Profile literare/Emile Zola

Jump to navigation Jump to search
Const. Mille Profile literare
de Traian Demetrescu
Alex. A. Sturza


EMILE ZOLA
-----

Jules Janin, criticul adorat al romanticilor, căzut astăzi în uitare, și amintit, din vreme in vreme, în confesiunile lor intime, de bătrânii literați cari îl mai țin minte, — sfîșia pe marele Balzac, în epoca aceia, când romantismul se ridica pe ruinele clasicismului, ca un Univers nou în care trona un Dumnezeu: Victor Hugo. Cine era acel Balzac, acel naturalist scandalos, lângă un Théophile Gauthier, — sculptorul formelor de o puritate antică; lânga Alex. Dumas tatăl, — monstrul care a personificat cea mai uriașe putere a imaginațiunei; lângă spiritualistul și fericitul trubadur de saloane, Arsène Houssaye? Cine era el?

Jules Janin moare; romantismul slăbește, dispare o parte din el, evoluționează; şi azi, unul din cei mai străluciți esteticiani și istorici moderni, H. Taine, ne spune cine este Balzac: „cel mai adânc evocator de viață, ca şi Sackespeare!”

In zilele noastre, acela care ar putea fi numit urmașul lui Balzac, este fără îndoială Emile Zola. Numele său a străbătut în cele mai depărtate unghiuri ale lumei; numele său pune roșeli ciudate pe obrajii domnișoarelor pudice; numele său însemnează o epocă, o revoluție literară.

S'a vorbit foarte mult de acest maestru ca de un întemeetor al școalei naturaliste, iar teoriile sale, coprinse în câteva volume, au dat naștere la felurite și furtunoase discuțiuni critice. Mi s'a părut foarte greșit punctul acesta de vedere care nu privește pe Zola de cât ca şef de școală. Zola n'a creat nici o școală, nici un sistem; cât despre teoriile sale este cel dintîi care nu le-a urmat. Edmond de Goncourt, în volumul al II-lea al Jurnalului său, povestește că într'o zi Flaubert imputa cu furie lui Zola doctrinele și credințele sale naturaliste.

— „Ei, Doamne,” — răspunde acest din urmă, — „puțin îmi pasă și mie de cuvîntul naturalism, și cu toate acestea, îl voiu repeta mereu pentru că trebuie să dau lucrurilor un botez pe care publicul să'l creadă nou!” Zola este o personalitate genială, un temperament uriaș de poet epic, un Omer, care scrie Iliada unei societăți.

Seria „Rougon-Macquart” este întocmită până acum din opt-spre-zece romane, studiindu-se în fiecare câte un strat social. Și în toată această înlănțuire de pături sociale vaste și complicate, romanțierul învederează ca personaj principal un membru Ieșit din familia „Rougon-Macquart”, în toate manifestările lui omenești si bestiale.

O epocă, o lume : atâtea moravuri, atâtea prejudițil, atâtea bătăi de inimi, înaripări de gânduri, aspirații, dureri, fericiri, lacrimi, zîmbete naive, dulci, hohote infernale, spazme, bucurii, etc. Rămâiu uimit în fața acestui talent puternic care a concretizat o epocă și o lume într'un stil simplu și curgător ca un fluviu maiestos!

S'a zis de unii critici că Emile Zola a văzut în om mal mult bestia. Observațiunea este adeverată și serioasă. De netăgăduit că acest romanțier este puțin înrudit cu familia romanțierilor psihologi, acei analiști fini, profunzi și sensibili al sufletului omenesc. Paul Bourget în 400 de pagini analizează și despică inima unei femei. In „Le Disciple” sunt pasage de o psihologie așa de adâncă și interesantă ce pot fi socotite ca adev[rate studii ștințifice.

Cu toate acestea, de subt toată această pânză diafană năuntrică, de subt acest înveliș de simțire și cugetări, bestia se arată într'un relief tot atât de intere- sant și demn de studiat ca și sufletul.

Dar cine nu vede pretutindeni bestia în om, din ce în ce mai rafinată, mai odioasă, mai grozavă? Credeți că de când omul 'și-a ridicat șira spinărel în sus și 'și-a transformat labele în mâini, este mai puțin sălbatic și brutal de cât strămoșii săi, cari rătăcesc și azi prin pădurile virgine ale Australiei?

Nu este lupta pentru viața de azi o crudă sfâșiere între om și om, ferocitatea lăcomiei celui tare alergând să distrugă pe cel slab?

De sigur, în viață întâlnim și oameni în care partea bestială abia se zărește, dar aceștia sunt așa de rari în cât ei adese-ori, ni se par ca niște ființe stranii, venite par'că dintr'o lume streină, ideală.

Zola a observat bestia omenească în toate manifestările ei anormale, cinice, maladive. El va servi celor mai mulți din fisiologii viitorului.

De aci însă nu se poate deduce că Zola nu este de loc psiholog. „La Faute de l'abbé Mouret”; „Le réve”; „Une page d'amour” și altele, conțin pagini admirabile de psihologie. „Le réve” mai ales, care a surprins pe cititorii maestrului, nu este de cât povestea unui suflet de fecioară bolnavă de extazuri mistice, de deliruri religioase, în al căror miraj plutește visul ei blond, amorul ei cast pentru prinlul întrevăzut în reveriile ei de o melancolie bolnăvicioasă.

Impresia cea mai puternică însă reiese din viața, din mișcarea, care animează toate romanele lui Zola. Toate operile au nervi, au sânge, palpită, trăiesc. Această viată, pe care Zola a observat-o, a pătruns-o, a cugetat-o, a simțit-o, a lăsat în sensibilitatea lui nu știu ce tristețe adâncă, care resfrânge peste toate cărțile sale o noapte groasă de pesimism amar și dureros.

Temperamentul scriitorului se profilează din această impresiune; și Zola care, ca și Gustave Flaubert, crede a nu'și amesteca eul său în romane, se arată ca o figură sumbră de poet pesimist. Acest lucru se poate vedea mai clar în ultimul său roman: „L'Argent”.

Nimeni n'a descris mai filosofic, mai social, mai plastic, epopeia acestui Rege al omenirei, care se numește; Banul.

Banul, rătăcit și singuratic în buzunarul săracului; adunat în grămezi, în valuri, în cascade, în oceanuri de aur, în casele avuților; Dumnezeul care dă viață, care omoară; monstrul la a cărui distrugere visează atât de mult acei visători umanitari, nebunii pe care i-au creat marele scrieri ale lui Karl Marx!

Criticul Jules Lemaitre definește întreaga operă a lui Zola: „une épopée pessimiste de l'animalité humaine”.

-----