'mi sunt plini de schintei
Și mult cumplit mă doare,
Când mă gândesc la frații mei
Cu toți pieriți în floare!

Acești poeți patriotici sunt excepționali. Afară de aceasta, Bolintineanu și Alexandri au trăit într'o epocă deosebită de a noastră. Atunci patriotismul, entusiasmul erau ca un element chimic în aierul ce se respira subt cerul României. Patria noastră urmărea un vis, se trezea subt înfiorările renașterei naționale. Și era natural ca Bolintineanu să profetizeze că

Viitor de aur țara noastră are;

iar Alexandri să spue că nimic în lume nu este mal scump de cât

.....o moarte de viteaz!

Astăzi însă, poeții patrioți, fără imaginațiune și sensibilitate, îmi par ridiculi și banali. In vremurile noastre, când visăm că civilisațiunea, într'un timp apropiat, va distruge războaiele sălbatice, tronurile și armatele; când eroismul de stindarde și de tobe ne lasă reci, sau ne provoacă hohote sarcastice, fără îndoială că Puii de Lei al D-lui Nenițescu nu poate fi de cât o operă didactică.

Dar chiar în acest sens eu judec că urmează să facem rezerve. Iubirea de patrie se poate inspira copiilor nu numai prin poezii patriotice, ci prin alte mijloace ale educațiunei mult mal binefăcătoare. In tot cazul, asemenea scrieri, pentru mine, nu sunt opere de cugetare, de simțire, de artă.

Vorbesc de D-nu Nenițescu pentru că D-sa îmi pare figura cea mai caracteristică a poetului patriotic modern. Iar tăcerea desăvîrșită ce s'a făcut asupra Puilor de lei, îmi vine s'o iau ca o elocintă apreciere a publicului nostru.