Profile literare/Alex. A. Sturza

Sari la navigare Sari la căutare
Emile Zola Profile literare
de Traian Demetrescu
Th. M. Stoenescu
Alex. A. Sturza
-----

Aud adese-ori zicându-se: X nu e poet; Z e scriitor mare; îmi place grozav Y; nu pot suferi pe cutare; iar toate aceste frimituri de aprecieri deșteaptă tot-d'auna în spiritul unui om atent complicata problemă a gustului în literatură.

Și atunci, nedumerit și curios, îți faci întrebarea: ce înțeles are în literatură, ca și în artă, cuvântul acesta: gust? E greu să te lămurești prin explicațiuni atât de clare în cât, în urmă, să poți afirma cu siguranță neîndoelnică ce sens, ce margini și mai ales ce se pote exprima prin gust.

Dupe părerea mea mea gustul nu este de cât cel mal intim simțimânt al plăcerei intelectuale, adese-ori, manifestându-se subt forma unei senzațiuni instinctive. In cele mai multe cazuri, un tablou sau o operă literară, fie cât de frumoase, dacă nu intră în cadrul gustului nostru, cu alte cuvinte dacă nu sunt așa după cum am fi voit să fie, tabloul sau opera literară ne displac, ne lasă reci, ba se întâmplă să ni se pară chiar urîte.

O lucrare literară, în afară de alte meniri sociale, morale sau psihologice, are și pe aceia de a produce o impresie de plăcere intelectuală. Un curs de geometrie poate să ne intereseze, dar să nu ne placă; în vreme ce un roman, o poezie, un tablou, trebuie, mai înainte de-a ne interesa, să ne placă. Ei bine, această plăcere a lucrărilor literare se adresează în prima linie gustului, și gustul e tot ce poate fi în lumea' asta mai variat și mai bizar.

Intr'un public care citește mult, dacă vei încerca să faci o anchetă a gustului, vei găsi lângă admiratorul poeziei brutale și de un dramatism retoric a lui Jean Richepin, pe înfocatul iubitor al poeziei lamartiniene, dulce, religioasă, cadențându-se molatic și vag, ca suprafața unui lac, într'o seară caldă de Septembre. Ici: un aprins adept al naturalismului, făcând din Zola un D-zeu al artei incomparabil; dincolo: o delictă cititoare a romanelor lui Octav Feuilet; mai departe: nervosul admirator al misticilor și nebuloșilor decadenți; alături: cititorul care ridică din umeri, cu mirare ironică, la auzul unui sonet cu înțeles obscur al unui simbolist, și rămâne într'un extaz de admirațiune când citește minunata poemă a lui Sully Prudhomm: „La revolte des fleurs”.

Firește că între gust și gust intră deosebiri însemnate de calitate. Un gust poate să fie mai rafinat de cât altul, mai distins, mai larg. Cu toate acestea, gustul are ca ceva caracteristic încăpățânarea lui părtinitoare, care nu primește de cât aceia-ce 'l satisface, înlăturând ca rău sau nefolositor, tot ce nu cade subt pofta sa. Ast-fel, dacă vei pune trei oameni cu gusturi diferite să'ți aprecieze o lucrare literară, veți auzi o discuție falșe, neînțeleasă și une-orî ridiculă. Și afară de aceasta, în cele mai dese cazuri, gustul nu relevează de cât o impresie ușoară, nehotărîtă, dar plăcută: un fel de amuzare a spiritului.

Dacă însă gustul ar române o simplă plăcere personala, lucrul s'ar mărgini la o chestie de puțină însemnătate. Se observă însă că nu rare-ori gustul începe a lua proporțiunile unei judecăți critice. A judeca operile literare numai prin gust, este a face critică greșită și cu totul părtinitoare. Un gust ales, un gust larg, este semnul distins al unui temperament de critic, considerat ca partea intuitivă a criticei. Gustul însă trebuie a fi tot-d'auna complectat prin partea științifică a criticei.

Aceste reflexiuni întocmea tema unei discuțiuni într'un cerc de tineri, unde se citise de curând poeziile franceze ale D-lui Alexandru A. Sturza, intitulate: „Les facettes”. Tînărul autor face parte dintre cei trei-patru poeți români cari scriu în limba franceză. De ce scriu în frunțuzește și nu în limba maternă, mulți se vor fi întrebând; dar faptul dovedește, înainte de toate, că autorii lor cred că o carte scrisă în graiul lui Voltaire este mal lesne respândită și citită.

Autorul acestui volum de poezii franceze mi se pare cel mai desăvîrșit tip al poetului prin imitație. Imi închipuiesc pe acest tînăr autor trăind în străinătate, într'o atmosferă literară bogată, citind cu pasiune pe toți poeții mari ai timpului și primind de la toți o înmagazinare de impresii, senzațiuni și idei. Această înmagazinare n'a rămas închisă în sufletul său, neștiută de nimeni, păstrată într'un colț misterios și intim, ea a avut nevoie de-a fi revărsată, ca o apă peste matcă, și această nevoie psihologică tînărul autor a concretizat'o în versuri. Ce s'a întâmplat însă? Materialul său poetic nu era de cât reflexul poeziilor mai de mult citite, nu era de cât ecoul slab al poeților citiți.

La câți poeți, prin imitațiune, n'a dat prilej să se ivească Bolintineanu?! Și astă-zi, câți poeți n'a produs poeziile lui Eminescu?! Imitațiunea în literatură ași putea-o numi un fel de ipnotizare involuntară, pe care o sugerează poeții mari.

Poeziile D-lui Alexandru Sturza amintesc pe cei mai mulți dintre poeții iluștrii ai Franței. Găsești într'însele sentimentalismul melancolic și impresionismul delicat al lui Paul Bourget; coloritul și cizelarea formei a lui Th. Gautihier; evocațiunea viziunilor antice ale sonetistulul José-Maria de Heredia; sensualismul maladiv și mistic al lui Baudelaire; etc.

D. Sturza îmi face impresia unei prisme amabile prin care s'au reflectat, — în mod palid, — atâți poeți distinși francezi. Si să se noteze că aici nu e vorba de simplă influență care une-ori poate avea înrîuriri bine-făcătoare. D. Sturza neavând un temperament, o personalitate originală de poet, a rămas mai mult un imitator, dar un imitator care nu poate fi considerat ca de cea mai comună speță. Evident că de aci se poate deduce că n'am mici un gust pentru imitatori. Insă gustul meu să complectează și prin judecata critică cu care voiesc să lămuresc că o imitațiune nu conține absolut nici o valoare literară. Imitatorii sunt adese-ori cei mai răi compromițători ai originalului. Din această cauză, mulți din romanțierii tineri francezi, încercând să imiteze naturalismul lui Zola, l-au redus la cea mai ordinară treaptă a pornografiei. Acest lucru s'a întâmplat la noi cu D. Const. Miile care, subt pretext de naturalism, a scris Feciorul popei, o colecție de schițe odioase.

Se va opri oare D. Sturza numai la aceste imitațiuni? Tot-d'a-una m'am ferit de a fi profetic; dar n'ar fi unic cazul să vedem mai târziu o nouă lucrare a d-sale, în care să se reliefeze un temperament și un caracter de scriitor original. Vă asigur că atunci aș fi cel dintâiu care să aduc laude autorului.

-----