Profile literare/Théodore de Banville

Sari la navigare Sari la căutare
Ion Gherea Profile literare de Traian Demetrescu
Théodore de Banville
Ioan Nenițescu


Théodore de Banville

Il était charmant! ne spune Anatole France despre poetul care a „murit tînăr la 68 de ani”. Cuvîntul acesta se desprinde ca un ecou produs de întreaga armonie a versurilor, isvorîte din sufletul poetului ca o muzică dulce, ușoară și veselă, — un fel de voluptate intelectuală, gustată cu delicu, pe drumul anevoios și trist al vieței.

Este un fel de filosofie de temperament, care constă în a privi lumea printr'o prizmă artificială a imaginațiunei, ce resfrânge o lumină trandafirie sau albastră peste aspectele sumbre ale ființelor și lucrurilor. Ași numi această filosofie o înșelare de sine conștientă, o iluzie a sufletului, despre care ce ne pasă că e falșe, dacă ea ne dă amăgirea cea mai poetică, cea mai bine-făcătoare a vieței!

Voepcke spunea într'o zi lui Taine aceste vorbe: „Mi-a plăcut tot d'auna să î iau viața prin partea ei poetică”. Marele cugetător mărturisește că vorbele acestea i-au produs o impresie ciudată.

Dacă medităm puțin asupra lor și dacă ne vom reaminti că filosoful Caro își esplica optimismul și pesimismul ca simple particularități de temperament, firește că va urma să vedem intimul izvor de unde a pornit toată poezia plăcută, senină si vibratoare a „celui din urmă romantic și primului parnasian, Théodore de Banviile”.

Poetul era un optimist, care avea ceva din naivitatea și gingășia inspiraților antici; de și, une-ori, o cută de scepticism părea că brăzdează fruntea lui, pe care n'o adâncea nici odată în prăpăstiile gândirei.

              .....să culegem roze,

zice unul din versurile sale, și acest vers cât e de simplu și cât pare de banal nal, dar nu știu cum îmbărbătează inima, și încântă, ca un zîmbet dulce de femeie, care ar minți. Poetul ne îndeamnă „să culegem roze”; îndemnul lui e bun și nobil, dar câți ne vom încrede în această expansiune de adoleșcent, — câți din noi, care cunoaștem ce se culege mai la fie-ce pas înaintat pe drumul către moarte ?!....

Fericirea, adese-ori, o creăm, sau mal bine zis, ne-o întocmim în lumea năuntrică a sensibilitățel, a imaginațiunei noastre. Pentru unii oameni delicați, subtili, deosebiți de grămada oamenilor comuni, viața mal mult se visează de cât se trăiește. In această visare se simte un deliciu rafinat, o beție exalată din opiul visurilor. Pentru el, viața nu este „un accident între două neante”, iar „farmecul de a muri”, de care a fost însetat nefericitul Leopardi, îi va înfiora ca un vânt rece de cimitir. In viață sunt culori, armonii, parfumuri, mișcare, vibrații; în moarte: liniște, frig și întuneric etern....

Și Théodore de Banville a iubit viața! Moartea răpindu'l instantaneu, par'că știa că o agonie de câte-va ore ar fi șters de pe figura cadavrului seninătatea marmoreană a unei statui, despre care ne vorbesc cei cari au văzut pe poet culcat sub coperământul catafalcului.

Ast-fel fiind poetul, versurile lui nu puteau fi de cât ceia-ce sunt: o simfonie de raze, de sonorități, de culori, de parfum, de suavitate, de farmec, de tot ce produce zîmbiri și suspine de mulțumire.

Poetul n'a plâns, nu s'a lamentat nici o dată în versurile sale. El n'are nici o înrudire cu familia acelor poeți cugetători și triști, în cari intră sensibilul și filosoful Sully Prudhomme; pesimistul, refugiat în seninele contemplațiunl estetice, Leconte de Lisle; budistul Jean Lahor; revoltata prometee, M-me Louise Ackermann, etc. Poetul „nu prea ia viața în serios”, cum zice Renan; această viață la a cărei distrugere au visat atât de sumbru toți discipolii lui Schopenhauer, și care rămâne puternică și eternă ca și moartea, ca și iubirea. S'a zis de multe ori că viața este un teatru: unii jucăm roluri de dramă, alții roluri de comedie. Théodore de Banville a fost un clovn. A rîs și a făcut pe alții să rîdă. Și vă asigur, iubiți cititori, că aceasta este, adese-ori, cel mal plăcut rol în viață.

Vorbele, în poesie mai ales, servesc să ne exprime idei și simțiri. Théodore de Banville a găsit că din vorbe se poate face mal lezne muzică. El a dat vocalelor o armonie, o figură, cum zice Armand Silvestre.

Versurile acestui poet nu te vor pune pe gânduri și nu'ți vor mișca simțirea. Amant al formei, el a cizelat cuvintele cu o măestrie aproape unică. Nimeni ca el n'a avut darul să acopere chiar banalități subt forme de versuri sculpturale.. Théodore de Banville îți face impresia unui Michel Ange al cuvintelor.

Poetul dă o mare însemnătate rimelor. Intr'un mic tratat de versificațiune, el afirmă că fără rimă bogată nu există poezie. Și atât de departe duce această adorațiune de rime, în cât isbutește adese-ori să facă din ele calambururi cu o agilitate uimitoare. M-me Daudet, delicata impresionistă, mărturisește că în artă îi plac originalitățile chiar căutate. De netăgăduit, că forma versurilor este o artă grea și frumoasă. Ea are poezia ei întocmită din sonorități și culoare. Dar o formă, ori cât de corectă, lipsită de adevărata poezie a cugetărei și simțirei, rămâne o artă pentru rafinați și pentru o epocă.

Cu toate acestea, se observă cu surprindere că formele obscure și nebuloase ale decadenților găsesc admiratori în cea mal mare parte a tinerimel contimporane franceze. Eu văd în acest gust ceva maladiv, o nebunie de nervi care va rămâne în istoria literaturei franceze ca o manifestare intelectuală caracteristică sfîrșitulul de veac.

Théodore de Banviile, fără a fi un decadent, este însă un parnasian. El este o figură originală în cenaclul acestor amanți ai formei, și rămâne poetul vesel și plăcut, „clovnul” liric, care a fost tot-d'auna tînăr.